“Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”. Fragment de roman (capitolul 12)

Eleonora privea încîntată covorul de nori care se așternea sub picioarele ei. Era pentru prima oară cînd zbura cu avionul și acum se simțea ca un copil. Își imagina cum ar fi să sară în vata albă care se înfoia pufoasă și moale cît vedeai cu ochii. Nici nu se gîndise că norii sînt atît de groși și de deși. Din satul ei, norii se vedeau ici și colo, de parcă ar fi fost presărați cu furca de o femeie nedată cu munca. Acum însă descoperea că norii au o țară a lor de unde vin pe pămînt. Dacă toți acești nori ar coborî odată pe pămînt, soarele nu s-ar mai vedea. Ar fi numai noapte și oamenii nu ar vedea pe unde să meargă, s-ar lovi unul în altul. Tot curentul electric din lume dacă s-ar strînge, tot n-ar putea să lumineze pămîntul: pădurile, dealurile, grădinile, cîmpiile. Dar oameni sînt peste tot. Și-apoi, dacă ar fi întuneric, lumea ar fi trasă la somn. Ar dormi și n-ar putea lucra. Dar cîte răutăți s-ar petrece prin întuneric? De aceea, norii au o țară a lor, de unde vin pe pămînt în pîlcuri mici, pentru a ține umbră. Căci dacă soarele ar bate tot timpul cu putere, tot n-ar fi bine. Ar fi prea cald și ar fi secetă. S-ar usca grădinile și livezile și oamenii nu ar avea ce mînca. Toate sînt făcute cu socoteală, gîndea Eleonora. Apoi gîndul ei, furat pentru o clipă de frumusețea norilor, se întoarse iar la Nicolae. Și-l imagină prin nori, suindu-se la cer. Probabil s-a minunat și el de pîcla norilor. Eleonora gîndi că toată această mare de nori albi și pufoși e plină de suflete care urcă la Dumnezeu. I se păru drept ca sufletele de copii și sufletele curate să aibă voie să se oprească aici și să se joace. Dacă este așa, atunci sufletele văd acum avionul și poate că i se urcă pe aripi. La acest gînd, femeia își lipi fruntea de fereastra mică și începu să plîngă.

Din aeroport, Eleonora merse cu taxiul pînă la gară. Chișinăul se schimbase mult de cînd nu-l mai văzuse, era plin de reclame și mașini străine. Numai drumurile nu se schimbase. Eleonora văzu că au apărut clădiri de sticlă și chiar un MC donald’ s. Dar piața de la gară era aceeași. Aici se strîngea toată Moldova să vîndă și să cumpere și tot de aici plecau autobuzele în toate direcțiile. Femei cu baticuri înflorate își făceau loc prin mulțime cu sacoșe din care ieșea cîte un cap de gîscă sau de cocoș. Bărbați cu pălării de fetru stăteau în rînd să cumpere scumbrie și măsline care nu se găseau la ei în sat. Din cînd în cînd trecea cineva împingînd o platformă plină cu lăzi din fața căreia trebuia să sai la timp, ca să nu te lovească peste glezne.

–       Euro, dolari? Ce schimbăm?

În hărmălaia care domnea, Eleonora se trezi în față cu un bărbat de vreo treizeci de ani cu un șumuiag de bani în mînă. Femeia nu pricepu la început ce fel de bani sînt, dar mai apoi văzu că sînt lei moldovenești. La începutul anilor nouăzeci, în Moldova se schimbau banii de pe o lună pe alta. Mai întîi au circulat rublele rusești devalorizate după căderea Uniunii Sovietice. Apoi au fost cupoanele, niște hîrtiuțe care semănau cu biletele la cinema, apoi alte tot felul de hîrtii care pînă la urmă s-au transformat în noua valută națională, zisă ”leu”.

–       Ce schimbăm? Euro? Dolari?

–      Euro, răspunse Eleonora, fără să gîndească.

–      O sută, două?

–      O sută.

–      Haideți de aici, să nu vină poliția. Vă schimb la un curs foarte bun.

Eleonora nici nu băgă de seamă cum a ajuns într-un gang. Ea scociorî în poșetă de unde scoase o bancnotă de o sută de euro și i-o întinse bărbatului.

–      Unu, doi, trei, patru, cinci… Poftim cinci sute de lei.

–      Cum cinci sute, se nedumeri femeia? Dați șapte sute.

–      Care șapte sute?

–      Uitați acolo, se ridică femeia pe vîrfuri și-i arătă peste mulțime un panou de la o casă de schimb unde era afișat cursul valutar.

–      Dacă nu-ți place, du-te și schimbă la ei, dar să știi că o să ai surprize.

–      Dă-mi suta de euro înapoi!

–      Poftim, răspunse bărbatul și i-o întinse.

Femeia apucă bancnota, însă bărbatul o ținea strîns. Cei doi stăteau acum față în față ținînd fiecare de bancnotă.

–      Dă-i drumul, am zis.

–      Ia-ți banii, femeie! Crezi că am nevoie de banii tăi?

În acel moment, apăru ca din pămînt un al doilea bărbat.

–      Ce faceți aici? Vă rog, actele la control.

–      Nu facem nimic, se fîstîci femeia, reușind să smulgă bancnota din mîna escrocului.

–      Sigur nu faceți nimic?, întrebă suspicios bărbatul venit. Sper că nu schimbați bani? Dacă vreți să schimbați bani, mergeți la casa de schimb valutar.

Eleonora se grăbi să scape de situația jenantă în care nimerise. Bucuroasă că a reușit să-și recapete banii, se duse la casa de schimb valutar. Întinse bancnota pe care o mototolise de frică în mînă.

–      Schimbați o sută de euro, vă rog.

–      Care sută, doamnă?

–      O sută de euro, am zis.

–      Eu aud foarte bine ce ziceți, dar dați mai întîi banii.

–      Dar eu ce fac? Poftim o sută de euro, începu să se enerveze Eleonora.

–      Doamnă, sper că nu doriți să chem poliția? Ia uitați-vă mai bine ce bancnotă îmi dați.

–      Cum ce bancnotă?, se nedumeri femeia, desfăcînd hîrtia mototolită.

Atunci constată că avea în mînă o hîrtie pe care era tipărită bancnota de o sută de euro și nici măcar nu era tipărită pe ambele părți. Casierița, care se vede că era obișnuită să vadă asta zilnic, nu se tulbură prea mult.

–      Ce faceți, doamnă? Schimbați sau nu schimbați?

–      Ah, da, răspunse tulburată Eleonora. O sută de euro, vă rog. Mă scuzați. M-au păcălit. Chiar acum m-a păcălit un bărbat. Am vrut să schimb la el și mi-a înlocuit bancnota mea. Vă jur că am avut o bancnotă de o sută de euro. Dar tocmai venise polițistul și m-am speriat. Vă rog mai repede, doamnă, că poate îl mai reține încă polițistul. Poate încă mai reușesc să-mi recuperez banii?

–      Sigur, pufni în rîs casierița. E acela polițist cum îs și eu balerină. Dumneata de cînd nu ai mai fost în Moldova?

–      De paisprezece ani…

–      Se vede. Hai, o zi bună. Linge-te pe bot de bani. Data viitoare, să fii mai atentă.

Zăpăcită și supărată de pierderea banilor, Eleonora își cumpără bilet și merse la peronul de unde pleacă autobuzele la Ocnița. Același autobuz și același șofer o așteptau ca și în copilărie. Lumea se înghesuia la ușă cu sacoșe de rafie pline de cumpărături. Care își cumpărase ligheane de plastic, care găleți, seturi de farfurii ieftine, mături, șlapi și galoși. Dacă tot au venit pînă la Chișinău, nu se întorc cu mîna goală, că aici totul e mai ieftin. Înainte de a se porni, șoferul opri muzica și se ridică în picioare.

–      Vă rog să nu mîncați semințe! La cine o să găsesc la scaun măcar o singură coajă de semințe, îl pun să spele tot autobuzul. Ne-am înețeles?

–      Da, a răspuns cineva de pe o banchetă din spate.

–      Încă o dată, că n-am auzit. Ne-am înțeles sau nu?

–      Daaaaaa!, au răspuns cu toții în cor, ca niște copiii de grădiniță.

–      Iaca amu putem porni.

Îndată, motorul porni, umplînd salonul cu miros de motorină arsă. Căldura grozavă amestecată cu sudoarea ce ieșea din cele peste șaizeci de trupuri de toate vîrstele se risipi puțin cînd aerul de afară pătrunse prin capacul deschis. Pe culuarul dintre cele două rînduri de scaune, care în mod normal trebuie să fie liber, oamenii erau așezați pe găleți sau pe scînduri oferite de șofer. Prețul biletului era același pentru toată lumea, de aceea trebuia să ai noroc să prinzi un loc pe scaun. Nu știu de ce, dar moldovenii au obiceiul să izbucnească în rîs și să chiuie cînd se pornesc din loc. După ce rîsetele, chiotele și glumele porcoase s-au liniștit, șoferul puse o casetă cu muzică rusească. Îndată toți au tăcut din gură și au început să scoată de prin sacoșe bucăți de salam ieftin cu pîine, plăcinte cumpărate în grabă de pe peron, brînză, ceapă, șolduri de găini americane și au început să mănînce. După șocul cu escrocul, Eleonora se gîndea acum cu groază la faptul că are de mers peste două sute de kilometri pînă acasă și va petrece cel puțin opt ore în acest autobuz, asta în cazul în care nu se strică pe drum.

Banchetele erau toate pline de găuri, de parcă sute de șoareci și-ar fi făcut drum prin ele. Au rămas neschimbate de treizeci de ani. Probabil copiii de azi nu le mai știu povestea, dar toate acele găuri erau făcute de copiii care veneau cu părinții la oraș. Ei rupeau cu degetele lor subțiri dermantina de pe banchete și scoteau de acolo bucăți mici de burete. Cînd nimeni nu-i observa, copiii aruncau unul în altul cu bucățele de burete și chicoteau în pumni.

Eleonora alunecă pe albia timpului și își aminti cum mergea cu mama la Chișinău. De regulă, se strîngeau cîteva femei și mergeau odată, ca să nu se rătăcească, ziceau ele. Era una Ileana care știa orașul și le ducea peste tot. Această călătorie la Chișinău se întîmpla întotdeauna vara, la sfîrșitul lunii august și era un adevărat eveniment. Un fel de vacanță la oraș, de care se bucurau în deosebi copiii. Fiecare femeie își lua, bine-nțeles și odrasla ca să-i cumpere haine noi și cele trebuitoare pentru școală. Copiii mîncau înghețată, își cumpărau abțibilduri și beau limonadă de la tonomat. La gară, în piață, la cinematograf și peste tot unde era îmbulzeală de lume, Uniunea Sovietică a avut grijă să pună tonomate cu limonadă și apă minerală. Punctul de atracție nu era limonada și apa în sine, ci faptul că începeau să curgă singure în pahar după ce aruncai moneda. Pentru limonadă se arunca o monedă de trei copeici, iar pentru apă simplă, o copeică. Se bea apa cu un singur pahar mare de sticlă. Acest pahar putea fi spălat cu o șmecherie pe care o avea tonomatul. Trebuia doar să întorci paharul cu fundul în sus și să-l apeși într-o cavitate din care îndată începea să țîșnească apă. Această țijîietoare de apă era o distracție nemaipomenită pentru copii și ei se jucau la tonomate pînă cînd erau observați și alungați cu strigăte de genul ”fugiți de acolo, că vă rup urechile!” sau ”fugiți de acolo, măgarilor!”

Oboseala o răpuse pe Eleonora și ea adormi. Alături dormea o bătrînă care își desfăcu basmaua pentru a se răcori. În difuzor răsunau niște acorduri triste și o voce răgușită cînta în rusește ceva de dor de mamă. Șoferul fuma și o boare de tutun ajunse pînă la Eleonora. Prin vis, ea își văzu tatăl acscuțind un ferestrău pe prispă. Se furișă pe lîngă el și fugi în drum, bucuroasă că a scăpat neobservată. De acolo, ea a fugit repede prin livadă la rîpă, unde și-a băgat pioarele goale în apa rece. Îndată la suprafață a ieșit o floare mare de nisip care, rotindu-se, s-a risipit pînă cînd apa s-a limpezit la loc.

„Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”. Fragment de roman (capitolul 10)

În frigider era frig și întuneric. După ce se trînti ușa mare de metal, mortul rămase singur. Căldura, care umpluse camera în timpul în care cele două femei, ajutate de alți doi băieți mai răsăriți, s-au chinuit să bage mortul în frigider, începu încetul cu încetul să se stingă. Totuși, din gheața care prinse să se înmoaie, cîteva picături i-au căzut lui Nicolae pe față. Căldura scoase din amorțeală mirosul de sînge, pește și stricăciune care s-au adunat în acest frigider încă de pe timpul Uniunii Sovietice. Picăturile care se prelingeau acum pe fața lui Nicolae păreau făcute mai mult din miros, decît din apă. Sprijinit cu spatele de un perete lateral, cadavrul începu să alunece încet, astfel încît ceafa i se îndoi și capul se plecă ușor. Dacă cineva l-ar fi văzut pe Nicolae doar de la piept în sus, fără să-i vadă picioarele înțepenite într-o poziție de copil care doarme pe o parte, ar fi zis că Nicolae se roagă.

Dar pentru ce se roagă Nicolae? Baba Daria, bunica sa biologică și mamă după acte, ar fi zis că Nicolae se roagă ca să treacă cu bine cele douăzeci și patru de vămi ale văzduhului descrise în vedenia sfintei Teodora. După ce popa din sat i-a făcut dezlegarea mare de păcate, baba Daria prinse a se întrema și acum prășea cartofii în grădină. Chiar dacă părintele a oprit-o de la împărtășanie, în prima săptămînă a Postului Mare, baba s-a împărtășit la mănăstire. Din această pricină ea se frămînta lăuntric și nu se putea hotărî: faptul că a ascuns la spovedanie că popa din sat a oprit-o de la împărtășanie i se va socoti ca minciună la vama minciunii, sau nu? Uneori ea își închipuia cum dracii minciunii, cu spinările păroase, cu copite de bou și coarne mari o iau și o duc pentru totdeauna într-un cazan mare cu smoală. Alteori se consola la gîndul că părintele, care întreabă, de obicei, păcat după păcat, nu a întrebat-o ”ești sub oprire de la vreun preot?” Și dacă n-a-ntrebat, n-a-ntrebat! Poate că așa a fost voia Domnului ca el să nu întrebe? Poate că Dumnezeu îi iertase și acest păcat și de aceea nici nu a mai întrebat-o preotul? Cine știe tainele lui Dumnezeu? În orice caz, pentru a se asigura că totul e bine, baba Daria ducea în fiecare duminică la mănăstire o sticlă de ulei și o legătură de făină pentru iertarea păcatelor celor știute și neștiute, celor cu voie și fără de voie.

Dacă baba Daria ar fi știut că nepotul ei murise și că stă acum într-un frigider din bucătăria orfelinatului din ”L”, ea ar fi aprins astăzi în biserică douăzeci și patru de lumînări, cîte una pentru fiecare vamă a văzduhului. Cu aceste lumînări, sufletul lui Nicolae și-ar fi luminat calea prin văzduh. Cînd ar fi ajuns la vama furtișagului, să zicem, întunericul pe care îl fac dracii, l-ar fi împiedicat să meargă, dar Nicolae ar fi primit în mînă una din cele douăzeci și patru de lumînări aprinse de baba Daria și ar fi pășit, ca ziua. Dracii ar fi zis: ”Ia să vedem cu ce este legat de noi acest suflet? Ce furtișag a săvîrșit?” Și i-ar fi adus aminte lui Nicolae cum odată, pe cînd avea opt ani, a pătruns, împreună cu alți doi băieți, în bucătăria în care se afla acum închis în frigider și a furat biscuiți cu găuri și două borcane mari de suc de mere. Altă dată Nicolae i-a furat electricianului bricheta pe care mai apoi, de frică să nu fie prins, a aruncat-o în WC. Dar cireșele? Dar sticla cu vin din sacoșa unei femei care venise să facă ridicare la mănăstire? Diavolii, fiind neîndurători, nu lasă nici un păcat nescris. Cît de mic. Toate păcatele pe care le-a săvîrșit Nicolae din fragedă pruncie și pînă la ultima suflare erau judecate cu asprime de diavolii care străjuiesc vămile văzduhului.

Apoi diavolii au început să-i arate lui Nicolae ziua în care a vorbit pentru prima oară cu Aliona în grădină. Numai că în loc să fie tunsă, Aliona avea părul lung și blond. În loc de sarafanul de la orfelinat, fata era îmbrăcată într-o rochie din acelea de care arată în filme.

– Cine e această fată?, a întrebat un diavol.
– Aceasta este Aliona, a răspuns Nicolae.
– O recunoști?
– Da, doar că are părul lung și e îmbrăcată într-o rochie prea frumoasă.
– Așa este, a răspuns diavolul, pentru că noi ți-o arătăm nu așa cum era ea, ci cum o vedeai tu. Spune, ce ai făcut cu ea după ce ați vorbit prima oară în grădină?
– După ce am vorbit în grădină, eu m-am dus și m-am spălat pe tot corpul dintr-o sticlă de plastic pe care o aveam în cameră.
– Și mai apoi?
– Mai apoi m-am dus și am așteptat-o la gaura din gard care este la noi în fundul grădinii.
– Și mai apoi?
– Și mai apoi ne-am dus cu ea departe în pădure, unde este o baltă.
– Ce-ați făcut la baltă?
– Am prins raci.
– Și ce-ați făcut cu racii?
– I-am învelit în gazete și le-am dat foc. Cînd hîrtia a ars, racii erau roșii și noi i-am mîncat.
– Și ai sărutat-o?
– Am sărutat-o o singură dată.
– Și de ce ai povestit în cameră că te-ai culcat cu ea?
– Ca să mă laud.
– Dar tu știi că lauda e păcat?
– Știu, a răspuns Nicolae și s-a rușinat.

Acum el se întreba dacă nu cumva diavolii îi cunosc și gîndurile, căci dacă ar fi fost așa, n-ar fi rezistat de rușine. Dar diavolii nu cunosc gîndurile. Gîndurile le știe doar omul și Dumnezeu.

Așa a fost purtat Nicolae prin toate cele douăzeci și patru de vămi, potrivit credinței babei Daria și la toate, diavolii i-au scos în față păcate după păcate, încît n-a putut răspunde sărmanul suflet nici un cuvînt de apărare. Numai la vama mîndriei diavolii nu i-au găsit nimic. Cu ce să se mîndrească Nicolae? El nu avea cu ce se mîndri pentru că lui îi era tot timpul rușine. Îi era rușine că este gîngîit. Îi era rușine că are în loc de mamă o bunică și că nu și-a văzut niciodată mama care l-a născut. Îi era rușine că nu știe să se bată și nu se poate răzbuna pe cei care o iubeau pe ascuns pe Aliona. Apoi îi era rușine că trăiește în orfelinat, că poartă haine și încălțăminte pentru debili, că nu știe să cînte, că nu a văzut filme, că nu e tuns cum își dorea, că nu e liber.

În bucătărie au intrat cele două bucătărese, venite să pregătească prînzul, ducînd o ladă mare cu cartofi.

– Fa, parcă nici nu-mi vine a lucra cînd știu că avem un mort în frigider. Oare la ce s-o fi gîndit Piotr Kirilovici cînd i-o venit ideea să bage mortul în frigider?
– Așa trebuie, fa. Dacă nu-i mîncau șobolanii nasul și urechile, îl duceau la morgă. Dar așa cum să-l ducă? Vrei să afle Proteveul și să ne închidă? O să spună că ne batem joc de copii, că la noi șobolanii mănîncă oameni. Nici nu vreau să mă gîndesc. Zburăm toate de la lucru. Eu încă mă gîndesc ce o să fie cînd o să ajungă Piotr Kirilovici…
– Auzi, fa, da cum de l-o lăsat așa și l-o mîncat guzganii?
– Eu de unde să știu. Vezi că o murit noaptea. Cine mai știe de ce-o murit, că ei îs bolnavi toți pe aici. Poate s-o lovit la cap și i-o curs sînge, iar șobolanii, cînd le miroase a sînge, apar pe loc.
– Doamne, ferește…
– Eu mă gîndesc la mama ceea care l-o născut. La ce s-o gîndit ea?
– Nu s-o gîndit la nică, îți zic eu. Femeile care gîndesc nu-și lasă copiii. Auzi, fa, eu mă gîndesc amu la altceva.
– La ce?
– Ce o să fie cu frigiderul ista mai departe. Cum o să se socoată el?
– Cum adică ”cum o să se socoată”?
– Am în vedere, el îi spurcat sau nu? Doar știi că la noi, în popor, dacă se îneacă cineva într-o fîntînă, apoi fîntîna aceea se socoate spurcată și nu se mai ia apă din ea în veac.
– Drept să-ți spun, nu știu ce să zic.
– Crezi că o să cumpere Piotr Kirilovici frigider nou? Eu nu prea văd de unde, numai dacă o să-i dea ăștia de la Europa niște fonduri. Demult trebuiau schimbate frigiderele estea, că-s de pe timpul lui Brejnev. Cît timp avem noi de cînd lucrăm aici?
– Din ’83. Eu am venit în primăvară și pe urmă ai venit și tu, din toamnă.
– Ei vezi! Și cînd am venit noi, frigiderele estea de-amu erau vechi.
– Ei, scoți vorbe, nu erau vechi, erau fix așa cum îs și amu, rîse femeia.
– Hai, fa, că chiar nu-mi arde a glume. Poți să te îmbolnăvești cu inima, nu alta. Ia dă cartoafele celea să le curățim. Ajunge despre mort. Avem treabă.

Toată noaptea Klara a auzit un forcăit care nu o lăsa să doarmă. Se sculă de cîteva ori din pat și deschise ușa pe coridor. Nu înțelegea de unde se aude. Cînd se ridica, forcăitul înceta, cînd se băga în pat, numai să adoarmă, forcăitul începea iarăși. Îl auzea aproape, ca și cum ar fi fost lîngă ea. Parcă venea de sub pat, dar sub pat nu era nimic. Se uită pe după dulap, dar nici acolo nu găsi nimic. În cele din urmă, Klara adormi, biruindu-și frica, iar acum se descoperise cine făcea zgomotul. Era o bufniță mare albă care a căzut în horn și a ajuns pînă în soba din peretele camerei în care dormea Klara. Copiii au găsit-o și, cu mare greu, au scos-o. Acum se jucau cu ea în curte. Bufnița semăna mai mult cu un motan gras care doarme din picioare. Din cînd în cînd, ea își deschidea ochii rotunzi, își rotea capul leneș, apoi adormea la loc. În cele din urmă, copiii au lăsat-o sub gardul din livadă, mai mult moartă decît vie și au fugit să mănînce.

Una dintre bucătărese a spus că bufnița mare și albă care a nimerit noaptea în horn este sufletul sărmanului Nicolae. Această vorbă a făcut repede înconjorul orfelinatului și toți se grăbeau să o vadă și să o atingă. Unii îi dădeau compot de mere, alții, biscuiți. Erau însă și cîțiva care nu credeau că bufnița este sufletul lui Nicolae. Cică sufletul omului, cînd iese din trup, umblă nouă zile prin locurile care i-au fost dragi și-și cercetează rudeniile și prietenii. Poate că sufletul lui Nicolae s-a pornit să-și caute bunica, dar nemaiștiind adresa, s-a întors înapoi la orfelinat și, fiind ușile încuiate și ferestrele închise, a intrat prin horn, căzînd în soba din peretele unde dormea Klara?

Spălătoreasa, o femeie mai vîrstnică, a zis că, pentru a vedea dacă bufnița este într-adevăr sufletul mortului, ea trebuie închisă în frigider, împreună cu trupul. Dacă peste o zi se va vedea că bufnița a dispărut, înseamnă că era într-adevăr sufletul, iar dacă va îngheța, înseamnă că este o simplă bufniță de pădure. Totuși această iscodire a tainelor omenești și Dumnezeiești li s-au părut Klarei și bucătăreselor prea din cale afară și au poruncit copiilor să ducă bufnița undeva cît mai departe în pădure, ca să scape de bucluc.

Păziți-vă de diavolul pe nume „Elitism” !

În ziua în care patriarhul Kiril a fost ales ca prim ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, eu mă aflam în România, cred că tocmai lansasem o carte. În acea zi am vizitat o mănăstire istorică și acolo, din pură întîmplare, m-am întîlnit cu un părinte, care m-a invitat cu el la masă. Ce am vorbit noi vreme de trei ore, doar în parte poate fi spus în auzul prostimii, căci anume despre prostime a fost vorba, frații mei.

Părintele acela e un om de mare influență în cercurile politice și diplomatice și face asta demult. Este, fără îndoială, cel mai inteligent și mai cult preot din cîți mi-a fost dat să discut cu ei. Inteligența lui e de așa natură încît îți încordează mintea și însăși această încordare sparge ca un ciocan gîndurile în mii de fărîme și apoi, rostogolindu-se, le adună la loc, pentru a nu da voie niciunui gînd să rămînă întreg. Toate gîndurile din mintea acestui om purtau semnele a mii de disecții, ca după o operație plastică încă netămăduită.

O să vă spun îndată care e legătură dintre întîlnirea mea cu acest preot și alegerea patriarhului Kiril la Moscova. Mai întîi vreau să vă spun că, îndată ce am coborît la masă, unde am băut ceai și am mîncat de post, m-am simțit ca Alice în țara minunilor. Mai întîi pentru că, așa cum am spus, întîlnirea era pur întîmplătoare, dar pe masă erau două cărți de-ale mele. Înainte de a ne ruga, părintele a deschis prima dintre cărți și, dînd cîteva pagini, care fiecare avea sublinierile ei, m-a întrebat: “Să-mi zici, părinte, de ce ai ținut să scrii aici “Freud, medicul evreu”? Și, deschizînd a doua carte, iarăși, mi-a pus o întrebare similară. “Eram tînăr, părinte, nu mi-am pus problema”, am răspuns eu. “Să mîncăm, dar”. “Da”.

În ziua aceea am auzit trei fraze pe care n-o să le uit niciodată. Prima: “Vă dați seama ce a zis Băsescu? A zis că România e o țară ortodoxă! Vă dați seama ce tîmpenie? Ce o să zică despre noi Europa?” A doua, cînd m-a întrebat cine a ieșit patriarh la Moscova și eu am zis: Kiril. Atunci preotul roman a sărit pe scaun și, strîngînd victorios pumnii, a zis: “Gata! A ieșit al nostru! Ce se va bucura Preafericitul Daniel!” Și a treia frază, în directă legătură cu celelalte două, cînd părintele a zis: “E timpul să terminăm cu parastasele și maslurile. Vreau puțini, da buni!”

Părintele a insistat atunci să mergem în aceeași zi la patriarhul Daniel cu care a fost coleg și de care îl leagă o prietenie de peste patruzeci de ani. Eu nu eram pregătit pentru o întîlnire atît de înaltă. Eram oboist și nu eram nici pieptănat.

Povestesc această întîmplare, fără a spune mai multe și fără a da nume, pentru a liniști inimile celor care, neînțelegînd în ce direcție se îndreaptă căpeteniile noastre, se mîhnesc.

Nu vă mîhniți, acestea toate trebuie să fie. Rugați-vă, ca să nu intre ura în inimile voastre, pentru că atunci nu veți mai vedea și nu vă veți deosebi cu nimic de cei care ne vînd. Păziți mintea ca să nu cadă în iscodiri deșarte și nu căutați tîlcuri acolo unde nu sînt, ca să nu vă facă diavolul proroci mincinoși. Căci de acum știți cum îl cheamă pe diavolul cel mare care vine peste noi: Elitism! Dar voi să nu faceți deosebire între oameni, nici la mîncăruri, nici unde vi se așterne să dormiți, cum și Apostolul Iacov a zis: „Căci, dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară, iar voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu şezi bine aici, pe când săracului îi ziceţi: tu stai acolo, în picioare, sau: șezi jos, la picioarele mele, n-aţi făcut voi, oare, în gândul vostru, deosebire între unul şi altul şi nu v-aţi făcut judecători cu socoteli viclene? (Iacov 2,2-4). Să luați totul cu mulțumire, ca din mîna lui Hristos, care a făcut totul pentru noi și de nimic nu s-a îngrețoșat, nici măcar de multele și murdarele noastre păcate.

Tot ce se face fără bucurie, nu este de la Dumnezeu.

Diaconul Andrei Kuraev întreabă de la Moscova cîți ani de Ortodoxie a sărbătorit Patriarhul la Chișinău

Diaconul Andrei Kuraev pune cîteva întrebări esențiale despre Ortodoxie și despre confuziile rostite la Chișinău cu ocazia prăznuirii a „200 de ani de la întemeierea Bisericii ortodoxe din Moldova”, ceea ce un comentator rus a numit „preafericita improvizație”. Diaconul oferă un document interesant emis de Departamentul de Relații Externe al Patriarhiei (ОВЦС) care contrazice afirmațiile de acum ale Patriarhului, tocmai într-un moment cînd Preafericitul Kiril se afla în capul numitului Departament. Merită citit.

O chestiune ecleziologică
Экклезиологический вопрос

Chestiunea e următoarea: ce înseamnă să “întemeiezi Biserica”?

În cadrul triumfului de la Chișinău Patriarhul Kiril a declarant:

“Noi comemorăm 200 de ani de la întemeierea eparhiei de Chișinău, care a fost transformată în actuala mitropolie a Moldovei. Noi comemorăm 200 de ani a Bisericii Ordodoxe din Moldova și, desigur, pomenim numele reputatului întemeietor al acestei biserici – Preasfințitul mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, care prin nevoința vieții sale a pecetluit credincioșia sa fa’ă de Domnul și biserică. Noi toți sîntem astăzi aici urmașii lui, noi toți sîntem adunați astăzi aici doar datorită faptului că acum 200 de ani el a întemeiat Biserica Ortodoxă din Moldova”… /8 septembrie 2013, cuvîntul Patriarhului Moscovei și a toată Rusia Kiril, rostit la liturghia din fața soborului cathedral cu hramul Nașterea Domnului din Chișinău).

Oare poate cineva să întemeieze Biserica ortodoxă pentru o țară întreagă (un popor) și să nu fie alăturat cetei sfinților întocmai cu apostolii? Dacă anume mitropolitul Gavriile este întemeietorul Bisericii Ortodoxe din Moldova, atunci, temelia pusă de el s-a dovedit a fi cu mult mai rodnică decît truda sfîntului Nicolae al Japoniei, cel intocmai cu apostolii. Atunci de ce el nu este alăturat cetei apostolești?

De altfel, 5 ani în urmă experții Departamentului pentru Relații Externe al Patriarhiei scriau un răspuns ceva mai complicat:

“În secolul XIV spațiul pruto-nistrean a devenit parte a voievodatului Moldovei. Către acest timp, moldovenii aveau deja o Biserică a lor. Primii episcopi ai Bisericii Moldovei – Iosif și Meletie – au fost hirotoniți în anul 1371 și, respectiv, în 1376 (conform altor date, ceva mai tîrziu) la rugămintea voievodului Lațco de către mitropolitul Antonie de Galici. În 1387, cu binecuvîntarea mitropolitului Antonie, succesorul lui Lațco, domnitorul Petru I Mușatin l-a numit pe episcopul Iosif întîistătător al Bisericii Moldovei. În anul 1401 Patriarhia Constantinopolului l-a recunoscut pe Iosif ca mitropolit al Moldovei, iar Mitropolia Moldovei a intrat benevol în componența patriarhiei Constantinopolului cu statut de autonomie.

Declarația Serviciului de comunicare a Departamentului pentru Relații Externe al Patriarhiei Moscovei despre argumentele reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române, ce justifică hotărîrea cu privire la înființarea eparhiilor ”Mitropoliei Basarabiei” (25.03.2008)

http://www.mospat.ru/archive/40264/

Este clar că atunci, în veacul XIV, era vorba despre Moldova mare, cu centrul la Iași. Aceasta cuprindea, însă, și Basarabia de astăzi.

Într-un cuvînd, e dificilă situația cu acest mitropolit Gavriil. Este un ziditor sau un distrugător? Poate fi un om, care a tăiat o parte dintr-o eparhie deja existentă, să fie condsiderat întemeietor al unei noi Biserici? Vă amintesc, că astăzi poziția Bisericii noastre este de a aminti pe orice cale că strămutarea granițelor de stat nu poate servi drept argument pentru schimbarea jurisdicției eclesiale.

Заявление Службы коммуникации Отдела внешних церковных связей Московского Патриархата об…

http://www.mospat.ru

Închiderea mănăstirii Noul Neamț: înapoi la Hrușciov?

Mănăstirea Noul Neamț ar fi putut să fie închisă și scoasă la licitație în termen de două luni

Scandalul răbufnit din cauza publicării documentului secret de reorganizare a mănăstirii Noul Neamț și de subordonare a sfîntului locaș administrației de la Tiraspol nu a tratat un aspect important al problemei.

Lăsînd la o parte gravitatea păcatul părintelui care își vinde fiii în robie fără să îi înștiințeze, avem de a face cu o revenire în anii campaniei de închidere a sfintelor locașuri din epoca lui Hușciov. Documentul în cauza ne întoare cu 50 de ani în urmă, avînd un capitol întreg care prescrie foarte minuțios modul în care mănăstirea ar putea fi închisă, iar bunurile ei scoase la licitație în termen de două luni.

Momentul istoric în care ne aflăm, acela de reorganizare a lumii după un plan în care rolurile actorilor vor fi foarte exacte, impune și bisericii o reformatare de tipul celora deja cunoscute în istorie. S-ar putea ca “Ustavul secret” de la Noul Neamț să devină un document istoric în acest sens, care să marcheze declanșarea unoi nou val de abuzuri săvîrșite asupra sfintelor mănăstiri, aidoma valului Hrușciovist, desigur adaptat la corectitudinea politică specifică vremii.

De ce s-a schimbat programul patriarhului la Noul Neamț?

Vizita patriarhului Kiril la mănăstirea Noul Neamț este, fără îndoială, un eveniment istoric. Monahii au așteptat cu mare curiozitate discuția cu patriarhul promisă de echipa patriarhală de protocol. Pentru aceasta a fost ales și locul, biserica de iarnă. Au fost aranjate scaunele, masa la care va sta patriarhul. Totul s-a făcut așa cum a cerut echipa de protocol.

După predica adresată poporului, rostită în soborul mare, monahii au ieșit pentru a fi blagosloviți de patriarh. Ei țineau în mîini un dar modest – icoana Maicii Domnului de la Noul Neamț pictată în atelierul mănăstirii pentru această ocazie.

Forfota era mare. Preoți și mireni încercau să treacă de rîndul de oameni în negru cu ochelari de soare pentru a se fotografia cu patriarhul. Unora le reușea.

Curentul care se formează în coridorul dintre biserici înfoia hainele negre ale monahilor. Cu icoana în mîini, ei așteptau cînd patriarhul va ajunge la ei. Dar brusc patriarhul a dispărut. S-a așezat într-o mașină neagră și a plecat.

Cînd mașina era de acum departe, cineva a început să bată din palme. Nu se știe de ce, pentru că oricum patriarhul nu mai auzea, nici nu vedea. Și toți au început să aplaude.

Vizita s-a încheiat.

Și nici starețul n-a mai fost luat la dineul de la Tiraspol, așa cum era plănuit.

Stenograma declarației episcopului Sava de la Tiraspol cu privire la mănăstirea Noul Neamț

Episcopul Sava de Tiraspol, recent numit în Transnistria, după ce a îndeplinit la Moscova funcția de mediator între biserică și forțele armate și de ordine ale Federației Ruse, a făcut declarații scandaloase legate de obștea mănăstirii Noul Neamț, cea mai numeroasă obște de călugări din Moldova. Episcopul îi acuză pe călugări de jocuri politice și își exprimă indignarea în fața faptului că mănăstirea, aflată în spațiul transnistrean, se supune direct Mitropolitului Chișinăului.

Precizăm că practica ortodoxă de a subordona o mănăstire primului ierarh este veche. Astfel de mănăstiri se numesc „stavropighiale”. Mănăstirea Noul Neamț este stavropighie mitropolitană printr-un document semnat la Moscova în 1992. Această realitate este conformă cu tomosul de autonomie de care se bucură Mitropolia Moldovei. Însă, cu venirea patriarhului Kiril chestiunea stavropighiilor mitropolitane a fost trecută în umbră, invocîndu-se faptul că doar patriarhul poate avea stavropighii. Iată de ce, cuvintele episcopului Sava trebuie înțelese ca un atac la autonomia Mitropoliei Moldovei și o nesocotire a tradiției stavropighiilor mitropolitane încetățenită în Moldova. De asemenea, declarația este un atac direct împotriva autorității mitropolitului și a rînduielii mănăstirești și trebuie taxată ca un amestec în treburile Mitropoliei Moldovei, fapt care se pedepsește de sfintele canoane.

Redăm mai jos traducerea exactă a declarației de la Tiraspol.

„Episcopia de Tiraspol și Dubăsari a fost fondată și de 18 ani își exercită slujirea sa poporului transnistrean. Ce să zic, dacă e să vorbim de ansamblul mănăstiresc Chițcani și locul unde se află, trebuie să spunem că acolo nu e o atmosferă tocmai bună în sensul înțelegerii: canonic și administrativ ea se află pe teritoriul Transnistriei, dar se supune direct mitropolitului Vladimir. Desigur, cineva are de cîștigat de pe asta, atît politicienii de pe partea cealalta, cît și ai noștri, care nu cedează în acest sens celorlalți. Desigur, cu timpul trebuie să terminăm cu asta, să facem din acest loc anume un centru duhovnicesc și nu un centru de polemici politice și trageri de pătură, care o trage de pe care. De aceea, prefericitul se va pătrunde de situație, o va vedea cu ochii săi, că e mai bine să vezi o dată decît să auzi de o sută de ori, mai ales dacă se vor răspîndi astfel de păreri. Desigur, asta nu se va petrece în aceeași minută, trebuie să vadă, să comunice cu frații”.

Stare de urgență la Noul Neamț. Călugării au hotărît: “Fără politică, rămînem cum am fost – cu Moldova”

Cu ocazia vizitei patriarhului Kiril în Transnistria, episcopul Sava de Tiraspol a organizat o conferință de presă în care a făcut declarații legate de mănăstirea Noul Neamț. Declarațiile poartă un character provocator și de dezbinare. Episcopul rus, care a îndeplinit la Moscova funcția de mediator între biserică și forțele armate și de ordine ale Federației Ruse și-a exprimat indignarea că o mănăstire aflată în zona transnistreană se supune Moldovei. Prea Sfinția Sa a mai spus că patriarhul vine la Noul Neamț să rezolve problema călugărilor care, zice el, se ocupă cu politica.

O încercare de subordonare a mănăstirii autorităților de la Tiraspol s-a făcut în 2001, cînd episcopul de atunci Iustinian a intrat în mănăstire cu armata. În urma unei îndelungi campanii de presă, cu implicarea demnitarilor de stat de la Chișinău, mănăstirea a rămas în obișnuita ei rînduială, fapt întărit printr-o decizie a Sinodului Patriarhal.

Ieri seara soborul mănăstirii s-a întrunit de urgență și a decis că orice implicare în politică este nepermisă și că mănăstirea va rămîne în rînduiala pe care a avut-o pînă acum: subordonată mitropolitului Vladimir în calitatea de sfințit arhimandrit a acestuia. Declarațiile episcopului Sava, care este nou în eparhie, contravin spiritului pașnic cu care au deprins călugării pe locuitorii Tiraspolului, Benderului și a satelor din împrejurimi care de peste douăzeci de ani vin să se roage în această mănăstire istorică.

Aflată într-o zonă de conflict, mănăstirea Noul Neamț este un exemplu rar de conviețuire pașnică, însuflată de dragostea creștină, între credincioșii de diferite naționalități. Slujbele bilingve care se oficiază în sfintele biserici, făcute în tradiția paisiană, îi fac pe toți să simtă că sînt în Casa Domnului, unde toate problemele politice și ambițiile umane se dau uitării.

Călugării au convingerea că, prin vizita sa la Noul Neamț, patriarhul Kiril va binecuvînta buna rînduială a obștii și va dovedi că vorbele aruncate în conferința de la Tiraspol nu sînt capabile să atingă integritatea mănăstirii.

Minutul 20 despre Noul Neamt.

Patriarhul s-a rugat la Chișinău împreună cu afurisiții

Cea mai importantă problemă pe care o avea de rezolvat patriarhul Kiril în Moldova, prin convocarea unui sinod ad-hoc, a rămas nerezolvată. Ba mai mult, problema a născut o alta nouă și mai mare. Mă refer la nesocotirea afurisaniei rostite asupra actualei conduceri de stat de către Sinodul Mitropolitan. Împreună-rugarea patriarhului cu cei afurisiți ridică pentru biserica noastră o gravă și fără precedent problemă ecleziologică.

Prin gestul său, patriarhul a golit de rost Sinodul episcopilor moldoveni. Dar oricît de neînsemnați ar părea la Moscova smeriții noștri episcopi, fiecare cu ale sale neajunsuri și virtuți, totuși în ei lucrează Duhul Sfînt de fiecare data cînd se întrunesc în Sinod. Iar ceea ce hotărăște un sinod, chiar și un sinod mic, doar de sinod poate fi dezlegat. Nici mitropolitul, nici patriarhul nu pot dezlega singuri o legătură pusă de sinod. Aceasta este o prevedere de netăgăduit a dreptului nostru canonic și a practicii de două mii de ani a creștinismului (nu de două sute).

Poate fi discut contextual în care s-a luat această hotărîre, i se pot face reproșuri, dar nu poate fi pusă la îndoială legitimitatea ei. O hotărîre de sinod rămîne în picioare chiar și atunci cînd este greșită, nu pentru că Duhul Sfînt ar fi supus greșelii, ci pentru că Dumnezeu este sfios și de multe ori se ferește din fața ambiției omenești, mai ales dacă oamenii se întîmplă a fi și episcopi. Hristos însuși a făgăduit că tot ce se va lega pe pămînt, se va lega și în cer. De aceea, o hotărîre pripită sau greșită de sinod nu se topește de la sine, nu se nesocotește, ci se condamnă/abrogă de un nou sinod. În acest sens istoria Bisericii cunoaște celebrul caz al sinodului de la Stejar, numit ulterior “sinodul tîlhăresc”, la care a fost condamnat marele patriarch Ioan Gură de Aur. Sfîntul Ioan, chiar dacă verbal a înfruntat sinodul și a condamnat decizia ca pe una nedreaptă, totuși el s-a supus hotărîrii de a se opri de la slujire pentru a nu nesocoti instituția Sinodului.

Ceea ce s-a întîmplat azi la Chișinău, cînd în văzul unei țări întregi, patriarhul a nesocotit o decizie a sinodului local și s-a rugat demonstrativ cu afurisiții este un fapt fără precedent. De acum înainte creștinii opriți de la împărtășanie sau afurisiți pot să se supună sau nu hotărîrii preoțești, pentru că însuși sinodul moldovenesc e relativ. Iată o adevărată problemă bisericească ce urmează a fi rezolvată. Că pe celelalte le rezolvă lumea.

În fapt, întîmplarea trebuie citită în contextul deposedării sinodului Mitropoliei Moldovei de puterea pe care o are în baza tomusului de autonomie, alături de alte măsuri întreprinse de patriarh cu scopul de a limita autoritatea mitropolitului și de a-l transforma într-un fel de vicar patriarhal în teritoriu.

Patriarhul va fi primit la Noul Neamț ca Ceaușescu!

Vizita patriarhului Kiril la mănăstirea Noul Neamț, aflată în zona de influență a Tiraspolului, a stat sub semnul incertitudinii pînă în ultimele zile. Dar săptămîna trecută s-a decis: patriarhul vine și trebuie primit cum se cuvine.

Patriarhul va avea parte de o primire de care se bucura doar Ceaușescu. Se știe că în calea dictatorului se plantau în grabă copaci, flori, păpușoi și orice altă recoltă capabilă să bucure ochiul. Așa și la Noul Neamț, cu ocazia vizitei patriarhului, s-au tăiat nucii bătrîni și duzii din fața mănăstirii și s-a turnat asfalt. În asfalt s-au lăsat și niște parcele în care au fost înfipte flori. În curtea mănăstirii tot s-au tăiat copaci, care vor fi înlocuiți cu alți copaci, mai frumoși.

Ieri seara Evghenie Sevciuk a fost pe la mănăstirea Noul Neamț, într-o vizită neprotocolară, însoțit de starețul mănăstirii, arhimandritul Paisie. Era supărat că florile înfipte în țărînă pentru a bucura ochii patriarhului nu arată prea bine. Există riscul ca ele să se ofilească. Întîmplarea poate crește într-un adevărat scandal intern, deoarece firma care s-a ocupat cu plantarea florilor aparține fiului primarului Tiraspolului.

Poate tot din această cauză, starețul mănăstirii nici nu s-a dus azi să-l întîlneacă pe Patriarh la Chișinău. Probleme acasă…