A fi sau a nu fi scriitor la Bookfest

Scriitor se numește persoana pe care atunci cînd o văd prietenii o întreabă: cînd mai scrii o carte. Există stereotipul că scriitorii scriu neapărat cărți, stereotip care a născut un alt stereotip și mai rău, acela că cei care scriu cărți devin în mod automat și scriitori. Dar trebuie să fie și scriitori de cărți. Adică oameni care sciru, scriu, scriu după care fac cărți, cărți, cărți.

Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat (Capitolul 11)

După ce vorbi la telefon cu Klara, Piotr Kirilovici se simți mai ușurat. Chiar și o discuție cu Klara îi părea acum o boare de prospețime în comparație cu discursurile lungi și plictisitoare ale participanților la colocviul cu tema ”Discriminarea – măsuri de prevenire și combatere”. Piotr Kirilovici ar mai fi zăbovit pe coridor, dar se temea că din clipă în clipă ar putea începe distribuirea fondurilor și el ar putea rămîne fără nimic. Mai bine să intre și să stea cuminte la locul lui, că nici nu știi cum îl observă cineva.

Pe coridor, Piotr Kirilovici simți o oarecare confuzie din cauza panourilor de pe pereți. Erau două panouri albastre, cu fel de fel de pliante agățate pe ele, pe care Piotr Kirilovici nu le citise și se temea să nu fie întrebat. Între panouri era o tapiserie cu Ștefan cel Mare avînd în jurul capului o coroană de steluțe galbene, produsă la fabrica de covoare din Ungheni. Era evident că erau steluțele de pe steagul Uniunii Europene. Acum lui Piotr Kirilovici îi era clar de unde s-a inspirat directoarea liceului din Protigalovka în cuvîntarea sa despre vocația europeană a poporului moldovenesc. Piotr Kirilovici căzu pentru cîteva clipe în visare și parcă i se păru că Ștefan cel Mare l-ar privi aevea, transmițîndu-i un mesaj peste veacuri prin care îl asigura că Moldova va intra în Uniunea Europeană. În acea clipă Piotr Kirilovici hotărî că își va păstra pentru sine doar pixul și carnețelul pe care le primise de la organizatorii colocviului, iar mapa albastră cu steluțe galbene, i-o va dărui primarului.

După vreo două ore, Piotr Kirilovici, cu o sacoșă plină de pliante, carnețele și pixuri, stătea în bar la gară. Pe lîngă rechizite, Piotr Kirilovici mai primise un șumuiag de eșarfe galbene pe care scria ”Votați soarele!” Unii au primit chiar și tricouri, dar pentru asta trebuia să fii membru de partid. Piotr Kirilovici se mulțumi cu o bască albă pe care scria ”Votați cocoșul!” Cu această bască pe cap, eroul nostru bea o halbă de bere din picioare și privea televizorul. O crainică, de a cărui frumusețe tocmai se minuna Piotr Kirilovici, își începu buletinul pe un ton alert:

”Scene, desprinse parcă dintr-un film de groază, la orfelinatul pentru minori din ”L”. Un tînăr în vîrstă de cinsprezece ani a fost găsit mort în această dimineață de către colegii săi. Martorii spun că fața tînărului era de nerecunoscut, deoarece șobolanii i-au ros nasul și urechile. Mai multe detalii ne va oferi corespondenta noastră, Marcela Surdu, care se află acum la fața locului. Marcela?”

”Ecaterina? Da… Stimați telespectatori, ne aflăm acum în incinta orfelinatului din ”L” unde, după cum se spune, un tînăr de cinsprezece ani a fost găsit mort în această dimineață. Mai șocant este faptul că fața tînărului este mutilată, fiind mîncată, de-a dreptul, de șobolani. Nu știm cum au pătruns șobolanii în această încăpere unde viețuiesc copii minori! Dacă ne gîndim, oricine dintre ei ar fi putut fi mîncat de șobolani. Atmosfera în orfelinat este una de groază. Copiii stau închiși în camerele lor, de frica șobolanilor.

”Marcela, dar spune-ne, unde se află acum cadavrul tînărului mîncat de șobolani?”

”Da, mulțumesc, Ecaterina, tocmai vroiam să spun că administrația orfelinatului a refuzat să ne arate cadavrul. Ei neagă că ar avea un cadavru ros de șobolani. Decesul încă nu a fost anunțat. Deși localnicii susțin că cadavrul se află ascuns într-un frigider din bucătăria orfelinatului. Iată, o vedem acum plecînd pe secretara orfelinatului. Ea a încuiat bucătăria și refuză să dea vreo declarație. Din clipă în clipă trebuie să sosească aici polițistul de sector. Totuși, telespectatorii nu vor putea vedea cadavrul, căci, așa cum ne-a spus domnul polițist, pentru a efectua o percheziție aici, în bucătăria orfelinatului, este nevoie de sancțiunea procurorului. Atît, pentru această oră. Ecaterina?”

”Mulțumesc, Marcela. Într-adevăr, o adevărată epopee a groazei are loc acum la orfelinatul din ”L”. Reporterii noștri au încercat, în zadar, să ia legătura cu directorul orfelinatului, domnul Petru Ciocanu, căci au avut parte doar de răspunsurile robotului. Surse din orfelinat ne-au informat că Petru Ciocanu se află acum la un colocviu pentru combaterea discriminării. Vom reveni cu amănunte”.

Piotr Kirilovici înțepeni cu mîna pe halba de bere. Atunci cînd își auzi numele, i se păru că tot barul îl recunoscu. El își trase pe ochi basca electorală și aștepta ca cineva să-l ia la întrebări. ”Ce, Piotr Kirilovici, ți-a venit și ție rîndul? O să zbori din lucru și o să-ți ia locul Liubovi Andreevna!” Liubovi Andreevna demult îl paște pe Piotr Kirilovici și scrie scrisori calomnioase în instanțe cu scopul de a-l destitui din funcție. La acest gînd, Piotr Kirilovici simți un șuvoi, mai rece ca berea, cum îi curse prin picioare ca prin niște țevi de canalizare. Ca și cum cineva și-ar fi făcut nevoile la el în suflet și acum a tras apa.

– Dă un leu!, se auzi un glas care-l trezi pe Piotr Kirilovici din toropeală.
– N-am, răspunse omul fără să se gîndească.
– Dă un leu!
– Du-te de-aici, se răsti Piotr Kirilovici, vădit incomodat de situație.

În fața lui stătea un copil de vreo doisprezece ani, îmbrăcat într-un tricou de la Moldtelecom.

– Du-te de-aici, ți-am zis! Nu-ți dau nică!
– Dă măcar ceva de mîncare!
– Du-te de-aici, că nu-ți dau nică, ți-am zis.
– Da ce ai în torbă? Dă-mi și mie!

Piotr Kirilovici, văzînd că tot barul s-a întors spre el, a scos din sacoșă un pix albastru cu un inel de stele galbene și i l-a dat copilului.

– Dă-mi și un carnet!
– Ține și un carnet și du-te de-aici.
– Și vreau și o eșarfă galbenă.

Piotr Kirilovici i-a dat și eșarfa, și copilul a plecat rîzînd.

– Ce prost de copil!, se scuză Piotr Kirilovici, de parcă scena ar fi deranjat pe cineva. Ce obraznici cresc! Iaca la ce duce lipsa de educație din ziua de azi!

De la masa vecină, îl susținu un bărbat uscățiv, îmbrăcat într-un tricou albastru.

– N-ai văzut cum l-o mîncat pe acela șobolanii? Crezi că directorul o să fie tras la răspundere? O să plătească unde trebuie și o să rămînă în post. Despre ce educație să vorbim la copii, dacă cei care ar trebui să-i învețe fac ceea ce fac?

Piotr Kirilovici nu găsi nimic să răspundă. Sorbind din halbă, el zise:

– Da, timpurile în care trăim sînt foarte grele.

Bărbatul uscățiv își luă halba și trecu la masa lui Piotr Kirilovici. În mîna stîngă ținea o sacoșă plină cu calendare, carnețele și pixuri.

– Mă uit la dumneata că ai bască cu Cocoșul… Ai vreo legătură, sau ți-o picat de undeva?
– Mi-o picat. Am fost la o adunare și dădeau pixuri, carnețele, alții dădeau chiar și tricouri, dar trebuia să fii membru de partid. Mie mi-a picat șapca asta cu ”Votați cocoșul!” Pe căldura asta, e bună.
– Eu tot vin de la o adunare. Uite ce sacoșă cu calendare mi-au dat. Vreo zece o să le dau la neamuri, dar restul le duc la magazin, să-și ia fiecare cîte vrea. Mama, de cîte ori vin la Chișinău, mă roagă să-i iau vreun calendar. Dar să fie cu ceva frumos. Le ține în loc de tablou. Cred că are calendare încă de pe vremea cînd o zburat Gagarin în cosmos. Nu le scoate. Și-n casa cei mare, și la sobă, și afară la plită, și la toaletă în grădină. Dacă n-ar fi întuneric în grajd la vacă, și acolo ar pune.
– Da, și mama face la fel.
– Mai luăm cîte o bere?
– Știu eu?, se scărpină Piotr Kirilovici la ceafă.
– Eu zic că încă o bere rece, merge. Matale tot aștepți Ocnița?
– Da, îmi trebuie la Briceni.
– Înseamnă că mergem împreună. Mai avem două ore pînă la tren.

Piotr Kirilovici nu-și putea lua gîndul de la cele văzute la televizor. El își închipuia acum cum poliția cu jurnaliștii rup ușa la bucătărie și cum găsesc mortul în frigider. Apoi o văzu pe Klara în cătușe cum e aburcată în mașina poliției. Apoi toți se duc acasă la Piotr Kirilovici și găsesc în beci cutiile cu medicamente și ajutoare primite săptămîna trecută de la Crucea Roșie. Trebuie urgent să-și anunțe soția, să-i spună să ducă undeva cutiile din beci. Dar dacă nu va reuși? Ar trebui să-l trimită pe Leonia cu Niva să care cutiile. Dar își aminti că Leonia a fost trimis în căutarea lui Karlic și a lui Serioja. I-o fi prins sau nu? Piotr Kirilovici se scuză că merge la toaletă, lăsînd punga în grija noului amic. În drum își porni telefonul pe care îl deconectase la ședință. Îndată sună Klara.

– Alo! Alo! Piotr Kirilovici! Piotr Kirilovici!
– Alo! Alo! Klara, ce-i acolo?
– Televiziunea! O venit televiziunea și vor să le arăt mortul!
– Am văzut! Dar de ce i-ați primit?
– Dar ce, credeți că am vrut să-i primesc? Cînd m-am trezit, erau înăuntru și filmau!
– Cine le-a deschis poarta?
– Efim!
– Să vezi ce pățește Efim de la mine! De cîte ori i-am zis să țină poarta închisă. Îmi tot spunea că poarta e veche și dacă o închide și o deschide de multe ori, se strică. Și uite ce-am pățit amu cu filozofiile lui! O să-l dau afară de la lucru! Alo!
– Alo!
– Și unde-i mortul?
– În frigider, cum ați spus…
– Ce, eu am spus să-l băgați în frigider?
– Dar cine, Piotr Kirilovici?
– Klara, eu nu știu cu ce vă ocupați voi acolo. Tu ai rămas mai mare peste tot. Eu îs la Chișinău la ședință, nu știu cu ce vă ocupați voi acolo.
– Piotr Kirilovici, vă rog, nu începeți. Eu nu vreau să stau în pușcărie. Dumneavoastră ați sunat și ați zis să-l băgăm în frigider și eu încă am zis că nu-ncape.
– Hai nu vorbi prostii, Klara. O să ajung și o să răspundeți toți, ca unul. Dar ia spune, e mîncat tare de șobolani?
– Cam tare. N-are nici nas, nici urechi și o bucată din buza de jos lipsește. Ce, parcă nu știți cum mănîncă șobolanii? Nu-l recunoaște nici mama care l-o născut.
– Mă-sa nu-l recunoștea nici dacă erau viu, că nu l-o văzut de cînd era de țîță. Alo!
– Alo!
– Și cum l-ați pus? Măcar stă bine?
– Cum l-am pus? În picioare, că nu încăpea. O să vedem cînd o să deschidem ușa cum s-o așezat, că era tare greu și noi ne-am chinuit mult pînă l-am băgat. Eu nu știu cum s-o îndoiet și cum se află el amu. Că de deschis ușa la frigider n-am mai deschis-o.
– Ia du-te și vezi cum stă. Și dacă e sucit tare, să-l scoateți și să-l îndreptați cumva.
– Ce-i cu dumneavoastră, Piotr Kirilovici? Cum să îndrepți mortul? Nu știți că mortul, cum înțepenește, așa rămîne?
– Trebuie să faceți ceva.
– Chiar dacă aș vrea, nu pot. Stau jurnaliștii ca vulturii și abia așteaptă să se năspustească asupra mea să mă filmeze. Eu fug ca o găinușă pe aici și, cu chiu cu vai, am ajuns la mine în cabinet ca să vă sun. Vă sun de vreun ceas și nu răspundeți. Eu amu îs încuiată, mă tem să ies.
– Klara, trebuie să salvăm situația. Fă ceva.
– Ce să fac, Piotr Kirilovici? Eu vă aștept pe dumneavoastră. Parcă ați zis că veniți și hotărîți întrebarea…
– Hai, gîndește-te la ceva. Trebuie să acționăm. Eu îs la telefon, dacă apare ceva, sună. Hai, nu te lăsa, tu ești amu ca Zoia Kosmodemianskaia. Nu te da!

Piotr Kirilovici a închis telefonul și a intrat în WC. Prețul serviciului era de un leu. Acest fapt îl enervă pe Piotr Kirilovici și mai mult și el începu să se răstească la femeia care lua banii în schimbul unei bucăți de hîrtie. Piotr Kirilovici era revoltat și i se părea că inclusiv apariția WC-urilor cu plată e o nedreptate socială. Pe vremea Uniunii Sovietice așa ceva era de neimaginat! În inima sa, Piotr Kirilovici tînjea după vremurile de odinioară și i se părea că tot răul prin care trece e din cauza Uniunii Europene.

Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat (Capitolul 13)

Dar cine știe cum se prind racii? Pentru a prinde raci, trebuie mai întîi să prinzi o broască. Cel mai greu este să prinzi o broască. Broaștele sînt de mai multe feluri. Sînt broaște verzi, gălbui și negre. Broaștele verzi sînt cele care stau mai mult în papură, broaștele negre sînt cele care stau mai mult prin mîl, iar broaștele galbene…? Broaștele galbene sînt galbene pentru că stau mai mult la soare. Cel puțin așa credea Nicolae și așa credeau toți copiii de la orfelinatul din ”L”.

Pentru a prinde o broască, trebuie să ai o nuia bună. O nuia bună este o nuia de alun. Nuielele de tei nu sînt bune, pentru că se rup. Și sînt mai strîmbe. Nuielele de alun sînt lungi, subțiri, drepte și mlădioase. Din ele își fac băieții undițe de pescuit. Sînt cele mai drepte nuiele din pădure. Te duci mai întîi și rupi o nuia bună de alun. O cureți de frunze și o încerci în mînă, lovind cu ea iarba. Dacă e o nuia bună și îndemînoasă, te duci la vînătoarea de broaște.

Broaștele de pădure nu sînt ca broaștele de la sat. Ele sînt iuți și simțitoare ca niște veverițe. Numai ce le zărești capetele ieșite din apă, lîngă mal, cînd au și dispărut. Apar la cîțiva metri mai încolo, unde nu le mai ajunge nuiaua. Trebuie să te furișezi cu mare grijă. Ca un motan, ca o vulpe sau ca un șarpe care prinde broaște. Dacă ai văzut broasca, nu trebuie să te miști. Cică broaștele nu sînt ca oamenii, să te recunoască, ele văd numai niște umbre și pot crede că tu ești un copac. Ochii broaștelor sînt niște ochi speciali care văd doar ceea ce se mișcă. De aceea nu trebuie să te miști. Trebuie să stai ca un copac. Broasca te privește, dar nu te vede. Tu ridici încet mîna cu nuiaua, încet, de parcă mîna ar fi o creangă mișcată de vînt. O ridici, o ridici, o ridici. Și, dintr-odată: baț! Și broasca se întoarce cu burta albă în sus, întinzînd picioarele de parcă s-ar trezi din somn și i-ar fi lene. Te bagi repede în apă și o iei. Dacă e lovită bine, broasca trebuie să aibă limba scoasă. Labele din urmă sînt țapene, întinse ca în săritură, iar cele din față sînt întinse în părți. Carnea tremură de parcă i-ar fi frig. Dar nu îi este frig, așa face broasca înainte să moară.

După ce ai broasca în mînă, ești sigur că vei mînca raci. Cel mai greu este să prinzi broasca, pentru că broaștele sînt mai iuți decît racii. Uneori poți să umbli o zi întreagă după o broască și să nu o poți prinde. Lovești zadarnic apa cu nuiaua, făcînd doar zgomot și speriind și mai mult celelalte broaște.

Dar dacă te-ai văzut cu broasca în mînă, trebuie să o jupoi de piele. Racii vin mai repede la broaștele jupuite. Așa fac toți băieții și așa a făcut și Nicolae. Trebuie să-i rupi pielea la picioarele din spate, de lîngă labă, cum ar veni, de la gleznă. Dacă nu ai unghii, trebuie să o rupi cu un spin, sau cu o așchie. Apoi începi a scoate pielea, ca pe un tricou, pînă la cap. La cap, pielea întotdeauna se rupe, pentru că e bine lipită de bot și de frunte. Broasca rămîne albă, frumoasă și numai în jurul ochilor deschiși, de unde se rupe pielea, are o coroană roșie de sînge.

Apoi broasca se leagă de un picior cu o ață de pescuit sau chiar cu o ață simplă. Celălalt capăt de ață se leagă de un bețigaș scurt de stuf, dar poate fi și o crenguță uscată. Bețigașul are rol de plută. Atunci cînd racul apucă broasca, bețigașul se mișcă și trebuie să începi a-l scoate cu grijă pînă poți apuca racul cu mîna cealaltă. Pentru asta trebuie să te bagi în apă pînă mai sus de buric. Dacă apa e limpede, vezi racii cum vin și încep să rupă din broască. Uneori vin cîțiva raci odată, dar, dacă ai mîna mică de copil, prinzi doar unul.

Ca broasca să nu iasă la suprafață și să se scufunde, trebuie să-i rupi pîntecele. Mațele nu trebuie să le arunci, trebuie să le lași să atîrne, că racilor le plac mațele de broască. Racii sînt niște jivine care se hrănesc cu mortăciuni, de aceea broasca trebuie să arate cît mai moartă.

Cînd stai în apă, stoluri de pești mici vin și te pișcă de picioare. E o senzație plăcută. Cînd te văd nemișcat, probabil ei cred că ești ceva de mîncat. Dar apoi dau cu boturile de tine și văd că ești cald, că ai chiloți și pleacă mai departe în căutarea hranei.

Racii sînt și ei de mai multe culori. Unii sînt verzui, alții gri-albăstrui, alții gălbui, iar alții sînt negri. Despre cei negri se zice că trăiesc în mîl. Cei galbeni cred că se ascund printre rădăcinile de salcie, că salcia tînără are coaja gălbuie. Cei verzi trăiesc în papură. Dar cei gri-albăstrui? Aceștia cred că stau cu spinările ieșite din apă și cerul albastru îi înalbăstrește.
Dar toți racii se fac roșii după ce îi bagi în foc. Atunci nu se mai cunoaște care a fost negru, care galben, care verde și care albastru. Sînt roșii și buni de mîncat. Dar mai înainte de ai arunca în foc, trebuie să le scoți mațul negru din coadă care este otrăvitor.

Cum se scoate mațul negru din coada racului? Coada racului e ca un trifoi cu cinci petale. Parcă ar fi un evantai micuț. Unii raci au sub coadă cîte un strugure de ouă. Ouăle sînt bune după ce se coc. Se numără, așadar, cele cinci petale din coada racului. Se despart două dintr-o parte și două din celaltă parte, astfel încît să se separe cea din mijloc. După aceea apuci petala din mijloc și o răsucești ușor într-o parte, pînă pocnește, apoi în cealaltă parte, la fel. Nu trebuie să răsucești tare, ca să nu o rupi cu totul, pentru că atunci petala se separă de maț și mațul rămîne înăuntru. Dar dacă o răsucești corect, mațul rămîne lipit de petală. O tragi ușor și vezi cum începe să iasă un maț gros cam cît o pastă de pix și tot cam de aceeași culoare. Parcă ar fi plin cu cerneală. Așa faci cu fiecare rac.

Racii îi poți coace pe foc sau învelindu-i în gazete. Dacă nu ai timp să faci un foc adevărat, cu lemne, iei cu tine cîteva gazete. Rupi cîte o pagină și învelești fiecare rac, așa cum învelesc femeile ouăle ca să nu se strice. Apoi pui toți racii înveliți astfel la grămadă și le dai foc. În cîteva minute hîrtia arde și racii sînt buni de mîncat.

În apa pămîntie Nicolae își vedea chipul blond și pieptul deșirat. Pistruii mari de pe piept, care îi păreau lui Nicolae foarte urîți, nu se vedeau în apă. Apa întotdeauna te face mai frumos. Cînd băga mîna după rac, apa se tulbura și chipul începea să joace ca și cum o mulțime de pești mici ar fi tras de el din toate părțile. Apoi apa se liniștea la loc. Soarele făcea o dîră de lumină pînă pe malul celălalt. Lumina părea ca o cărare pe care ai putea să mergi. Nicolae își închipui cum se ridică deasupra apei și începe să meargă pînă la soare. Ce bine ar fi ca oamenii să poată merge pe apă, pe lumină, prin aer. Ar merge peste păduri, peste orașe, peste toate țările din lume. Ar putea sta noaptea în aer să nu-i vadă nimeni. N-ar mai fi nevoie de avioane, nici de rachete. Cred că n-ar fi nevoie nici de mașini, dacă toată lumea ar putea zbura. S-ar juca cu păsările prin aer așa cum te joci cu pisicile. Ce lume ar fi! N-ar mai avea nevoie nici de case, căci, dacă li s-ar face frig, s-ar duce mai aproape de soare, iar dacă ar ploua, s-ar duce dincolo de nori. Iarna toți oamenii s-ar muta în Africa, s-ar juca cu girafele și papagalii, și ar călări pe zebre. Nicolae și-ar lua pentru sine cea mai mare zebră care fuge cel mai tare. Ar avea în loc de cîine un leu și s-ar lupta cu pirații care vin pe mare. După ce ar lua aurul de la pirați, lăzile cu bomboane și sticlele cu rom și limonadă, ar mai prinde o zebră pe care ar pune prada. Apoi ar lua-o încet spre casă, unde îl va aștepta Aliona. Aliona va avea părul lung și blond, dar va fi arsă de soare, că așa-i în Africa. Ce bine ar fi să fie așa, gîndea Nicolae.

Gîndurile lui s-au risipit atunci cînd un rac mare începu să tragă de broască. El își băgă încet mîna stîngă în apă, iar cu dreapta începu să tragă ușor de bețigaș în sus, ridicînd racul la suprafață. Cînd se încredință că racul e destul de aproape, îl înșfăcă cu mîna stîngă. Apoi ieși victorios la mal și puse jivina în bulhacul pe care îl săpă cu mîinile. Doi raci se pregătiseră să fugă și Nicolae îi aruncă înapoi în bulhac. Apoi se întoarse și-și continuă vînătoarea.

Puțin mai încolo, sub o salcie, Aliona își răcorea picioarele, așezată pe o rădăcină. Ieri, pe cînd fugea de un băiat, ea a călcat într-un șteap și s-a rănit la talpă, iar acum nu voia să se bage în apă ca să nu-i intre mîl la rană. Stătea pe rădăcină și-și bălăngănea picioarele în apa răcoroasă, apărîndu-se din cînd în cînd de țînțari cu o creangă. În fața ei, o libelulă mare, albastră, plana ca un elicopter de jucărie. Dacă elicopterele ar fi atît de mici cît libelulele, oamenii ar trebui să fie mici cît buburuzele. Dacă oamenii ar fi atît de mici, oare cît de mică ar trebui să fie mîncarea? Ar trebui să fie roșii mici, ceapă mică, mere, struguri și pîni mici-mici. Frigidere mici, plite de făcut mîncare, tigăi, farfurii, căni, pahare, furculițe și linguri mici. Casele ar trebui să fie mici, străzile și mașinile. Ce să mai zici de biciclete! Bicicletele ar fi mici de tot și ar avea niște pedale abia vizibile.

În ziua aceea, Nicolae a sărutat-o pe Aliona. O dată. Au mîncat raci și au stat pe iarbă privind cum sare peștele. Nicolae i-a arătat atunci Alionei cum știe să înoate. Apa era răcoroasă și mirosea a pește și a iarbă putrezită. Balta nu era mare. Aici veneau copiii de la orfelinatul din ”L” să se joace și să mănînce raci. După ce treceau prin gaura din gardul din fundul grădinii, mergeau pe cărare pînă la un copac scîrligat. De acolo o luau la stînga, printr-o rîpă, după care era o poieniță și iazul. Acum trebuiau să se grăbească să nu vină cineva și să-i prindă. Dacă îi vor vedea împreună la iaz, o să zică toți că se iubesc și o să rîdă. Aliona o luă înainte, iar Nicolae mai zăbovi pe malul iazului, privind în urma fetei, pînă cînd ea se pierdu printre copaci.

“Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”. Fragment de roman (capitolul 12)

Eleonora privea încîntată covorul de nori care se așternea sub picioarele ei. Era pentru prima oară cînd zbura cu avionul și acum se simțea ca un copil. Își imagina cum ar fi să sară în vata albă care se înfoia pufoasă și moale cît vedeai cu ochii. Nici nu se gîndise că norii sînt atît de groși și de deși. Din satul ei, norii se vedeau ici și colo, de parcă ar fi fost presărați cu furca de o femeie nedată cu munca. Acum însă descoperea că norii au o țară a lor de unde vin pe pămînt. Dacă toți acești nori ar coborî odată pe pămînt, soarele nu s-ar mai vedea. Ar fi numai noapte și oamenii nu ar vedea pe unde să meargă, s-ar lovi unul în altul. Tot curentul electric din lume dacă s-ar strînge, tot n-ar putea să lumineze pămîntul: pădurile, dealurile, grădinile, cîmpiile. Dar oameni sînt peste tot. Și-apoi, dacă ar fi întuneric, lumea ar fi trasă la somn. Ar dormi și n-ar putea lucra. Dar cîte răutăți s-ar petrece prin întuneric? De aceea, norii au o țară a lor, de unde vin pe pămînt în pîlcuri mici, pentru a ține umbră. Căci dacă soarele ar bate tot timpul cu putere, tot n-ar fi bine. Ar fi prea cald și ar fi secetă. S-ar usca grădinile și livezile și oamenii nu ar avea ce mînca. Toate sînt făcute cu socoteală, gîndea Eleonora. Apoi gîndul ei, furat pentru o clipă de frumusețea norilor, se întoarse iar la Nicolae. Și-l imagină prin nori, suindu-se la cer. Probabil s-a minunat și el de pîcla norilor. Eleonora gîndi că toată această mare de nori albi și pufoși e plină de suflete care urcă la Dumnezeu. I se păru drept ca sufletele de copii și sufletele curate să aibă voie să se oprească aici și să se joace. Dacă este așa, atunci sufletele văd acum avionul și poate că i se urcă pe aripi. La acest gînd, femeia își lipi fruntea de fereastra mică și începu să plîngă.

Din aeroport, Eleonora merse cu taxiul pînă la gară. Chișinăul se schimbase mult de cînd nu-l mai văzuse, era plin de reclame și mașini străine. Numai drumurile nu se schimbase. Eleonora văzu că au apărut clădiri de sticlă și chiar un MC donald’ s. Dar piața de la gară era aceeași. Aici se strîngea toată Moldova să vîndă și să cumpere și tot de aici plecau autobuzele în toate direcțiile. Femei cu baticuri înflorate își făceau loc prin mulțime cu sacoșe din care ieșea cîte un cap de gîscă sau de cocoș. Bărbați cu pălării de fetru stăteau în rînd să cumpere scumbrie și măsline care nu se găseau la ei în sat. Din cînd în cînd trecea cineva împingînd o platformă plină cu lăzi din fața căreia trebuia să sai la timp, ca să nu te lovească peste glezne.

–       Euro, dolari? Ce schimbăm?

În hărmălaia care domnea, Eleonora se trezi în față cu un bărbat de vreo treizeci de ani cu un șumuiag de bani în mînă. Femeia nu pricepu la început ce fel de bani sînt, dar mai apoi văzu că sînt lei moldovenești. La începutul anilor nouăzeci, în Moldova se schimbau banii de pe o lună pe alta. Mai întîi au circulat rublele rusești devalorizate după căderea Uniunii Sovietice. Apoi au fost cupoanele, niște hîrtiuțe care semănau cu biletele la cinema, apoi alte tot felul de hîrtii care pînă la urmă s-au transformat în noua valută națională, zisă ”leu”.

–       Ce schimbăm? Euro? Dolari?

–      Euro, răspunse Eleonora, fără să gîndească.

–      O sută, două?

–      O sută.

–      Haideți de aici, să nu vină poliția. Vă schimb la un curs foarte bun.

Eleonora nici nu băgă de seamă cum a ajuns într-un gang. Ea scociorî în poșetă de unde scoase o bancnotă de o sută de euro și i-o întinse bărbatului.

–      Unu, doi, trei, patru, cinci… Poftim cinci sute de lei.

–      Cum cinci sute, se nedumeri femeia? Dați șapte sute.

–      Care șapte sute?

–      Uitați acolo, se ridică femeia pe vîrfuri și-i arătă peste mulțime un panou de la o casă de schimb unde era afișat cursul valutar.

–      Dacă nu-ți place, du-te și schimbă la ei, dar să știi că o să ai surprize.

–      Dă-mi suta de euro înapoi!

–      Poftim, răspunse bărbatul și i-o întinse.

Femeia apucă bancnota, însă bărbatul o ținea strîns. Cei doi stăteau acum față în față ținînd fiecare de bancnotă.

–      Dă-i drumul, am zis.

–      Ia-ți banii, femeie! Crezi că am nevoie de banii tăi?

În acel moment, apăru ca din pămînt un al doilea bărbat.

–      Ce faceți aici? Vă rog, actele la control.

–      Nu facem nimic, se fîstîci femeia, reușind să smulgă bancnota din mîna escrocului.

–      Sigur nu faceți nimic?, întrebă suspicios bărbatul venit. Sper că nu schimbați bani? Dacă vreți să schimbați bani, mergeți la casa de schimb valutar.

Eleonora se grăbi să scape de situația jenantă în care nimerise. Bucuroasă că a reușit să-și recapete banii, se duse la casa de schimb valutar. Întinse bancnota pe care o mototolise de frică în mînă.

–      Schimbați o sută de euro, vă rog.

–      Care sută, doamnă?

–      O sută de euro, am zis.

–      Eu aud foarte bine ce ziceți, dar dați mai întîi banii.

–      Dar eu ce fac? Poftim o sută de euro, începu să se enerveze Eleonora.

–      Doamnă, sper că nu doriți să chem poliția? Ia uitați-vă mai bine ce bancnotă îmi dați.

–      Cum ce bancnotă?, se nedumeri femeia, desfăcînd hîrtia mototolită.

Atunci constată că avea în mînă o hîrtie pe care era tipărită bancnota de o sută de euro și nici măcar nu era tipărită pe ambele părți. Casierița, care se vede că era obișnuită să vadă asta zilnic, nu se tulbură prea mult.

–      Ce faceți, doamnă? Schimbați sau nu schimbați?

–      Ah, da, răspunse tulburată Eleonora. O sută de euro, vă rog. Mă scuzați. M-au păcălit. Chiar acum m-a păcălit un bărbat. Am vrut să schimb la el și mi-a înlocuit bancnota mea. Vă jur că am avut o bancnotă de o sută de euro. Dar tocmai venise polițistul și m-am speriat. Vă rog mai repede, doamnă, că poate îl mai reține încă polițistul. Poate încă mai reușesc să-mi recuperez banii?

–      Sigur, pufni în rîs casierița. E acela polițist cum îs și eu balerină. Dumneata de cînd nu ai mai fost în Moldova?

–      De paisprezece ani…

–      Se vede. Hai, o zi bună. Linge-te pe bot de bani. Data viitoare, să fii mai atentă.

Zăpăcită și supărată de pierderea banilor, Eleonora își cumpără bilet și merse la peronul de unde pleacă autobuzele la Ocnița. Același autobuz și același șofer o așteptau ca și în copilărie. Lumea se înghesuia la ușă cu sacoșe de rafie pline de cumpărături. Care își cumpărase ligheane de plastic, care găleți, seturi de farfurii ieftine, mături, șlapi și galoși. Dacă tot au venit pînă la Chișinău, nu se întorc cu mîna goală, că aici totul e mai ieftin. Înainte de a se porni, șoferul opri muzica și se ridică în picioare.

–      Vă rog să nu mîncați semințe! La cine o să găsesc la scaun măcar o singură coajă de semințe, îl pun să spele tot autobuzul. Ne-am înețeles?

–      Da, a răspuns cineva de pe o banchetă din spate.

–      Încă o dată, că n-am auzit. Ne-am înțeles sau nu?

–      Daaaaaa!, au răspuns cu toții în cor, ca niște copiii de grădiniță.

–      Iaca amu putem porni.

Îndată, motorul porni, umplînd salonul cu miros de motorină arsă. Căldura grozavă amestecată cu sudoarea ce ieșea din cele peste șaizeci de trupuri de toate vîrstele se risipi puțin cînd aerul de afară pătrunse prin capacul deschis. Pe culuarul dintre cele două rînduri de scaune, care în mod normal trebuie să fie liber, oamenii erau așezați pe găleți sau pe scînduri oferite de șofer. Prețul biletului era același pentru toată lumea, de aceea trebuia să ai noroc să prinzi un loc pe scaun. Nu știu de ce, dar moldovenii au obiceiul să izbucnească în rîs și să chiuie cînd se pornesc din loc. După ce rîsetele, chiotele și glumele porcoase s-au liniștit, șoferul puse o casetă cu muzică rusească. Îndată toți au tăcut din gură și au început să scoată de prin sacoșe bucăți de salam ieftin cu pîine, plăcinte cumpărate în grabă de pe peron, brînză, ceapă, șolduri de găini americane și au început să mănînce. După șocul cu escrocul, Eleonora se gîndea acum cu groază la faptul că are de mers peste două sute de kilometri pînă acasă și va petrece cel puțin opt ore în acest autobuz, asta în cazul în care nu se strică pe drum.

Banchetele erau toate pline de găuri, de parcă sute de șoareci și-ar fi făcut drum prin ele. Au rămas neschimbate de treizeci de ani. Probabil copiii de azi nu le mai știu povestea, dar toate acele găuri erau făcute de copiii care veneau cu părinții la oraș. Ei rupeau cu degetele lor subțiri dermantina de pe banchete și scoteau de acolo bucăți mici de burete. Cînd nimeni nu-i observa, copiii aruncau unul în altul cu bucățele de burete și chicoteau în pumni.

Eleonora alunecă pe albia timpului și își aminti cum mergea cu mama la Chișinău. De regulă, se strîngeau cîteva femei și mergeau odată, ca să nu se rătăcească, ziceau ele. Era una Ileana care știa orașul și le ducea peste tot. Această călătorie la Chișinău se întîmpla întotdeauna vara, la sfîrșitul lunii august și era un adevărat eveniment. Un fel de vacanță la oraș, de care se bucurau în deosebi copiii. Fiecare femeie își lua, bine-nțeles și odrasla ca să-i cumpere haine noi și cele trebuitoare pentru școală. Copiii mîncau înghețată, își cumpărau abțibilduri și beau limonadă de la tonomat. La gară, în piață, la cinematograf și peste tot unde era îmbulzeală de lume, Uniunea Sovietică a avut grijă să pună tonomate cu limonadă și apă minerală. Punctul de atracție nu era limonada și apa în sine, ci faptul că începeau să curgă singure în pahar după ce aruncai moneda. Pentru limonadă se arunca o monedă de trei copeici, iar pentru apă simplă, o copeică. Se bea apa cu un singur pahar mare de sticlă. Acest pahar putea fi spălat cu o șmecherie pe care o avea tonomatul. Trebuia doar să întorci paharul cu fundul în sus și să-l apeși într-o cavitate din care îndată începea să țîșnească apă. Această țijîietoare de apă era o distracție nemaipomenită pentru copii și ei se jucau la tonomate pînă cînd erau observați și alungați cu strigăte de genul ”fugiți de acolo, că vă rup urechile!” sau ”fugiți de acolo, măgarilor!”

Oboseala o răpuse pe Eleonora și ea adormi. Alături dormea o bătrînă care își desfăcu basmaua pentru a se răcori. În difuzor răsunau niște acorduri triste și o voce răgușită cînta în rusește ceva de dor de mamă. Șoferul fuma și o boare de tutun ajunse pînă la Eleonora. Prin vis, ea își văzu tatăl acscuțind un ferestrău pe prispă. Se furișă pe lîngă el și fugi în drum, bucuroasă că a scăpat neobservată. De acolo, ea a fugit repede prin livadă la rîpă, unde și-a băgat pioarele goale în apa rece. Îndată la suprafață a ieșit o floare mare de nisip care, rotindu-se, s-a risipit pînă cînd apa s-a limpezit la loc.

„Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”. Fragment de roman (capitolul 10)

În frigider era frig și întuneric. După ce se trînti ușa mare de metal, mortul rămase singur. Căldura, care umpluse camera în timpul în care cele două femei, ajutate de alți doi băieți mai răsăriți, s-au chinuit să bage mortul în frigider, începu încetul cu încetul să se stingă. Totuși, din gheața care prinse să se înmoaie, cîteva picături i-au căzut lui Nicolae pe față. Căldura scoase din amorțeală mirosul de sînge, pește și stricăciune care s-au adunat în acest frigider încă de pe timpul Uniunii Sovietice. Picăturile care se prelingeau acum pe fața lui Nicolae păreau făcute mai mult din miros, decît din apă. Sprijinit cu spatele de un perete lateral, cadavrul începu să alunece încet, astfel încît ceafa i se îndoi și capul se plecă ușor. Dacă cineva l-ar fi văzut pe Nicolae doar de la piept în sus, fără să-i vadă picioarele înțepenite într-o poziție de copil care doarme pe o parte, ar fi zis că Nicolae se roagă.

Dar pentru ce se roagă Nicolae? Baba Daria, bunica sa biologică și mamă după acte, ar fi zis că Nicolae se roagă ca să treacă cu bine cele douăzeci și patru de vămi ale văzduhului descrise în vedenia sfintei Teodora. După ce popa din sat i-a făcut dezlegarea mare de păcate, baba Daria prinse a se întrema și acum prășea cartofii în grădină. Chiar dacă părintele a oprit-o de la împărtășanie, în prima săptămînă a Postului Mare, baba s-a împărtășit la mănăstire. Din această pricină ea se frămînta lăuntric și nu se putea hotărî: faptul că a ascuns la spovedanie că popa din sat a oprit-o de la împărtășanie i se va socoti ca minciună la vama minciunii, sau nu? Uneori ea își închipuia cum dracii minciunii, cu spinările păroase, cu copite de bou și coarne mari o iau și o duc pentru totdeauna într-un cazan mare cu smoală. Alteori se consola la gîndul că părintele, care întreabă, de obicei, păcat după păcat, nu a întrebat-o ”ești sub oprire de la vreun preot?” Și dacă n-a-ntrebat, n-a-ntrebat! Poate că așa a fost voia Domnului ca el să nu întrebe? Poate că Dumnezeu îi iertase și acest păcat și de aceea nici nu a mai întrebat-o preotul? Cine știe tainele lui Dumnezeu? În orice caz, pentru a se asigura că totul e bine, baba Daria ducea în fiecare duminică la mănăstire o sticlă de ulei și o legătură de făină pentru iertarea păcatelor celor știute și neștiute, celor cu voie și fără de voie.

Dacă baba Daria ar fi știut că nepotul ei murise și că stă acum într-un frigider din bucătăria orfelinatului din ”L”, ea ar fi aprins astăzi în biserică douăzeci și patru de lumînări, cîte una pentru fiecare vamă a văzduhului. Cu aceste lumînări, sufletul lui Nicolae și-ar fi luminat calea prin văzduh. Cînd ar fi ajuns la vama furtișagului, să zicem, întunericul pe care îl fac dracii, l-ar fi împiedicat să meargă, dar Nicolae ar fi primit în mînă una din cele douăzeci și patru de lumînări aprinse de baba Daria și ar fi pășit, ca ziua. Dracii ar fi zis: ”Ia să vedem cu ce este legat de noi acest suflet? Ce furtișag a săvîrșit?” Și i-ar fi adus aminte lui Nicolae cum odată, pe cînd avea opt ani, a pătruns, împreună cu alți doi băieți, în bucătăria în care se afla acum închis în frigider și a furat biscuiți cu găuri și două borcane mari de suc de mere. Altă dată Nicolae i-a furat electricianului bricheta pe care mai apoi, de frică să nu fie prins, a aruncat-o în WC. Dar cireșele? Dar sticla cu vin din sacoșa unei femei care venise să facă ridicare la mănăstire? Diavolii, fiind neîndurători, nu lasă nici un păcat nescris. Cît de mic. Toate păcatele pe care le-a săvîrșit Nicolae din fragedă pruncie și pînă la ultima suflare erau judecate cu asprime de diavolii care străjuiesc vămile văzduhului.

Apoi diavolii au început să-i arate lui Nicolae ziua în care a vorbit pentru prima oară cu Aliona în grădină. Numai că în loc să fie tunsă, Aliona avea părul lung și blond. În loc de sarafanul de la orfelinat, fata era îmbrăcată într-o rochie din acelea de care arată în filme.

– Cine e această fată?, a întrebat un diavol.
– Aceasta este Aliona, a răspuns Nicolae.
– O recunoști?
– Da, doar că are părul lung și e îmbrăcată într-o rochie prea frumoasă.
– Așa este, a răspuns diavolul, pentru că noi ți-o arătăm nu așa cum era ea, ci cum o vedeai tu. Spune, ce ai făcut cu ea după ce ați vorbit prima oară în grădină?
– După ce am vorbit în grădină, eu m-am dus și m-am spălat pe tot corpul dintr-o sticlă de plastic pe care o aveam în cameră.
– Și mai apoi?
– Mai apoi m-am dus și am așteptat-o la gaura din gard care este la noi în fundul grădinii.
– Și mai apoi?
– Și mai apoi ne-am dus cu ea departe în pădure, unde este o baltă.
– Ce-ați făcut la baltă?
– Am prins raci.
– Și ce-ați făcut cu racii?
– I-am învelit în gazete și le-am dat foc. Cînd hîrtia a ars, racii erau roșii și noi i-am mîncat.
– Și ai sărutat-o?
– Am sărutat-o o singură dată.
– Și de ce ai povestit în cameră că te-ai culcat cu ea?
– Ca să mă laud.
– Dar tu știi că lauda e păcat?
– Știu, a răspuns Nicolae și s-a rușinat.

Acum el se întreba dacă nu cumva diavolii îi cunosc și gîndurile, căci dacă ar fi fost așa, n-ar fi rezistat de rușine. Dar diavolii nu cunosc gîndurile. Gîndurile le știe doar omul și Dumnezeu.

Așa a fost purtat Nicolae prin toate cele douăzeci și patru de vămi, potrivit credinței babei Daria și la toate, diavolii i-au scos în față păcate după păcate, încît n-a putut răspunde sărmanul suflet nici un cuvînt de apărare. Numai la vama mîndriei diavolii nu i-au găsit nimic. Cu ce să se mîndrească Nicolae? El nu avea cu ce se mîndri pentru că lui îi era tot timpul rușine. Îi era rușine că este gîngîit. Îi era rușine că are în loc de mamă o bunică și că nu și-a văzut niciodată mama care l-a născut. Îi era rușine că nu știe să se bată și nu se poate răzbuna pe cei care o iubeau pe ascuns pe Aliona. Apoi îi era rușine că trăiește în orfelinat, că poartă haine și încălțăminte pentru debili, că nu știe să cînte, că nu a văzut filme, că nu e tuns cum își dorea, că nu e liber.

În bucătărie au intrat cele două bucătărese, venite să pregătească prînzul, ducînd o ladă mare cu cartofi.

– Fa, parcă nici nu-mi vine a lucra cînd știu că avem un mort în frigider. Oare la ce s-o fi gîndit Piotr Kirilovici cînd i-o venit ideea să bage mortul în frigider?
– Așa trebuie, fa. Dacă nu-i mîncau șobolanii nasul și urechile, îl duceau la morgă. Dar așa cum să-l ducă? Vrei să afle Proteveul și să ne închidă? O să spună că ne batem joc de copii, că la noi șobolanii mănîncă oameni. Nici nu vreau să mă gîndesc. Zburăm toate de la lucru. Eu încă mă gîndesc ce o să fie cînd o să ajungă Piotr Kirilovici…
– Auzi, fa, da cum de l-o lăsat așa și l-o mîncat guzganii?
– Eu de unde să știu. Vezi că o murit noaptea. Cine mai știe de ce-o murit, că ei îs bolnavi toți pe aici. Poate s-o lovit la cap și i-o curs sînge, iar șobolanii, cînd le miroase a sînge, apar pe loc.
– Doamne, ferește…
– Eu mă gîndesc la mama ceea care l-o născut. La ce s-o gîndit ea?
– Nu s-o gîndit la nică, îți zic eu. Femeile care gîndesc nu-și lasă copiii. Auzi, fa, eu mă gîndesc amu la altceva.
– La ce?
– Ce o să fie cu frigiderul ista mai departe. Cum o să se socoată el?
– Cum adică ”cum o să se socoată”?
– Am în vedere, el îi spurcat sau nu? Doar știi că la noi, în popor, dacă se îneacă cineva într-o fîntînă, apoi fîntîna aceea se socoate spurcată și nu se mai ia apă din ea în veac.
– Drept să-ți spun, nu știu ce să zic.
– Crezi că o să cumpere Piotr Kirilovici frigider nou? Eu nu prea văd de unde, numai dacă o să-i dea ăștia de la Europa niște fonduri. Demult trebuiau schimbate frigiderele estea, că-s de pe timpul lui Brejnev. Cît timp avem noi de cînd lucrăm aici?
– Din ’83. Eu am venit în primăvară și pe urmă ai venit și tu, din toamnă.
– Ei vezi! Și cînd am venit noi, frigiderele estea de-amu erau vechi.
– Ei, scoți vorbe, nu erau vechi, erau fix așa cum îs și amu, rîse femeia.
– Hai, fa, că chiar nu-mi arde a glume. Poți să te îmbolnăvești cu inima, nu alta. Ia dă cartoafele celea să le curățim. Ajunge despre mort. Avem treabă.

Toată noaptea Klara a auzit un forcăit care nu o lăsa să doarmă. Se sculă de cîteva ori din pat și deschise ușa pe coridor. Nu înțelegea de unde se aude. Cînd se ridica, forcăitul înceta, cînd se băga în pat, numai să adoarmă, forcăitul începea iarăși. Îl auzea aproape, ca și cum ar fi fost lîngă ea. Parcă venea de sub pat, dar sub pat nu era nimic. Se uită pe după dulap, dar nici acolo nu găsi nimic. În cele din urmă, Klara adormi, biruindu-și frica, iar acum se descoperise cine făcea zgomotul. Era o bufniță mare albă care a căzut în horn și a ajuns pînă în soba din peretele camerei în care dormea Klara. Copiii au găsit-o și, cu mare greu, au scos-o. Acum se jucau cu ea în curte. Bufnița semăna mai mult cu un motan gras care doarme din picioare. Din cînd în cînd, ea își deschidea ochii rotunzi, își rotea capul leneș, apoi adormea la loc. În cele din urmă, copiii au lăsat-o sub gardul din livadă, mai mult moartă decît vie și au fugit să mănînce.

Una dintre bucătărese a spus că bufnița mare și albă care a nimerit noaptea în horn este sufletul sărmanului Nicolae. Această vorbă a făcut repede înconjorul orfelinatului și toți se grăbeau să o vadă și să o atingă. Unii îi dădeau compot de mere, alții, biscuiți. Erau însă și cîțiva care nu credeau că bufnița este sufletul lui Nicolae. Cică sufletul omului, cînd iese din trup, umblă nouă zile prin locurile care i-au fost dragi și-și cercetează rudeniile și prietenii. Poate că sufletul lui Nicolae s-a pornit să-și caute bunica, dar nemaiștiind adresa, s-a întors înapoi la orfelinat și, fiind ușile încuiate și ferestrele închise, a intrat prin horn, căzînd în soba din peretele unde dormea Klara?

Spălătoreasa, o femeie mai vîrstnică, a zis că, pentru a vedea dacă bufnița este într-adevăr sufletul mortului, ea trebuie închisă în frigider, împreună cu trupul. Dacă peste o zi se va vedea că bufnița a dispărut, înseamnă că era într-adevăr sufletul, iar dacă va îngheța, înseamnă că este o simplă bufniță de pădure. Totuși această iscodire a tainelor omenești și Dumnezeiești li s-au părut Klarei și bucătăreselor prea din cale afară și au poruncit copiilor să ducă bufnița undeva cît mai departe în pădure, ca să scape de bucluc.

ROMÂNIA ÎNGERILOR

Rezumat al mesei rotunde ”România îngerilor” de la standul României în cadrul Salonului de carte din Paris, unde România a fost țară invitată de onoare în 2013[1]

Nu-mi stă în obicei să vorbesc despre îngeri. Tema discuției de față a fost dictată, probabil, de cartea domnului Andrei Pleșu, ”Despre îngeri” și care era în program împreună vorbitor, dar nu a mai venit. Așadar, mă aflu într-o dificultate avînd în față o temă atît de înaltă.

Critica de la RFI continuă să convingă lumea să citească „Diavolul este politic corect”

diac. NICOLAE HULPOI / Doxologia

„Diavolul este politic corect” e o carte bună pentru perioada Postului Mare, într-o seară fără televizor. Cel puţin pentru motivul că mare parte a acţiunii se petrece într-un Post Mare. Acestui motiv i se mai adaugă şi altele, printre care şi reuşita autorului de a scoate lumină din întunericul unei lumi ce seamănă cu o filială a iadului, în care Sfânta Liturghie rămâne singura şansă de prezervare a omului aşa cum a fost el definit prin creaţie.

În primăvara anului 2010, ieromonahul Savatie Baştovoi a lansat romanul „Diavolul este politic corect”. Din anumite motive, am ratat ocazia de a citi această carte la momentul respectiv, însă titlul, deosebit de rezonant cu unele discuții actuale, mi-a rămas în minte. Toamna trecută am citit o critică expeditivă şi nemiloasă a volumului pe saitul rfi.ro, în care romanul amintit era calificat ca având „tendinţe clerical-exclusiviste, îndreptate împotriva liberalismului, împotriva sistemului democratic pluralist şi împotriva lumii moderne” şi că „romanul abuzează de libertatea gândirii”. M-am gândit că o carte scrisă de un ieromonah, caracterizată în acest mod, probabil că merită citită. Am reuşit acest lucru însă abia zilele trecute, după ce am reîntâlnit titlul pe rafturile unei librării.

Lectura volumului mi-a luat mai puţin de trei ceasuri. Naraţiunea, destul de simplă, chiar schematică pe alocuri, fapt remarcat (ca reproş) şi de criticul de pe rfi, este însă ranforsată de un evantai de subtilităţi duhovniceşti care, ce-i drept, poate crea dificultăţi cititorului nefamiliarizat cu spiritualitatea ortodoxă.

Societatea în care se petrece acţiunea este una a umanităţii „patrupedizate” de tot felul de aberaţii legislative care urmăresc impunerea unei stări de fapt convenabile pentru o elită conducătoare tiranică, misterioasă.

Tabloul social din prima parte a cărţii îţi dă fiori. Însă, la un moment dat, se produce o bifurcaţie: destinul personajului principal se desprinde de traseul societăţii. În acel moment totul capătă o altă lumină. Deşi în societate măsurile aberante continuă să fie adoptate, absurdul căpătând noi şi noi forme, noul drum pe care păşeşte personajul principal transfigurează realitatea secătuită de orice speranţă. Un mesaj subtil, că sursa nădejdii autentice nu este şi nici nu va fi vreodată în această lume, vibrează în fundal. Bucuriile simple ale vieţii şi ale relaţiilor interpersonale fireşti sunt recuperate pagină cu pagină, răul fiind pus tot mai mult între paranteze. Aceasta în paralel cu impunerea unor măsuri guvernamentale inumane, precum cele prin care copiii şi adolescenţii sunt luaţi de la părinţi şi crescuţi de stat, pentru a fi feriţi de „trauma” de a rămâne, la un moment dat, orfani, iar cireşii înfloriţi sunt tăiaţi şi înlocuiţi cu mesteceni, pentru că produc depresii bătrânilor ce urmează să fie eutanasiaţi.

Vigoarea acţiunii volumului m-a dus adesea cu gândul la naraţiunea lui Asimov, iar etosul creştin din a doua parte a cărţii recreează admirabil, în câteva rânduri, atmosfera din Quo Vadis, într-un viitor indefinit, dar chiar mai smintit decât societatea romană din perioada persecuţiilor anticreştine. Spun mai smintit pentru că, de această dată, subiectul persecuţiei a devenit omul în sine, indiferent de apartenenţa sa etnică ori religioasă.

De apreciat sunt şi ingeniozitatea şi curajul literar al autorului de a introduce în povestire o serie de fragmente liturgice ortodoxe, precum Ectenia mare de la Sfânta Liturghie, rugăciunea de la masa de seară ori un fragment din slujba Canonului Învierii, cu un efect deosebit asupra cititorului. Din acest motiv, dar şi din altele, romanul are şi o considerabilă valoare catehetică.

„Diavolul este politic corect” e o carte bună pentru perioada Postului Mare, într-o seară fără televizor. Cel puţin pentru motivul că mare parte a acţiunii se petrece într-un Post Mare. Acestui motiv i se mai adaugă şi altele, printre care şi reuşita autorului de a scoate lumină din întunericul unei lumi ce seamănă cu o filială a iadului, în care Sfânta Liturghie rămâne singura şansă de prezervare a omului aşa cum a fost el definit prin creaţie.

„Diavolul este politic corect” e un roman scris cu mult talent, cu multe profunzimi teologice ingenios ambalate literar, cu o adresabilitate foarte largă.

Cât priveşte reproşurile din critica menţionată mai sus, cred că problema rămâne mai mult una de percepţie. Cert e că mărturisirea sinceră a credinţei, dacă rămâne tolerantă şi politicoasă, nu poate evita o anumită doză de autism: „Cine are urechi de auzit să audă” (Luca 8,8).

––

În Chișinău cartea poate fi găsită la librăriile Cartier

MĂNĂSTIREA

(Fragment din „Fuga spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă„. Ed. Cathisma, București 2012)

Mănăstirea Noul Neamț, ca și toate mănăstirile din lume, este un loc unde oamenii cei mai diferiți cu putință se adună în numele Domnului, aducînd fiecare noianul amintirilor sale, sprijinit pe picioarele subțiri ale unor aspirații care, de regulă, nu rezistă sub greutatea trecutului și se surpă. Această surpare se petrece la fiecare diferit, dar se petrece negreșit, căci doar așa poate începe urcușul anevoios spre lumină.

Care dintre cele două coperți vă place mai mult?

Sîntem adevărați doar atunci cînd plîngem

(Fragment din romanul ”Fuga  spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă”. Ed. Cathisma, București 2012)

Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decît numai Dumnezeu și omul însuși. Dar uneori se întîmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufletul nostru. Oamenii au atîtea fețe încît nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, sîntem zgîrciți, iar alteori darnici, uneori prea aspri, alteori ușuratici. Puțini sînt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Și eu am atîtea fețe și în toate mă regăsesc atît de mult încît nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată?