Care dintre cele două coperți vă place mai mult?

54 de răspunsuri la Care dintre cele două coperți vă place mai mult?

  1. Elena spune:

    A doua – e calda.
    Prima e mai de impact – te trimite direct spre o carte despre religie.
    Punct ochit punct lovit. E ca orice coperta care se face azi.
    La a doua ar fi un pic de lucrat la grafica – poate scrisul nu se potriveste cu desenul asa cald si curat din fundal. Poate un alt font de alta culoare s-ar lega mai bine de fundal.
    Ochiul care nu mai reactioneaa la delicatete ci numai la imagini puternice – o sa vada prima coperta.
    Continutul cartii trebue sa treaca prin coperta pe coperta. Eu zic ca a doua e mai inradacinata in continut decit prima – care e doar mai vandabila.

  2. Elena spune:

    trebuie

  3. Elena spune:

    Lipsa de impact a celei de-a doua ar putea fi rezolvata si prin punerea desenului intr-un frame sau sa i se faca o incadrare sau delimitare – care sa duca privirea spre desen si text – si sa nu se mai risipeasca pe toata coperta. Asa cum e acum desenul – neincadrat – ochiul se duce in afara marginilor lui – cautind un context vizual mai larg – disipind atentia de la scris. Solutii se gasesc. O mica atentie la grafica ar rezolva problema celei de-a doua. Ar fi pacat de desen sa nu i se faca o grafica cu care sa rezoneze.
    Prima coperta – e doar inca o coperta.

  4. Ana Elisabeta spune:

    Parinte, binecuvantati!

    La multi ani dumneavoastra si tuturor cititorilor!

    Ma bucur ca in sfarsit apare aceasta carte, pe care o astept cu drag pentru ca si eu am avut o copilarie ateista. Si, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate ca va fi pe intelesul tatalui meu, care inca mai gandeste ca in copilaria ateista, adica nu crede in Dumnezeu, dar crede in extraterestri.

    Am votat pentru prima coperta, desi intotdeauna e loc de mai bine, si o sa explic de de. Sunt doua simboluri puternice. Unul este zidul cenusiu si igrasios, care imediat ne face sa ne gandim la blocurile comuniste lasate in paragina, iar apoi si la paragina pe care comunistii au incurajat-o in viata duhovniceasca a oamenilor. Cerul lipseste, ca un simbol al faptului ca cerul cel nevazut nu mai e accesibil oamenilor. Al doilea este capul unei sculpturi reprezentand pe Mantuitorul rastignit. E decapitat si asezat la baza zidului, de parca nu mai conteaza. Trimite si la demolarea bisericilor. Si totusi, ramane pe axul vertical de simetrie al imaginii, adica adica intr-o pozitie de forta, adica inferioritatea e numai aparenta. Este poate un simbol al chenozei: Domnul se coboara la nivelul nostru, al celor cu sufletele paraginite, ca sa ne traga in sus, catre Dumnezeu.

    Imi place si a doua (si de fapt, de aceea am si scris comentariul, ca sa nu credeti ca nu-mi place), dar ii lipseste aceasta forta vizuala si bogatie a simbolurilor pe care le are prima imagine. Imi place insa cum se atinge pasarea (porumbelul?) de calut.

  5. lalalulu spune:

    A doua. Contine cele trei culori, cu ajutorul carora,
    in caz ca iti mai raman, poti reinvia o lume. Rosu. Galben. Albastru.

  6. Teamadetrepte spune:

    E corect ce spune Elena, însă combinația proastă de culori la a doua copertă chiar mă face să o prefer pe prima. Degeaba e mai caldă a doua copertă dacă nici nu vezi bine ce scrie. Sigur, trebuie ținut cont de faptul că într-un fel se vede pe ecranul unui calculator și în alt fel într-o librărie. E posibil ca în realitate contrastul puternic să conteze mai puțin și atunci impresia să fie alta.

  7. Ecaterina spune:

    In prima, capul Domnului Hristos e pre pozititonat undeva jos! a doua e mai buna!

  8. Roxana Belibou spune:

    Cea de-a doua mi se pare potrivita, desi nu stiu continutul cartii, ci doar mi-l inchipui…

  9. Ciprian Bojan spune:

    Prima, dacă urci textul oleacă mai sus.
    A doua ar mai atrăgătoare dacă ai renunţa oleacă la transparenţă.
    Am votat cu prima, dar a doua îmi pare mai elaborată.

  10. i. spune:

    mmmm. a doua daca culorile utilizate ar fii mai vii:D:D:D

  11. Irina spune:

    Prima nu are legătură cu titlul, ba dimpotrivă, chiar dacă vorbim despre o vreme în care ateismul marca vieţile oamenilor, o vreme de mare prigoană. A doua inspiră un pic naivitatea acelor vremi, dar nu apropie mai mult de subiect, de tema cărţii, nicidecum de profunzimea mesajului care să facă cititorul să îşi dorească să cunoască şi ce este dincolo de copertă, conţinutul cărţii.
    În două vorbe, nici una dintre coperţile propuse nu e potrivită, merită ceva mai sugestiv.

  12. enoriasa spune:

    Un an mai bun si La multi ani, tuturor !

    A doua varianta il transpune pe lector chiar de la prima vedere in universul copilului ratacit intr-o lume bolnava. Compozitia ma trimite cu gandul la Chagal. Prima coperta este la fel de valoroasa dar pentru alt titlu. In roman determinarea vine din inocenta copilului.
    Felicitari pentru amandoua! Asteptam cu nerabdare cartea in librarii.

  13. Ioana-calatoarea spune:

    Un cal, o pasare (mai ales in zbor), te duce cu gandul la miscare, alergare, FUGA , culorile mi se par foarte potrivite, sunt desenele pe asfalt cu creta colorata- nu prea aveai variante de culori, atunci-
    cei ce au copilarit ateist stiu exact despre ce e vorba; prima iti da gand despre perenitate, un zid chiar cenusiu, o coroana cu spini pe capul desprins de trupul unui Hristos rastignit iar si iar… E greu de ales. Fiecare vede altceva, simte altceva , fiecare si-a trait copilaria intr-un alt fel-asemanator, dar altfel. De cum le-am vazut am zis: „prima”, dar am adastat oleaca.
    Inspiratie!

  14. George R. spune:

    La a doua „compozitia”proiecteaza atentia intr-o lume a copilariei … fie ea si ateista.Ori tocmai intr-o astfel de copilarie sacrul poate imbraca forme diverse ,neexplicite ; de aici rezulta o legatura mai puternica a copertii cu miezul cartii , pe care il intuiesc.Daca cineva se plange de lipsa simbolurilor sacre ,porumbelului i se poate adauga o cruce in plisc. Daca este cazul.
    Pentru a face o mai fericita legatura a corpului de text cu grafica din fundal ,recomand scoaterea porumbelului din filtrul colorat si aducerea lui in acelasi plan cu titlul.Doar porumbelul, nu si calul .

  15. Prodan Mirela Maria spune:

    Nu e o carte dogmatica. De aceea e mai potrivita a doua coperta, mai putin explicita, Deschide marja de sugestie. Si e bine ca e ambigua, atat ca imagine metaforica, cat si ca joc al contururilor. E bine ca e ,,cetoasa”, nefixata. Cum altfel e memoria noastra afectiva?
    Sa va iasa bine!
    Doamne-ajuta!

  16. Raisa Padurean spune:

    Am votat pentru prima.A doua este o atractie pentru copii,insa in prima ,dupa parerea mea ar trebui de adaugat ceva ce leaga de cuvintul „ciori”.

  17. m.g. spune:

    A doua coperta, am intales, este un desen cu creta colorata pe o tabla neagra.

    Dar imaginea de pe prima coperta, de unde este ? Pare zidul unei cladiri in paragina. Sa fie o biserica parasita ? Asta ar explica si statuia dezmembrata.

    Subtitlul este: Amintiri dintr-o copilarie ateista. Mie imi pare ca prima coperta pune accentul pe ATEISTA, pe cand a doua pe COPILARIE. Nu ar merge pastrate ambele ? Cred ca nu…

  18. Cuzino spune:

    Prima este conventionala!
    A doua are nuante cam sterse!
    O prefer pe a doua cu culori mai vii!

  19. Maria Mocanu spune:

    Doamne ajută!… întreg Universul meu este plin de non-culoare. Rătăcesc prin el fără să găsesc un sens, un semn, o culoare… pot găsi pe cineva sau ceva care să mă ajute să capăt un sens?
    Cam așa aș înțelege din titlul acestei cărți, a cărei imagine reprezentativă este cea de-a doua.. Sărut mâna, părinte!

  20. m.g. spune:

    Observ ca variantele de raspuns sunt:

    1. Prima coperta
    2. A doua coperta
    3. Nici una

    De ce nu este si varianta cu „Imi plac ambele” ?

  21. alina spune:

    A doua e interesanta…

  22. Anca Tanase spune:

    Prima, dar mi se pare titlul scris cu litere prea mari si culoarea prea puternica, ochiul se fixeaza pe titlu si n-ar trebui. Scris mai mic si cumva mai intr-o parte, ti-ar permite sa vezi ansamblul si efectul ar fi extraordinar !

  23. Grigorie spune:

    Prima coperta, un fundal mai incernit, care aduce la o stare mai sobra a ateismului.

  24. Grigorie spune:

    In loc de capul acela, care ar zice ca este a lui Hristos, poate ca ar trebuii o Cruce ortodoxa mai siubrezita! Iertati pentru indrazneala!

  25. Dani spune:

    prima mi se pare dura si trista iar a doua mai plina de nadejde…nu pot sa aleg una sau alta…amandoua imi plac. poate daca as cunoaste continutul as putea sa ii atribui una dintre coperti

  26. a doua- chipul lui Hristos nu ar trebui sa fie afisat asa, dupa parerea mea, nicaieri de nimeni, cum e in prima

  27. Iar a doua e mai modesta, asa cum este idealul crestin de modestie si blandete

  28. mihaela spune:

    desenul cu creta pe asfalt

  29. floridelotus spune:

    La multi ani tuturor!

    As fi de parere ca prima ar fi mult mai potrivita.din multe puncte de vedere.

  30. dan alexandru spune:

    Fara nici un dubiu, prima.
    Ce a scris Ana mi se pare convingator.

  31. Radu spune:

    Nu-mi place cum arata chipul lui Hristos pe prima coperta (mi se pare cam „catolic”), desi nu stiu in ce fel se leaga aceasta reprezentare de continutul cartii. Iertati-ma!

  32. Elena spune:

    Eu asa face asa (la a doua coperta): As lasa desenul fara nici o margine – asa cum e acum. Calupul de scris l-as face mai mic (indraznet de mic) si l-as lasa mai jos – sa nu mai atinga desenele – sub picioarele calului. Culoarea verde e ok la scris – mai devreme mi se paruse negru. (Ps: Daca ar fi fost cartea mea – as fi lasat doar desenul pe coperta – si titlul cartii in interiorul copertii – dar poate sint niste reguli care nu permit? Nu stiu.)

  33. anastasia spune:

    Am votat pentru a doua, prima-mi pare prea rece (sigur, nu cunosc conţinutul cărţii), iar chipul Mântuitorului – statuie…. mie nu-mi place. Iertaţi-mă!

  34. griul din a doua e si el atragator, nu stiu de ce. e un gri elegant. si in acelasi timp calmant, asa cum comunistii stiau si l-au folosit peste tot. Iti aduce aminte de o piatra de mormant pe care vrei sa descifrezi numele sterse dar scrise cu un alfabet vechi.

  35. Alex spune:

    La multi ani, Parinte, intru Hristos!

    Am doar o intrebare legata de gramatica – sa nu credeti ca se vrea a fi o critica, doar o intrebare (nu stiu daca in Rep Moldova e ca si in Romania): campul cu flori se scrie cu â sau cu î?

    Si in alta ordine de idei, care e parerea dvs despre ce s-a intamplat in Grecia de curand cu Pr Efrem Vatopedinul?

  36. Emanuela spune:

    Capul incoronat cu spini al lui Hristos , arata suferinta Mantuitorului provocata de sufletele ce s-au declarat atee. Cenusiul de mai sus, evidentiaza sufletul ateului ce se priveaza de Duhul Sfant, cel datator de viata. Iar, verdele de jos cu capul sangerand, arata Iubirea care inca mai asteapta intoarcerea acestora…
    Asta este viziunea mea legata de prima imagine. De aceea am ales-o!

  37. mihaela spune:

    Pentru ca unii oameni zic ca nu stiu despre ce e vorba in carte iata din Conferinta de la Sibiu 2002 a Parintelui Savatie , care se regaseste in carte dansului ”Curaj si libertate in ortodoxie”:
    ,,M-am gândit că ar fi de folos romanul ăsta “Fuga spre câmpul cu ciori”, pentru tatăl meu. Când eram copil, mergeam şi vedeam din autobuzul ăla sovietic, galben, plin de praf – trăiam într-un sătuc şi făceam şcoala în oraş – vedeam câmpul cu ciori întotdeauna. Ştiam că cioara trăieşte 300 de ani. Ca fiu al unui ateu, care ştiam că în orice clipă pot muri, nu doar că le invidiam grozav, dar le admiram şi mă durea grozav, şi aveam aşa o nevoie să sar pe geam şi să prind una. Uneori veneam pe jos şi mă gândeam: „Merg pe jos şi nu mă vede nimeni, că ar fi zis că ăsta-i prost, fuge după ciori! – că eram timid şi ruşinos şi mândru -, şi când am să fiu odată singur, tot o să prind una! Dar, pe de altă parte – mă gândeam – dacă o să prind una, ce am să fac cu ea? Oricum n-am să trăiesc eu 300 de ani [de la atâta lucru], dar măcar pun mâna pe ea, un animal care a trăit 300 de ani, câte o văzut ea!” Şi am zis: „Ce rost că trăieşte 300 de ani, dar tot cioară e?” Nu. Important era că trăieşte, zboară, vede atâtea lucruri, pe care oamenii nu le văd. Şi pentru asta o admiram. Respectam ciorile astea.

  38. prima.Este mult mai sugestiva ca a doua.Da, prima este mult mai rece ca a doua pt ca asa este si „fuga” si ” ateismul”-ceea ce este bine reprezentata si prin -capul Domnului Iisus care este „undeva” uitat in josul copertii(pietrificat ca si incapacitatea noastra de perceptie -ar putea merge in loc de chipul lui Iisus pietrificat ,doar chipul rastignit si plangad- facut in contur ) si fundalul cenusiu dar care desemneaza faptul ca in adanca cadere a noastra EL este cu noi fiind baza si inceputul vietii noastre adica Insusi Viata.
    A doua coperta are elemente crestine, cred, mai greu de sesizat , si lasa prea mult loc ateismului,nu da impresia ca se trateaza de o carte cu fundal duhovnicesc.
    Pt prima, un rosu mai aprins la titlul cartii „fuga” ar arata mai clar frenezia si disperarea.

  39. sorin h spune:

    Cu un pic de photoshop, s-ar putea sugera desenele din a doua coperta pe zidul din prima.

  40. VladR spune:

    Pana la urma intentia Parintelui este sa isi atraga noi cititori cu un IQ ridicat. Cei vechi ii vor cumpara cartea indiferent ce coperta ar avea (mai simpla sau mai atragatoare) pentru ca deja cunosc calitatea scrierilor cuviosiei sale.

    Personal vad mai intrigatoare prima coperta. Te face sa iti pui intrebari asupra continutului cartii.

    Multe edituri atrag cititorii catre carti scrise de autori foarte putin sau deloc cunoscuti prin intermediul unor coperti cat mai atragatoare (fie in plan senzorial, fie in plan intelectual).

    Parintele face acum un sondaj de marketing care nu poate fi decat folositor pentru vandabilitatea cartii sale.

    Personal abia astept sa o cumpar, indiferent de aspectul copertii.🙂

  41. vasile spune:

    prima cred ca e mai potrivita, cu toate ca nu pria vad placut punind imaginea capului, poate ar fi mai reusita o cupola a unei biserici cazuta( darimata de comunisti)… a doua nu e rea insa, luind in calcul autorul, nu se potriveste, transmite putin…
    Doamne ajuta !

  42. Alexandru Dragoman spune:

    In cazul primei coperti (din stanga) impactul vizual asupra privitorului este mai mare, dar gasesc cea de a doua coperta, pentru care eu unul am optat, ca fiind mai evocatoare, mai sensibila si in perfecta armonie cu titlul. Indiferent ce coperta se va alege, astept cu nerabdare cartea.

  43. kiusimus spune:

    A doua e mai provocatoare si parca mai optimista. Votez a doua.

  44. Elena Popescu spune:

    A doua,cea cu desenul este mai sugestiva

  45. Angelina spune:

    Sa alegeti prima varianta de coperta. In primul rand, socheaza si incita la lectura. In al doliea rand, pare ca anunta textul unui autor matur in ale scrisului si nu poti sa nu-l citesti. A doua coperta pare copilareasca.

  46. Vasilica spune:

    Prima coperta are un impact mai mare asupra celui care doreste sa cumpere cartea.

  47. Cornelia spune:

    sper sa o difuzati si pe internet, nu am posibilitate sa o cumpar,sunt in strainatate … imi plac ambele coperti si totusi as prefera-o pe a doua… e mai copilaroasa… saru’mana parinte… La multi ani pentru cei care serbeaza azi Anul Nou si pe Sf.Vasile… La multi ani si multa intelepciune tuturor celor care poarta acest nume! Doamne ajuta!

  48. alina spune:

    Parinte, daca as intra acum la Libraria Sophia si as gasi romanul dumneavoastra prezentat in ambele variante, mi s-ar duce mina spre cea de-a doua venindu-mi in minte cuvintele lui Brincusi „cind nu mai sintem copii, am murit de mult”.
    Prima coperta ma face sa resping lectura cartii, neintelegind unde e copilaria, unde este fuga. Mi se izbeste sufletul de piatra de fundal.
    A doua coperta imi pare ca un ochi de sticla care descopera doar un petic din desen. Ma face curioasa sa privesc prin hublou si sa caut restul desenului,cimpul, fuga, ciorile.

  49. crip71 spune:

    pentru cei ce nu frecventeaza Biserica , prima coperta poate sa respinga : iara-si despre religie , nu ma intereseaza !

  50. viorica spune:

    “Fuga…” este in librarie, la Sophia, de ieri: o carte scrisa cu franchete, despre credinta, vindecare, bucurie si durere, care, cred ca ar putea fi citita la persoana intii, indiferent in ce moment al cautarii propriului rost in viata esti, bineinteles dincolo de detaliile personale…

    Iar aici :
    http://www.timpul.ro/ro-numar-pdf-ianuarie-2012-109.html
    interviul cu Parintele Savatie realizat de Mihail Vakulovski, caruia ii multumesc pentru semnal.

  51. viorica spune:

    Înregistrarea de la Sophia cu lansarea cărţii „Fuga spre cîmpul cu ciori” postată cu osteneala şi dragostea lui Olivian Breda, căruia îi mulţumim, aici:
    http://fiieficient.com/2012/03/savatie-bastovoi-lansarea-fuga-spre-cimpul-cu-ciori-2012-03-13-editura-cathisma-si-libraria-sophia/
    sau aici:

    iar pentru cei care nu pot viziona înregistrarea, transcrierea acesteia, aici:
    …vorbeşti despre o carte pentru că, dacă despre cărţi ar trebui să se vorbească, ele n-ar trebui să se scrie. Mai ales această carte, este mai delicată, aşa!
    Poate că ea n-ar fi aparut acuma. Am inceput-o cred că vreo 10 ani în urmă şi credeam că o am doar eu. Dar, de la cineva dintr-un computer, de la vreun prieten, ea a ajuns în internet într-o formă de început, aşa.Ş-atunci mi-a zis – ba unul, ba altul mi-a zis că a citit din cartea asta – şi pînă la urmă am găsit-o şi eu.
    Nu prea m-am bucurat eu, drept să vă spun, că nu era planul meu să apară în forma aia. Dar dacă tot s-a răspîndit, am stat eu ş-am chibzuit şi am ticluit-o aşa, ş-am scos-o în forma în care am scos-o. Pînă la urmă este o carte despre cît putem noi înţelege din celălalt, pentru că, dacă fiecare dintre noi este chemat să se înţeleagă mai întîi pe sine, în aceeaşi măsură sîntem chemaţi să-l înţelegem şi pe celălalt.
    Este o carte despre nefericita întîmplare cînd oamenii, căutînd acelaşi lucru, totuşi nu se înţeleg. Cred că principala pricină a neînţelegerii dintre oameni rămîne mîndria. Mîndria este o stare din care omul crede că este mai drept, mai bun, mai deştept decît celălalt. Iar vîrful mîndriei este cînd omul se crede chiar mai bun decît Dumnezeu şi mai îndreptăţit să hotărască şi să acţioneze cu privinţă la sine şi la alţi oameni în această viaţă.
    Cea mai mare pacoste în lume este mîndria şi cel mai ruşinos şi cel mai, pînă la urmă, neîndreptăţit păcat. Sînt fel de fel de păcate pe lumea asta care se nasc din, din porniri fireşti care se îmbolnăvesc, dar păcatul mîndriei n-are nici un fel de îndreptăţire. El face rău fără vreo, vreo iertare şi vreo nevoie pe care s-o aibă omul. Si cred că despre asta este cartea asta pînă la urmă: despre cum îţi poţi cheltui viaţa zadarnic, slujind nişte gînduri mincinoase, care nu te reprezintă, dar şi despre aceea cum dragostea acoperă mulţime de păcate.
    Mult m-am gîndit dacă este loc să vorbeşti despre lucrurile astea. Dar pînă la urmă cred că este, pentru că în viaţa asta fiecare avem de dat o mărturie mai potrivită, mai puţin potrivită, mai de folos pentru alţii sau pentru tine, dar fiecare pînă la urmă trebuie să se privească pe sine aşa cum este el. Şi cred că nu avem să dăruim unii altora nimic, decît experienţa iubirii noastre. Şi această carte este o, o împărtăşire de acest fel, cu multe metehne desigur, da’ asta este la această etapă a vieţii.
    Mă bucur că noi ne întîlnim, că putem vorbi – astăzi s-au înmulţit cuvintele mai mult ca niciodată în lume, ş-aşa o lehamite să vă spun drept, mi-e şi lehamite a vorbi pentru că orice cuvînt se răstălmăceşte foarte uşor în ziua de azi, acuma îţi vine nici să nu mai vorbeşti, parcă lumea s-a sucit, s-a-ntors cu funduu-n sus!(oftează)
    Şi pacostea asta de internet şi comunicările astea ale noastre din telefonul stricat cutare a zis, cutare a adăugat la ce-a zis altul – că nu mai ştii de unde a pornit vorba, dar dragostea se strică. Cred că, dacă trebuie să facem ceva azi, este să purtăm răspundere pentru cuvintele noastre. Nicăieri nu te poţi ascunde de propriile tale cuvinte – fie că sînt puse sub semnătura ta, fie că ţi-ai găsit vreun nume fals pe internet – pentru toate vom da răspuns. Şi mai ales vom da răspuns pentru stricarea dragostei prin, prin vorbe nechibzuite (oftat uşor)… să ne întoarcem la vremea cînd, pentru un cuvînt oamenii plăteau şi cu viaţa – să ştiţi că şi acuma plătim cu sufletele noastre atunci cînd scriem cuvinte nepotrivite, care
    mai ales strică dragostea în Biserică, între fraţi.
    Şi multe cuvinte de-ale mele au fost răstălmăcite astfel şi probabil au fost pricini să fie înţelese astfel – deşi nu am avut eu gîndul asta şi-mi pare rău că am dat acest prilej! Şi pe alţii îi îndemn să, să nu mai intrăm în jocurile astea – s-a ajuns cam departe cu criticile, comentariile ăstea, cu deşteptăciunile ăstea ale nostre – prea multi teologi, prea multe ştim şi stricăm dragostea! Nu vedeţi că dacă se-adună trei creştini să facă o revistă, peste două luni îs certaţi toţi şi despre asta ştie toată România! Şi le ştiu toate păcatele lor, de cînd erau mititei! Şi-au vorbit la telefon şi mi-ai spus tu şi te ştiu! Mai mare ruşine nu-i decît să descoperi slăbiciunile aproapelui tău si mai ales s-o descoperi în public a unui om care, pînă la urmă, a fost aproape de tine şi ţi-a descoperit sufletul tău. Ei, asta s-a întîmplat cu foarte mulţi şi voi ştiţi că mulţi dintre voi aţi asistat în ultimii ani la aceste întîmplări foarte triste pînă la urmă, ştiţi…
    Dacă fiecare la rîndul lui se va opri cîte oleacă din valul ăsta eu cred că lucrurile se pot pune la loc, cred că trebuie să ne întoarcem la carte, aşa cum este ea …
    Care este farmecul acestei cărţi – spre deosebire de o postare pe blog? …nu?.. cîte comentarii o să încapă pe ea să le scrii? O citeşti şi tot ce este se conţine acolo! Nu ne mai provocăm, nu ne mai dăm deştepţi: ne place-ne place, nu ne place – nu ne place!
    Vă mulţumesc încă odată că aţi venit, eu n-am venit să vă povestesc nimic, am venit mai degrabă să vă văd şi să vă aud! Aşa că dacă vă face plăcere să mai stăm de vorbă, păi, hai s-o facem!
    – Cine doreste să pună întrebări, vă rog frumos să le scrieţi şi să ajungă cumva în faţă! Dacă doriţi şi direct, vă rog să le puneţi! Seara se va termina cu o sesiune de autografe şi cîteva dulciuri. Deci, dacă are cineva de pus vreo întrebare … în scris sau direct…
    – Dacă nu, trecem direct la dulciuri! I-ai prins cu dulciurile, trebuia să le ţii la urmă!
    – Nu vă mai dau dulciuri dacă nu întrebaţi!
    – Vedeţi ce frumoşi îs creştinii noştri şi de ruşinoşi! Ia să fi pus pe internet, să vedeţi voi cîte întrebări! S-au dezobişnuit oamenii să vorbească faţă către faţă!
    Î – Părinte, la un moment dat aţi început comentariul Patericului şi aţi făcut doar un singur volum pînă acum, chiar legat despre mîndrie…
    – Îhî
    – … aveţi intenţia să continuaţi?
    – Da. Am intenţia să fac unul despre păcat şi pocăinţă. Să adun pildele din Pateric, din Limonariu, din Vieţile Sfinţilor de prin Proloage, de pe unde le-am mai găsit şi mai ales pe-astea care – să mai iasă oamenii din deznădejde, foarte uşor cad oamenii în deznădejde! Şi aveam în plan să fac „Păcatul şi pocăinţa” cînd o să-mi ajute Dumnezeu… următoarea…
    Î: De ce titlul ăsta?
    R:(zîmbeşte uşor, blînd)Am spus acuma cînd m-a intrebat … Cînd eram mic, cel mai mult mă chinuia că oamenii trebuie să moară. Şi cînd Dumenzeu nu există, nu mai este nici o şansă! Ş-am aflat eu că cel mai mult trăiesc în părţile noastre ciorile, am aflat eu că trăiesc vreo trei sute de ani. Şi pentru mine asta era o veşnicie. Ş-atunci cînd le vedeam pe cîmp – erau foarte multe ciori, acolo-s foarte multe cîmpuri de unde vin eu – era grîu, erau toate-toate, colhozul acolo era în floare şi foarte multe ciori. Şi de fiecare dată le vedeam – dimineaţa, la amiază cînd veneam cu autobuzul de la şcoală şi tot îmi venea să sar şi să prind vreuna măcar şi s-o ţin acasă. E un fel de, de tărîm al veşniciei într-o copilărie ateistă. Nu, nu era nimic mai veşnic şi mai de dorit decît aceşti trei sute de ani ai ciorilor, deşi îmi dădeam seama că nu-i mare treabă să trăieşti trei sute de ani dacă eşti cioară – dar totusi, totuşi e mai mult decît ce are omul fără Dumnezeu.
    Î: Daca este internetul un rău necesar…
    R: Mai bine n-ar fi relele-astea necesare! Sigur că în lumea în care – Biserica de vreun secol şi ceva a fost lipsită de căile de a comunica în mase, pentru că am fost foarte izolaţi şi mai ales în tot imperiul sovietic – care este o jumătate de lume, Biserica pînă acuma nu, nu iese la mase… Internetul desigur, a fost un prilej de a, de a pătrunde acolo unde pe alte căi nu s-ar fi pătruns..Vă zic: riscul internetului pentru mine este iresponsabilitatea, anonimatul. Atunci cînd omul spune: mă cheamă Petrică, Vasile sînt de acolo – el e responsabil şi vă îndemn să fiţi responsabili pentru faptele voastre şi cuvintele voastre pentru că nu-ţi foloseşte la nimic un blog care are, nu ştiu ce mare audienţă dacă tu nu dai răspuns pentru ceea ce faci – unu eşti în … asta nu-i smerenie, să ştiţi, fraţilor! Semnează, pentru ca eu să ştiu pe cine trebuie să întreb cînd e rău şi cînd e bine! Cum te va îndrepta pe tine fratele tău?
    Şi riscul, răul internetului este deprinderea cu anonimatul şi iresponsabilitatea cuvintelor scrise şi rostite. În rest, sigur că el este o unealtă şi pînă la un punct, s-au aflat multe lucruri. Deşi, dacă stau şi mă uit bine, noi am cîştigat una, dar am pierdut alta…noi am cîştigat undeva întîlnirea – să zicem a unui frate din Serbia, cu unul din Grecia, unul din Rusia – unul de-aici, unul de dincolo – ăsta este un mare cîştig pentru că nu ne-am fi întîlnit altfel! Dar mi se pare, pe de altă parte că noi am pierdut ritmul, ritmul vieţii duhovniceşti care este mai aproape de carte. Citim prea repede, prea iresponsabil şi căutăm prea des să ne schimbăm calitatea informaţiei şi cantitatea ei. Adică omul de azi, citeşte într-un ceas despre 20 de subiecte şi la nici unul din ele nu meditează! Da’ unul de odinioară duhovnicesc odată pe an sau la jumătate de an cerea un sfat de la Părintele său şi restul timpului se gîndea la ce-o vrut să-i spună! Ei, noi – internetul ne pierde acest ritm şi înclinaţia firească şi necesară spre contemplare. Că nu-i destul să afli multe, trebuie să şi le mesteci, să le rumegi şi să scoţi înteles de -acolo…ăsta e răul internetului că ne desparte şi ne … pînă la urmă nu trebuie să cădem în roata asta, să avem ce-avem de-acolo şi să ştim că este o, un spaţiu în care din cînd în cînd trebuie să mai aruncăm lemne pe foc aşa, trebuie să rămînă ca un foc mocnit, mai arunci un lemn ,îţi mai vezi de treabă – nu să arunci toate lemnele, că pe urmă se aprinde şi casa!
    Î: Cum vedeţi viitorul peee termen scurt, 1-3 ani, al României? Se adevereşte cumva Diavolul este politic corect şi Audienţă la un demon mut?
    R: Sincer să vă spun nu-mi mai pun probleme de-astea: ce va fi peste un an, peste doi, peste trei!? Mie mi se pare că noi am intrat într-o vreme în care lucrurile deja se-ntîmplă şi ceea ce trebuia să se întîmple a început cu ceva timp în urmă, nu peste un an-doi-trei. Sîntem într-o etapă – nu ştiu cît va dura, una ştiu că niciodată nu va dura mai scurt! Întotdeauna, nu ştiu cum, le reuşeşte tot mai repede ceea ce-şi pun în cap. Dar ceea ce şi-au pus acuma în cap e să ne obrăznicească pe toţi, să fim nişte copii obraznici, proşti, grabnici la mînie, să nu putem asculta unul de altul, mîndri şi dacă se poate, să vorbim tot timpul! Să vorbim, să scriem – tot timpul! Şi, s-avem o cască în ureche… nu mai poate omul normal, tînărul de azi, dacă-l laşi s-aştepte 5 minute troleul, păi el trebuie să bage ceva în ureche, el 5 minute nu poate sta singur cu sine, nu se mai suportă! Dacă urcă în tren, i-e groază să meargă trei ceasuri în tren şi să n-aibă el muzică la el – păi el înebuneşte să-l laşi singur, trei ore? asta-i o veşnicie! Aşa că, asta cred eu: e răul etapei care-o avem acuma -să fim ca nişte nebuni! Nu mai ştim ce vrem – şi după-asta o să ne spună ei ce trebuie să facem! Dacă nu ştim noi ce trebuie să facem, o să vină etapa următoare ne va spune exact şi foarte rigid şi foarte categoric şi fără drept la replică – ni se va spune clar ce avem de făcut, după toată faza asta de buimăceală. Acuma sîntem în faza de buimăceală!
    Î- Pun o întrebare… într-o colectivitate unde o parte din colegi ţin post merg, la Biserica, alţii nu tin post şi nu merg la biserică şi sînt anumite provocări: eşti din secolul trecut, Biserica – ce înseamnă? şi ce sfat daţi – ignoraţi, să ignorăm sau pur şi simplu să încerci să .. mulţumesc!
    R: Ă, ştiţi cum? V-am cîntat de jale şi n-aţi plîns, v-am cîntat de veselie şi n-aţi jucat… aceşti oameni te-acuză că posteşti şi că eşti din secolul trecut pînă în momentul în care tu calci postul de dragul lui.Şi după asta spune la toată lumea că.. pffii, ce fel de creştin eşti tu dacă nu posteşti? pffăă… n-ai cum să-i împaci pe oamenii ăştia! Din cauza asta mai bine-i să posteşti! Şi lasă-i pe ei cu secolul trecut, cu secolul viitor pentru că la aceşti oameni n-ai cum să le faci pe plac! Se întîmplă şi noi avem sigur, în vieţile sfinţilor multe întîmplări cînd pentru dragoste – dragostea-i mai mare decît postul !- dar nu cu oamenii ăştia ispititori care, tot de rău te vor vorbi după asta! Şi mai rău decît! măcar ştii că ai ţinut şi postul şi te vorbeşte de rău pentru o treabă la care nu poate el să ajungă şi să priceapă… dar dacă-l calci de faţă cu ei, o să te vorbescă de rău la toată lumea: pfhă-hă-hă, am văzut eu cînd şi cum! Asta-i cu ispititorii ăştia, ai noştri – foarte proşti oamenii! Nu ştiu, au fost aşa dintotdeauna da’, nicidecum nu poţi să-i mulţumeşti! Să ne întoarcem în noi înşine şi, dacă se poate, să ne ascundem postul… sigur că, mai rar se întîmplă că nu-s aşa multe meserii de-astea în care te pune la mîncat, chiar acolo. Cred că mesele sînt un eveniment totuşi, mai rar şi putem evita prin diverse meşteşuguri – ştii? ne-o chemat cineva, avem un copil de luat de la grădiniţă, avem o bunică bolnavă – ş-am evitat masa aia! Dar dacă aveţi un lucru de-ăsta unde vă pune totă ziua la mîncat, e un pic mai dificil…
    Î: Dar dacă cei care nu înţeleg sînt apropiaţii noştri, ce facem?
    R:Eh… nu cunosc nici apropiaţii, nu cunosc nici – ştiţi,nu! cred că fiecare trebuie să, să ajungă la o, la o stare la care să nu-l mustre cugetul. De-asta Apostolul Pavel spune să ne cercetăm cugetul nostru! e foarte greu să spun – neştiind oamenii, neştiind care este situaţia şi care este urmarea în capul acelor oameni, ştiţi? Asta cu foarte multă înţelepciune se face dacă ai de trăit în casă cu acei oameni. Trebuie s-o cuget : cîteodată trebuie să încerci şi aşa-şi-aşa, să vezi cum iese mai bun – că n-ai ce să-i faci! Sigur, e foarte trist cînd oamenii se dezbină de la mîncare, parcă mîncarea ar fi un lucru vrednic de, de pus între noi, ştii? Dar, uite că se-ntîmplă!
    -Sărut-mîna Părinte! Am venit să vă intreb – oricum cartea tine de, de ceva amănunt intim, voiam să vă întreb cît din ea este ficţiune şi cît adevăr? Adică, a existat Mihailov şi dacă da, l-aţi mai văzut?
    R: Da, sigur c-a existat! N-am mai ficţionat eu nimic acolo… sigur că da! A existat, există… pe urmă mă gîndeam dacă e bine că le-am dat numele dar, nici nu m-am gîndit, dup-aia mi-am dat sama! Nici nu mi-am pus problema – cred că nu s-or supăra oamenii ăştia pe mine, că sîntem prieteni – nu prea, nu prea bag în cărţi oameni cu care m-aş putea certa!
    Î: Aţi început prezentarea cărţii cu ideea aceasta mîndria deşartă, da? Ce credeţi că v-a despărţit de tatăl dumneavoastră, mîndria – tatăl dumneavăastră avea o inimă mare, uriaşă cu privire faţă de semeni – era mîndrie sau mimetism?
    R: Păi, ştiţi cum? dacă aş fi ştiut eu ce mă despărţea, poate încercam să, să repar – dar, nu le mai ştim noi chiar pe toate, oricît de deştepţi ne-ar părea nouă că sîntem… Am încercat şi eu să înţeleg, Unul Dumnezeu ştie ce-i în inima omului – acuma, m-am gîndit prea mult la treaba asta ca să mă mai gîndesc ş-acum, aicea…Şi deocamdată, mai mult decît am spus acolo nu pot spune – şi … şi nici nu ştiu dacă are rost!
    Î: Mai există nădejde întru renaştere sau mai e nevoie, mai e posibil o naştere din nou în condiţiile unei presiuni din ce în ce mai mari a lumii în criză materială, morală, spirituală din zilele noastre?
    R: Ştiţi, eu deloc nu deznădăjduiesc în această privinţă . Ce înseamă o renaştere şi cum gîndim noi lumea? Eu cred că însăşi ideea aceasta de renaştere este o – un clişeu al lumii acesteia stricate, a renaşterii în bloc, aşa: vine o epocă rea, pe urmă una bună şi pe urmă omenirea dintr-odată evoluează şi-i grozavă şi inventează avioane şi telefoane mobile şi uite, pfui – un salt calitativ al omenirii!
    Mie mi se pare că omenirea rămîne acolo unde s-a aflat dintotdeauna: într-o vale a plîngerii … si doar unii, sfinţii reuşesc să se smulgă din ea şi să mai păstreze flacăra credinţei, a dragostei aprinsă de Dumnezeu în mijlocul poporului. Desigur, sînt perioade în istoria lumii, îngăduite de Dumnezeu în care omenirea este mai încercată, s-atunci se văd foarte multe slăbiciuni, foarte multe metehe ale oamenilor! Iar astăzi noi sîntem într-o vreme în care aceste metehne sînt scoase deasupra şi foarte uşor răspîndite în ochii, în văzul lumii. Şi noi văzînd doar beteşuguri şi boli, sigur că deznădăjduim! Cred că este şi una din lucrările principale ale diavolului, să ne bage în deznădejde.Că noi vedem numai boală, numai nebunie: oamenii se omoară, se violează, se fură – mama cu fiica, tata cu fiul, Doamne-fereşte!
    Dacă n-ar fi televizoare să le vedem, dacă n-ar fi proşti care să se uite la toate treburile astea, lumea n-ar părea chiar aşa de, de abătută, să ştiţi! Din cauza asta eu sînt liniştit şi cred că Biserica va dăinui pînă la sfîrşitul veacului şi porţile iadului nu o vor birui! Nu vedeţi că uneori, atunci cînd vine bucuria în sufletul nostru ce frumoasă e lumea clar, limpede? gata!? Dar cîteodată vine cîte un drac de-ăsta de deznădejde că ţi se pare că, oleu! Băsescu, Iliescu, cutare, Obama – cade lumea… sigur că da, îţi pare că iaca, iaca, iaca! murim toţi şi ne ducem în fundul iadului… cred că nu-i cea mai potrivită stare pentru un creştin! Aşa că, nici chiar să dormim – pentru că este şi duhovnicie d-asta, care sînt mult superiori care, mă rog, fie că mai scriu fie că-şi mai bat capul – fiecare om îşi bate capul cu ce are în cap, ştii? Trebuie să-l înţelegem pe fratele nostru aşa cum este el, ştii? Adică dacă el l-o apucat ş-o citit el două săptămîni acatiste i se pare că aşa de sus s-o ridicat la cer încît, pffu ce să vadă? dă citate din Siluan, nu-i bine să citeşti gazete, nu-i bine să faci aia – că-ţi strici starea de „Duh” în care te afli, aşa ca un balon .. şi trebuie să fie o cale de mijloc! Adică, o sănătate a minţii, ştii? pentru că, dacă de exemplu, aicea, peste drum se bat doi oameni, ştii? Eu îs aşa de duhovnicesc că n-o să-i văd! Ioan Gură de Aur spune că trebuie să te bagi, să-i desparţi, asta-i o lucrare a dragostei, ştii? Sigur că eu aş putea să mă scuz şi să spun că eu atuncea eram răpit în Duh şi nu puteam să cobor la un fleac din ăsta…aşa că, lumea e în starea în care este, pur şi simplu diavolul totdeauna oferă îndreptăţiri pentru metehnele noastre şi astăzi mie mi se pare că îndreptăţirile astea au umplut cu vîrf şi îndesat paharul, paharul răbdării pentru că pentru toate este îndreptăţire: „aşa-i viaţa”, „aşa-i timpul”, „ce să-i faci? nu mai este ca altădată”, ” azi copii sînt mai deştepţi”, azi copii, pffu, azi copii! ce să mai zic mîine-poimîine cred că o să se însoare la doi-trei ani ştii, la ritmul pe care îl au.
    Aşa că, asta cred eu despre nădejde şi deznădejde – ea se află în noi, încercaţi să stingeţi televizorul vreo două săptămîni şi să vedeţi cum nădejdea începe să apară…
    Î: De ce oamenii se îndură a! se închină la icoane şi moaşte şi în Sfînta Scriptură, în Evanghelia după Ioan spune să ne închinăm în Duh şi în Adevăr. De ce ne închinăm la Sfinţi şi în Evanghelia după Timotei spune că există un singur mijlocitor între om şi Dumnezeu? Omul e Iisus Hristos
    R: Eu vă recomand – sîntem aici în librărie, nu ştiu? Aveţi a Sfîntului Ioan Damaschin, Cuvintele către iconoclaşti? Şi în Sfînta Scriptură sînt foarte multe locuri în care ni se lămureşte ce-nseamnă „să ne închinăm în Duh şi în Adevăr” şi nicidecum această închinare nu întră în contradicţie cu închinatul la icoane, cu închinatul la, la sfintele moaşte. Dacă vedeţi dumneavăastră – lanţurile Apostolului Petru erau purtate şi numai de la umbra lor se tămăduiau bolnavi! Ş-atuncea eu vreau să vă întreb dacă un lanţ cu care a fost legat un sfînt, fiind în viaţă încă, avea puterea de a tămădui, cu cît mai mult trupul sfinţit al Apostostolului Petru va face tămăduiri şi minuni – astea sînt în Faptele Apostolilor, este doar un loc la care vă trimit. Şi toate celelalte cercetate cu smerenie în Duh şi în Adevăr vă vor descoperi că Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au aşezat toate bine, pe temeiul Sfintei Scripturi, proorocii şi, mai ales, pe Taina Întrupării si a Jertfei Lui Hristos. Nu vreau acuma să facem o lecţie de seminar, pentru că avem şi seminarişti între noi, v-am spus unde se află aceste răspunsuri.
    I: A, cum comentez starea mass-mediei ortodoxe
    R: Am început eu – mai la început… Sînt foarte mulţi oameni care vor să facă lucruri bune, unii le şi fac! Îmi place revista asta,”Familia ortodoxă”: frumuşică, curată – se vede că oamenii se iubesc, o ieşit oleacă din, din sfada asta a noastră, de care v-am mai pomenit. Mai sînt şi alte reviste în care oamenii încearcă să mărturisească Adevărul – aşa cum îl înţeleg.Cel mai trist mi-e mie că fraţii ăştie uneori nu se pot înţelege. E destul unul singur să apară şi să facă, să mă iertaţi dar este o vorbă – nu, lasă nu vă spun, că dup-aia… o oaie murdară, mudăreşte toată turma, ştii?
    Starea? e subredă pentru că nu avem noi o presă şi ar fi foarte trist să faci o presă paralelă cu Patriarhia. Patriarhia trebuie să facă o presă în care credincioşii să se regăsească. Eu nu sînt pentru o presă alternativă, să ştiţi – pentru că nu va duce la bun treaba asta! Oamenii sînt pătimaşi, oamenii sînt bolnavi şi diavolul îi ispiteşte. Chiar dacă vei face tu, să spunem, o revistă, o gazetă – foarte bună, cu foarte mare audienţă tu eşti un om şi foarte uşor poţi cădea în ispita asta că pe tine se ţine Biserica, că tu – faci treabă! Eşti într-un fel de opoziţie cu Sinodul, cu episcopii şi începi a suferi de metehne care, pînă la urmă vor aduce mai mult rău. Eu nu zic că nu sînt bune anumite replici spuse la timpul potrivit, dar m-am uitat că, totuşi, pe termen lung, credincioşii noştri nu sînt pregătiţi. Sîntem prea fără caracter, prea ne îmbolnăvim uşor de critică şi se transformă în cîrteală – este un duh al cîrtirii care e foarte urît de Dumnezeu. Aţi văzut ce păţeau iudeii cînd mergeau prin pustie pentru cîrtire: mureau cîte douăzeci de mii cînd se supăra Dumnezeu pe ei. Şi nu făceau altă treabă decît spuneau: e, decît să fi mers noi prin pustia asta nu mai bine rămîneam noi în Egipt! Aveam mîncare, aveam şi cazane cu carne acolo, ce dacă lucram toată ziua, da’ aveam carne, mîncam cît vream, ce ne-a adus pe noi Moise în pustia asta, să murim aici? Si pentru astfel de vorbe îi lua Dumnezeu, cîte douăzeci de mii într-o zi îi secera – ca să le-arate cît de neplăcută este cîrtirea înaintea Lui Dumnezeu. E, anumite lucruri cred eu că se-nvecinează cu cîrtirea şi desigur, ca oameni noi vedem o grămadă de lucruri cu care nu sîntem de acord ar fi poate, dacă nu sîntem sfinţi, am putea fi bolnavi. Dar aşa, cum nu ne paşte sfinţenia aşa, chiar peste noapte, vedem defectele celorlalţi – înclusiv şi la cei mai de sus. Şi toate lucrurile astea cred că, desigur trebuie coordonate cu mai multă chibzuinţă şi răbdare de sus, de la ierarhi – că ierarhul este capul şi presa adevărată acolo ar trebui. Să fim mai sensibili la, la reacţiile astea şi la domeniile care apar. De ce face omul o revistă, ştiţi? Pentru că i se pare că va spune în revista lui ceea ce nu se spune în altele; va spune nişte adevăruri ascunse, va spune – va răsturna el lumea! E, eu cred că sînt suficienţi oameni acolo, în sfîntul Sinod, care – şi presă Slavă Domnului, coşogeamite aparat de presă are Patriarhia Română, cum n-are nici Patriarhia Rusiei, care este mult mai bogată.. şi cred că toate aceste puseuri, reacţii – imature cumva – pentru că ele sînt în stare de, de fierbere, de revoltă, de căutare – care este firească pînă la urmă. Să formuleze nişte răspunsuri ş-atunci va fi o stare bună a presei ortodoxe. Deocamdată cred că e o căutare – aşa mi se pare mie – un fel de opoziţie cea ce în Biserică e bun pînă la un timp, da’ dacă asta devine de-acuma o stare de fapt, nu mai este bună! Aţi observat dumneavoastră şi Sfinţii Părinţi mai ieşeau – erau Sfinţi Părinţi, e adevărat! nu-i destul să ştii canoanele, trebuie să mai şi, să le mai şi vezi în Duhul Sfînt. Spunea Părintele Rafail odată, zice: noi foarte uşor numim pe cineva eretic, uitînd că Sfinţii Părinţi numeau „eretic” în Duh Sfînt şi rezultatul era că omul acela se întorcea. Aşa că, gîndurile noastre, criticile noastre cred că ar trebui totuşi să înceapă a-şi găsi o, un făgaş din care să, care să sfîrşească în pace şi adevăr, că dacă ne vom hîrjoni aşa tot timpul, eu sincer vă spun , eu de-acuma mă cam tem că pfuhu, cu greu veşi găsi unul care o zis mai multe bombe de-ăstea şi m-am uitat eu, hmm… nnu-i mare folos din ele! Irosire pînă la un punct de, de minte, de – nici nu ştiu de ce – de suflet care trebuie să căutăm o … trebuie să căutăm dragostea! Sigur că asta nu poate veni de sus în jos, trebuie – adică de jos în sus – de sus în jos trebuie. Mai multă înţelegere, aşezate toate la loc, pîrghiile sînt, totul este – forma este de-acuma aşezată – ai radio, ai televiziune, ai gazete – acuma trebuie minţile astea care caută să facă ceva bun, puse la treabă. Şi minţile, respectiv, să se înhame la jugul lui Hristos! Să nu tragem singuri, aşa… că au ruşii o vorbă: unul, pe cîmpul de luptă nu-i soldat, nu faci armată cu un singur ostaş, nu poţi purta război, trebuie strînşi la grămadă…
    Ce mai avem?
    – Are dreptate Părintele nu trebuia să amintesc de dulciuri -că nu mai aveti întrebări – mai aveţi?
    Î: Da.În legătură cu cele spuse…
    Î: Părinte, avînd în vedere că tatăl dumneavoastră era ateu, ce v-a apropiat de Dumnezeu, cărţile sau oamenii credincioşi?
    R: Nici cărţile, nici oamenii credincioşi! Eu, am aflat tîrziu că aveam oameni credincioşi în preajmă. Erau atît de delicaţi, încît nici nu spuneau că sînt credincioşi şi mi-am dat seama că cei mai frumoşi oameni din viaţa mea erau credincioşii.
    Cărţile? Şi cărţile! Ştii, ca-n bancul ăla cu ciobanul „- Care oi îs mai..? – Alea albe. – Da’ alea negre? -Ş-alea negre…” Şi cărţile. Am citit viaţa Sfîntului Antonie cel Mare şi aia m-a pus foarte serios pe gînduri: ce fac cu viaţa mea? Dar pînă la urmă, aşa a vrut Dumnezeu! Nu pot să – v-am spus, nu mai povestesc, c-am scris în cartea asta şi-mi ajunge, nu, nu-mi place să povestesc aşa, din gura mea.
    Î: În legătură cu presa scrisă aţi pomenit şi de criticile care oamenii cred că numai ei pot să le spună în revistele lor, ceea ce nu se vorbeşte în altă parte.Vă includeţi aici şi pe Sfinţia Voastră, atunci cînd aţi scris „Critici incomode”?
    R: Da, am făcut-o şi eu pe deşteptul, ce să ascund! Am făcut-o în văzul lumii, că n-am făcut-o pe ascuns, n-am senat nimic cu pseudonimul: cum am crezut, aşa am spus! Şi mă uit, în timp, vă spun, dacă ajung la vreo concluzie ajung pe pielea mea şi să ştiţi că atunci cînd trebuie să porţi o … n-ai cum să nu simţi, trebuie să fii dobitoc ca să nu simţi anumite lucruri după ce le scrii şi uneori, rămîn acolo: parcă-i drept, ştii? Parcă-i drept! Da’ folos, nu-i aşa de mare! Te-ai dat oleacă deştept aşa, dar, probabil, dacă o să-mi dea Dumnezeu încă viaţă, o să înţeleg şi mai mult din cuvintele astea. Numai că, slavă Domnului am – îmi trece repede, ştii cum se zice, mă supăr şi-mi trece repede, aşa, mi se uşurează sufletul – da’ cîteodată mă gîndesc că dacă trebuia sau este chiar aşa, sau nu chiar aşa .. Mai este un lucru: lucrurile trebuiesc spuse din încredinţare şi nu toate lucrurile care le-am spus, le-am spus din încredinţare şi la lucrurile alea mă gîndesc, să nu fi greşit acolo. Eu nu ştiu, poate n-am greşit, dar eu admit că aş fi putut greşi pentru că nu le-am cercat, nu ştiu pînă la capăt ce s-a întîmplat, nu-s văzător de suflete; ei ş-acolo dacă taci, te faci mai înţelept, aşa cred.
    Deci să trecem la o temă mai uşoară că amuş facem pocăinţă în masă, aici.
    Mai scurt, în toate lucrurile astea cu copilării-necopilării s-o ales ş-o treabă bună – am făcut eu patericul ăla pentru copii „Micul Pateric” ş-acuma a venit ideea unor oameni să-l înregistreze, să-l poată asculta copii cu, cu diverse ocazii şi prilejuri. Ş-am ascultat şi eu vreo două – şi sună bine!Cred că el o să apaă prin aprilie, să vedem ce experiment mai este şi ăsta pentru că ne împresoară lumea noastră cu internet şi cu telefoane, din toate părţile şi ne cam răpesc sufletele cele mai curate care încă, încap în ele foarte multă iubire şi nădejde. Şi am un, un băietan aici, care s-o jucat la chitară acolo – eu azi l-am cunoscut, am auzit vreo două acorduri – ca să le ilustreze … cum? mhî Vlad Cristian Ghincea
    – Ghinea
    – Ghinea? Ghincea Nicolae, măi!
    Şi dacă nu mai aveţi întrebări şi vreţi dulciuri – atuncea aduceţi dulciurile şi sarmalele.. şi hm, lăutarii…
    – Am eu o întrebare …
    – Spuneţi!
    Î: Aţi menţionat în cartea dumneavoastră la un moment dat că mai trist, sau mai cumplit decît moartea este cel care nu înţelege dragostea..
    – Aşa am spus eu ?… Bine am spus!…. Aşa-i?
    Doamne fereşte, vă daţi seama cîtă suferinţă are omul care nu înţelege dragostea? El e iubit, i se dăruieşte totul, nu-i nimic mai scump în lumea asta şi nu este bucurie mai mare decît a, a primi dragostea şi – sigur că şi s-o dai este şi mai mare, spune Hristos, da’ în primă fază s-o primeşti – şi tu n-o simţi! Şi tu nu înţelegi şi te jelui că eşti în deznădejde!
    Viaţa asta -i plină de surprize… numai să ai, să ai minte şi dragoste să le-nţelegi pe toate şi să le primeşti aşa cum sînt, cum ţi le sloboade Dumnezeu…
    Cum facem? mai stăm sau trecem la dulciuri? şi mai vorbim, aşa..
    – Mai stăm
    – E cald , aşa-i? s-a încălzit, asta-i de la inimi..
    – S-a întrebat din spate, ce poţi să faci pentru un astfel de om care nu înţelege dragostea?…
    – Să-l iubeşti aşa cum este!Ce să-i mai faci?
    – Cum poţi să-l ajuţi?
    -V-am spus: să-l iubeşti aşa cum este, să rabzi – ce poţi să faci? Dacă-ar exista vreun buton pe om – l-am cunoaşte de la naştere – care să-l apeşi şi să-i dai dragoste, să-i dai răbdare, credinţă – dar aşa, omul e cel maicea mai sofisticată şi încurcată făptură, ne răbdăm aşa cum sîntem.
    Ce-avem? încă o.. ce spune aici, că eu nu înţeleg – literele astea româneşti nu le înţeleg…
    – Caliopi, personajul din cartea dumneavoastră „Nebunul”, l-a întrebat dacă l-a văzut pe Dumnezeu sau aşa .. – eu cred că şi dumneavoastră l-aţi văzut, sigur că smerenia dreptei credinţe nu se laudă..
    – Era o întrebare, las că răspund la, la urmă …
    Foarte demult nu ne-am văzut – trebuie mai des!… unde-s dulciurile?
    Pînă la urmă, aţi văzut oamenii nu-şi au a spune multe lucruri, că aşa-i făcut omul..
    – Cumva, o conferinţă în Bucureşti, cînd mai aveţi?
    – Nu ştiu, nu ştiu!
    Odată – acuma facem ca şi cu cinci peşti, cu pîinile – cine poate face minunea asta? Spunea – stăteam cu un prieten d-al meu care, mă rog, nu era el prea mers la biserică, dar un suflet foarte bun. Şi spune cineva, măi, uite un părinte de pe Athos a spus: „creştinii se iubesc chiar înainte de a se cunoaşte” – la care el spune: „da, mai puţin după ce se cunosc”… aşa că… năvăliţi!
    Nu prea mă pricep eu la vorbit, mă irosesc cu scrisul şi de a vă spune şi numa’ nici nu mă simt bine cînd trebuie să vorbesc – şi mai ales cu microfoane – da’ de-acuma, aşa cum este, ştii? Asta ţi-ai ales – asta, asta trebuie să faci!
    Mai este ceva!
    – Ce puteţi să ne spuneţi despre botezul la maturitate, aşa cum s-a botezat Domnul Iisus Hristos în apa Iordanului? ce puteţi să ne spuneţi de vorbirea în alte limbi?
    R: Măi frate, dacă eşti aicea,vreo 5-10 minute să stăm de vorbă după, cu mare bucurie. Ce pot să spun? asta am avut să-ţi spun – stai după şi o să stăm de vorbă.
    Dragostea care ne sminteşte – ce-o făcut? Ce să zic?
    – Dragostea..
    – A, că nu există? dacă există… aşa o carte?… există …Asta ce-i ? există trei cărţi
    – Există trei cărţi 1920-1925 Noi- Zamiatin, 1932..aşa, 1950-1984 Orwel – este o legătură între ele şi Diavolul este politic corect?
    – Nu ştiu ce legătură este, probabil oameni sînt la fel, eu nici n-am citit cărţile astea, vă spun sincer, nici măcar aia a lui Orwel n-am citit-o! Am început, dar mi s-a părut aşa lungă şi încurcată dar după ce-am scris, că prea multă lume îmi spunea că semănăm. Nu mai semănăm noi chiar aşa de tare! eh, legătura este probabil sentimentul comun al mai multor oameni că ceva se-ntîmplă în lume, ceva – ceva nedrept.
    Stăm ca la priveghi, ştii?
    – Părinte, mai am şi eu o întrebare: de ce aţi ales coperta aceasta pentru carte – pe blog aţi avut mai multe voturi pentru cealaltă copertă
    – M-au convins mai mult, erau din partea cealaltă, a oamenilor mai ne-merşi la biserică şi sînt mai interesat s-o citească ei, ştii? Şi pîn’ la urmă ştii, coperta-i doar o parte din carte – o să fac şi una aşa!
    – Părinte, ce mai faceţi, cum mai e viaţa?
    – Aşa şi-aşa! Ştii cum? ca-n bancul ăla cu cioara: îm! Ştiţi bancul cu cioara?
    – Nu!
    – Stau doua cioare – mă iertaţi, cu asta încheiem, că-i exact aşa- ş-una îi spune, zice
    – Măi, hai întreabă-mă ce fac!
    – Hai lasă-mă în pace.. nu, n-am chef de vorbă…
    – Hai, întreabă-mă! o bate la cap pînă ..
    -Hai, bine: Ce faci?
    – îm!
    Aşa răspund şi eu cum e cu viaţa…Iertaţi-mă c-am şuguit
    – Vă mulţumim foarte mult Părinte, şi mulţumim şi dumneavoastră tuturor! Şi în încheiere, înainte de a mînca dulciuri…
    – Eu o să mănînc microfonul!…
    – … să căntăm împreună „Cuvine-se cu adevărat” !

  52. antuza spune:

    Despre cartea (re)gasita, despre cat putem sa intelegem din celalalt, despre neindreptatitul pacat al mandriei, despre cum iti poti cheltui viata zadarnic, despre dragostea care se strica prin vorbe nechibzuite, despre rastalmacirea cuvintelor care s-au inmultit astazi mai mult ca oricand, despre descoperirea slabiciunilor aproapelui care ti-a descoperit sufletul sau, despre comentariile „destepte” de pe bloguri, despre pacostea de internet …

  53. antuza spune:

    Daca am face un arc peste timp de la Amintirile din copilarie, cartea autobiografica a lui Ion Creanga, in care Nica a lui Stefan a Petrei din satucul Humulesti descoperea universul lumii in care traia, pana la Fuga spre campul cu ciori, a pr. Savatie Bastovoi, ne-am da seama cum si cat s-a schimbat aceasta lume in ultimii 150 de ani. Acelasi tinut: Moldova, aceeasi cultura, limba, religie, dar cate deosebiri. De la Humulesti la Oricova. Cele doua razboaie mondiale au schimbat fata lumii, destinul oamenilor, au trasat alte hoatre, au deportat masiv populatii, au ucis, au schimbat mentalitati, credinte, traditii, obiceiuri, au multilat frumusetea cuminte a satului moldovenesc (romanesc) ce parea a fi vesnica. Nu degeaba spunea Lucian Blaga ca vesnicia s-a nascut la sat. Fuga spre campul cu ciori este o marturie pretioasa a ceea ce a insemnat distrugerea Moldovei de peste Prut de catre forta sovietica, si cum din cioburile acestei pustiiri oamenii incearca sa-si refaca vietile, sa revina la normalitate. Spunea pr. Rafail Noica odata, ca pr. Sofronie Saharov remarca faptul ca lumea s-a schimbat in mod esential in rau mai ales in ultimii 100 de ani. Spunea ca Duhul lui Dumnezeu era mai prezent in lume inaintea primului razboi mondial, si ca dupa cel de-al doilea razboi mondial prezenta lui s-a facut si mai putin simtita.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: