De vorbă cu mitropolitul Serafim…

Îmi amintesc cu plăcere de întîlnirea cu vlădica Serafim, pe care am avut-o la Techirghiol. Am avut o discuţie de cel puţin o oră despre problemele cu care se confruntă Ortodoxia în Germania, dar şi în Basarabia. Am fost amîndoi de acord că oamenii preferă să simplifice şi să schematizeze lucrurile, decît să le cunoască aşa cum sînt.

Fiecare loc are specificul său şi nu trebuie să judecăm pripit anumite afirmaţii sau gesturi făcute într-un cu totul alt context decît cel în care trăim. Vlădica Serafim suferă că unii ortodocşi nu-l înţeleg corect, o suferinţă frumoasă din care se naşte rugăciunea pentru întreaga Biserică.

Mitropolitul Teofan, care i-a fost coleg şi prieten la Paris, mi-a vorbit de multe ori despre Serafim al Germaniei ca despre un om al rugăciunii, numindu-l, „adevărat serafim”. Vlădica Teofan însuşi este un om cum puţini există pe lume.

Am plecat de la întîlnirea cu mitropolitul Serafim plin de o bucurie cuminte, care venea din conştientizarea faptului că Ortodoxia are şi partea ei de păstori vrednici. Mi-a cerut, cu simplitatea şi smerenia lui firească, să-l pomenesc în rugăciuni. Şi, pentru că avea un pepene adus de cineva, mi l-a propus în dar.

Cu gîndul la vlădica Teoctist

De Savatie Baştovoi 

Am citit despre felul în care a decurs pomenirea de un an a Patriarhului Teoctist şi am văzut imaginile cu rudeniile şi cei doi ierarhi, Teofan şi Varsanufie, făcîndu-şi loc cu cădelniţa pe sub schelele care acopereau mormîntul. Sînt triste aceste documente care arată cît de despărţită este lumea în care trăim. Fără să vreau, mi-am amintit şi eu de întîlnirea mea cu Patriarhul Teoctist şi de cuvintele pe care mi le-a spus. N-am fost niciodată un simpatizant al Prea Fericitului, dar felul în care a decurs această pomenire de un an, mă face să fiu.

Pe Patriarhul Teoctist l-am cunoscut la Techirghiol. Cînd m-a văzut, m-a binecuvîntat, zicînd cu vocea lui tărăgănată: „Acesta-i Savatie? Da’ ce eşti aşa de slab, mă? Să, mănînci, c-o să-ţi pierzi cureaua!” Şi zicînd, acestea, m-a însemnat cu semnul crucii. După aceea am stat la masă vreo două ceasuri, împreună cu alţi trei ierarhi români. Ierarhul care mă adusese ca să-l cunosc pe Patriarh, a încercat să mă prezinte cît sunt eu de grozav, că sunt scriitor şi aşa mai departe. „Da, da, am citit, îmi place. Ar trebui să-i dăm să scrie vieţile Sfinţilor Români, să-i încredinţăm să îngrijească Sinaxarele noastre”, a zis Patriarhul rupînd tacticos un peşte.

E adevărat că după această întîlnire, în doar jumătate de an, am pus 20 de kile pe mine, eu, care pînă la 29 de ani nu depăşisem niciodată greutatea de 64. E adevărat şi că, la scurt timp, am primit o invitaţie scrisă semnată de Patriarhul Teoctist ca să scriu vieţile şi slujbele Sfinţilor Grigore Dascălul şi Gheorghe de la Cernica, făcînd parte şi din Comisia pentru validarea textelor liturgice de pe lîngă Sfîntul Sinod al BOR. E la fel de adevărat că varianta hotărîtă atunci de comisia sinodală, la care au participat şi trei ierarhi, a fost după aceea „revăzută” de cineva şi schimbată pe ici pe acolo şi anume în punctele esenţiale, cum ar fi zis Caragiale. Toate acestea au fost adevărate, dar au fost demult…

Un fost parlamentar mi-a zis că Patriahul Teoctist „ţinea la mine”, adică mă vorbea de bine. Am stat şi m-am gîndit după aceea că eu nu l-am prea avut de bine. Am hotărît, aşadar, să spun şi eu vreo două vorbe cu gîndul la vlădica Teoctist. Poate că unii ar zice că nu se mai schimbă nimic acum. E adevărat, dar mă schimb eu.

Iuşcenko s-a supărat pe Patriarhul Ecumenic şi a trimis potopul peste România

De Savatie Baştovoi

 

Domnul Iuşcenko este preşedintele Ucrainei. Ultima oară cînd a fost filmat, Domnia sa salva ţăranii ucraineni de la urmările inundaţiilor, desculţ, cu pantalonii suflecaţi pînă peste genunchi, însoţit de două primărese care, fireşte, au fost nevoite să se descalţe şi ele. Necătînd la aceasta, unii îl acuză că ar fi dat drumul apelor ucrainene peste ţările vecine, România şi Moldova, fără să le anunţe.

 

Presa rusă îl critică şi ea pe Iuşcenko, prezentînd o variantă cam anecdotecă a lucrurilor, bineînţeles cu doza ei de umor negru. Cu ocazia celor 1020 de ani de la creştinarea Rusiei, Kievul, în calitate de veche capitală a Rusiei, a fost gazda unor evenimente corespunzătoare. Au fost invitaţi ierarhi ortodocşi de pretutindeni ca să slujească alături de Patriarhul Rusiei, Alexei II. Printre invitaţi s-a numărat şi Patriarhul ecumenic Bartolomeu. Cică Iuşcenko ar fi luat blagoslovenie de la vlădica Bartolomeu, iar de la patriarh rus, nu.

 

Pentru că se gîndise preşedintele Ucrainean să-l provoace pe Patriarhul Bartolomeu, la o conferinţă de presă, cerîndu-i binecuvîntare pentru înfiinţarea Patriarhiei Ucraine. Mă, rog, auzise el de undeva că pentru a înfiinţa o Patriarhie e nevoie de binecuvîntare şi s-a gîndit că treaba asta se face la o conferinţă de presă. Bineînţeles că vlădica Bartolomeu n-a răspuns acestei provocări.

 

Supărat că planul său de înfiinţare a Patriarhiei Kievului a fost dat peste cap în văzul tuturor, Iuşcenko n-a suferit să stea în biserică pînă la sfîrşitul slujbei. Ieşind, s-ar fi dus şi ar fi ordonat slobozirea apelor din Nistru şi Prut, fără să anunţe România şi Moldova, aşa cum s-ar cuvenit potrivit acordurilor internaţionale pentru astfel de situaţii. Ce a fost în capul lui Iuşcenko în clipa cînd a luat această decizie, nu vom şti niciodată, căci ipoteza supărării sale pe vlădica Bartolomeu nu este decît presupunerea unor comentatori de televiziune din Rusia. Poate că Iuşcenko nu este chiar atît de incontrolabil şi că toate acestea s-au petrecut nu fără ştirea mai marilor săi. Dar unde stau mai marii lui Iuşcenko?

AZEC faţă în faţă cu Constantin Stoica

De Savatie Baştovoi

Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC) este o ivire nouă şi neobişnuită în spaţiul presei din România. Desigur, nu există riscul ca ziariştii cu vederi creştine să mai poată crea un front alternativ presei „centrale” atee. S-ar putea însă ca această organizaţie să ajungă să dicteze subiectele de frămîntare în mediile credincioşilor. Există riscul ca AZEC să devină un fel de amortizor între ortodocşii nemulţumiţi, care nu sînt puţini, şi Patriarhie. Adică, AZEC monitorizează şi preia „subiectele fierbinţi” şi le discută public, răcorind spiritele, înainte ca revolta să ţintească ierarhia. Ar fi prea trist ca AZEC  să ajungă un fel de prelungire a Biroului de Presă al Patriarhiei, cu scopul de a camufla totala lipsă de transparenţă a acestuia.

Am pornit această discuţie ca unul care mă regăsesc în listele membrilor AZEC. Am toată încrederea în membrii AZEC pe care îi cunosc din scrisul lor sau personal, iar cei pe care nu-i cunosc sper să înţeleagă corect discuţia pe care o deschid. Este lăudabilă luarea de poziţie a AZEC, prin comunicatul adresat Sinodului BOR şi prin conferinţa de presă organizată în cazul mitropolitului Corneanu. După aceeaşi schemă consider că trebuie atacată şi declaraţia smintitoare a purtătorului de cuvînt al Patriarhiei, preotul Constantin Stoica, din care reiese că Biserica acceptă avortul în cazul violului şi a incestului.

Declaraţia lui Constantin Stoica a făcut posibilă apariţia în presă a unor articole cu titluri de genul „Biserica acceptă avortul”. Contrazicerea acestei declaraţii în mod oficial de către BOR, care nu a urmat, se impune acum, cînd mai multe organizaţii din România fac demersuri pentru a împiedica proiectul de lege care va admite avortul pînă la 24 de săptămîni în cazul minorelor sub 15 ani. Nu cunoaştem pricinile pentru care AZEC încă nu a propus nici o dezbatere în acest sens. Este necesară formularea unui comunicat din partea AZEC prin care să i se solicite Patriarhului Daniel dezminţirea declaraţiei făcute de purtătorul său de cuvînt, pentru a nu crea impresia de complicitate într-un caz care atrage asupra Bisericii Ortodoxe Române o pată de neşters.

Înţeleg că pentru mulţi avortul a ajuns să fie echivalent cu suflatul nasului, totuşi am naivitatea să cred că BOR va continua şi de acum încolo, la hirotonia arhiereilor, să le pună pe cap Evanghelia, nu Cartea Drepturilor Omului şi să slujească liturghia pe Antimis, nu pe steagul Uniunii Europene.

Vezi şi
Dacă m-ar chema Daniel şi aş fi Patriarhul României…
Costică Stoica deschide epoca avorturilor „binecuvîntate” de Biserică

Istorisire despre psalmul 50 (IV)

De Savatie Baştovoi

„Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti cînd vei judeca Tu”. Dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi existat nici păcatul, căci numai în raport cu Dumnezeu pot fi judecate faptele oamenilor. „Păcatul nu se socoteşte acolo unde nu este lege”, zice şi Apostolul Pavel (Romani 5, 13). Neamul acesta este „neam viclean şi desfrînat”, cum l-a numit Hristos (Matei 16, 4) şi dacă David s-ar fi raportat la oameni, ar fi putut să se considere nevinovat, de aceea spune că a greşit doar lui Dumnezeu. Pentru aceste cuvinte şi altele de acest fel Hristos a fost batjocorit şi omorît de oamenii păcătoşi care n-au suferit mustrarea. David însă îşi asumă învinuirea, spunînd că s-au îndreptăţit asupra sa cuvintele lui Hristos. Nu acum, ci cînd va judeca, deoarece neamul omenesc şi-a făcut propriile valori şi ia în derîdere cuvintele lui Dumnezeu. David, pentru că era proroc, vede în lumina harului batjocurile şi patimile pe care le-a suferit Hristos de la oamenii păcătoşi, de aceea mărturisirea lui mai are şi sensul: „Sînt vinovat, căci nu sînt cu nimic mai bun decît neamul acesta viclean şi desfrînat, însă nu vreau să mă îndreptăţesc împreună cu cei care îţi leapădă poruncile ca pe ceva nedrept pentru ei. Recunosc că ai dreptate în toate cuvintele Tale, chiar dacă oamenii le nesocotesc. Cred de asemenea că judecata oamenilor va fi nimicită, iar Tu te vei arăta biruitor în ziua cînd vei judeca”. David era rege peste Israel şi nu era nimeni mai mare ca el, ca să-i ceară socoteală, însă el nu se lasă orbit de puterea şi slava lui trecătoare, ci se pune de pe acum în faţa judecăţii lui Dumnezeu celei de apoi.

Vezi Partea I

Ateismul pe înţelesul ateilor (II)

De Mitropolitul Antonie Bloom

Creştinismul este unicul materialism autentic

Poţi convinge pe cineva cu argumente logice că Dumnezeu există, dar asta nu-i va da şi experienţa vie a existenţei Lui. Cunosc un tînăr foarte dotat care a fost educat în ateism. Cînd a intrat la facultate, închiria o cameră în casa unui intelectual credincios. Între ei s-au iscat interminabile discuţii. Tînărul era nepregătit, fără experienţă, stăpînul însa era deştept şi experimentat, fapt pentru care l-a învins pe tînăr cu uşurinţă. Băiatul a dedus logic, din faptul că a fost dialectic învins: trebuie să devin şi eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a făcut teologie, toată lumea aştepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a înţeles că, de fapt, n-a trăit niciodată vreo experienţă religioasă, că tot ce a reuşit să facă au fost deducţiile logice în urma faptului că cineva mai inteligent l-a învins într-o dispută logică.

Profesorul Franc, cred, în una din recenziile sale a spus că unicul materialism autentic este creştinismul, pentru că noi credem în materie, adică noi credem că materia posedă o realitate absolută şi definitivă, credem în înviere, credem într-un cer şi pămînt nou, nu în sensul în care tot ce există acum va fi distrus din temelie, dar în sensul că totul se va reînnoi. Ateistul însă nu crede în soarta materiei, ea este un fenomen trecător pentru el.

„Sînt multe subiecte asupra cărora am avea ce discuta, în loc să rîdem unii de alţii şi să ne învinuim reciproc”

Din păcate, polemica între cel mai brut materialism şi creştinism are loc, nu există nici un fel de discuţie. Există nişte oameni care scriu cărţi, dar sînt puţine cazurile cînd se întîlnesc şi discută între ei. Există multe teme în care ne-am putea întîlni, nu în sensul de a fi de acord unii cu alţii, dar în sensul de a vorbi despre aceleaşi lucruri. Să zicem, primul punct de tangenţă ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat în centrul concepţiei despre lume a materialismului, precum este şi în creştinism. Dar tema dialogului ar fi următoarea – ce fel de om?

Să luăm, de pildă, afirmaţia lui Feuerbach: „omul devine ceea ce mănîncă”. Noi credem că prin împărtăşirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Şi aici este un subiect pe marginea căruia am putea discuta, în loc să rîdem unii de alţii sau să ne învinuim reciproc. Se prea poate, sînt şi alte subiecte asupra cărora am gîndit prea puţin. Din păcate, un astfel de dialog nu există. Există însă atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neapărat să ajungem la un compromis, dar care manifestă o oarecare simpatie sau interes în atitudinile lor.

„Hristos pe cruce a trăit experienţa ateismului…”

Mi se pare că se poate afirma, că, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale şi însemnate urmări, Hristos a trebuit să Se facă părtaş singurei cauze care aduce moartea – despărţirea de Dumnezeu. Nu poţi muri, dacă nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigătul Mîntuitorului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt.15,34) – este strigătul Omului desăvîrşit, care liber, din dragoste, S-a făcut părtaş principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul că omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Dacă ar fi să primim acest argument, atunci putem spune că Hristos a trăit ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), dez-îndumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trăit-o, şi că nu este om – ateu sau credincios – care ar fi în acest sens în afara experienţei trăite de Hristos. Căci Hristos cuprinde şi credinciosul, şi ateul, cu toate că, fără îndoială, ateul ideologic sau omul despre care apostolul Pavel spune: „dumnezeul lor este pîntecele” (Flp.3,19) – trăieşte ateismul cu totul altfel decît Hristos în momentul dat. El L-a „pierdut” pe Dumnezeu ca să fie una cu noi în unica şi ultima tragedie a omenirii.

Întîlnirea cu Hristos

Odată, adolescent fiind, viitorul mitropolitul Antonie, a auzit un discurs despre creştinism a unui teolog de seamă care, se pare, nu ştia să vorbească băieţilor care preţuiau mai mult ca orice bărbăţia şi regimul militar. Iată cum îţi aminteşte de această întîmplare însuşi vlădica:

El vorbea despre Hristos, Evanghelie, creştinism /…/, aducîndu-ne în conştiintă tot ce este „dulce” în Evanghelie, totul faţă de se poate simţi repulsie, si eu am simtit-o: blîndeţea, smerenia, liniştea – toate trăsăturile unui rob, pentru care sîntem mustraţi de la Nietzsche încoace. El m-a adus la starea cînd am decis /…/ să merg acasă, să văd dacă avem pe undeva vreo Evanghelie, să vad ce-i cu ea şi să nu mai revin niciodată la acest subiect. Mie nici prin cap nu-mi trecea că eu nu o voi sfîrşi aşa, pentru că era absolut evident că el (teologul) îşi ştia meseria /…/ Mama avea o Evanghelie, iar eu închizîndu-mă în camera mea am observat ca sînt de fapt patru Evanghelii şi, dacă-i aşa, atunci una din ele este mai scurtă decît celelalte. Şi, dacă tot nu mă aşteptam la nimic bun de la nici una dintre ele, am decis să o citesc pe cea mai scurtă. Dar iată aici am fost prins în cursă (de multe ori după aceea observam cît de şiret poate fi Dumnezeu atunci cînd îşi întinde mrejele pentru a prinde pestele), pentru că, dacă aş fi citit altă Evanghelie, aş fi avut probleme. Fiecare Evanghelie are un fond cultural propriu. Marcu însă scria anume pentru tineri sălbatici ca mine – pentru tineretul roman. Eu nu ştiam acest lucru, însă Dumnezeu ştia şi Marcu ştia, probabil, atunci cînd a scris mai pe scurt decît ceilalţi. M-am aşezat să citesc şi, sper că mă veţi crede pe cuvînt, pentru că acest lucru nu poate fi dovedit /…/ Citind, între începutul capitolelor unu şi trei a Evangheliei după Marcu, pe care o citeam lent, pentru că limbajul nu-mi era familiar, am simţit deodată că, de cealaltă parte a mesei stă Hristos. Acest sentiment era atît de puternic încît a trebuit să mă opresc din citit şi să mă uit. Am privit îndelung: nu vedeam nimic, nu auzeam nimic şi nu simţeam nimic. Dar chiar şi atunci cînd mă uitam spre locul unde nu era nimeni, aveam conştiinţa deplină că aici, negreşit, stă Hristos. Îmi amintesc că atunci m-am lăsat pe spate şi m-am gîndit: dacă Hristos este viu şi sta aici, atunci Acesta este Hristos Cel înviat, deci eu ştiu din propria experienţă că Hristos a înviat şi, deci, tot ceea ce se zice despre El este adevărat.

Vezi şi Ateismul pe înţelesul ateilor (I)

Călugări vorbind despre mîntuirea sufletului

Călugări vorbind despre mîntuirea sufletului de Savatie Baştovoi.
Cerneală neagră, hîrtie. Grafică pentru volumul Slava deşartă, apoftegme ale Sfinţilor Părinţi.

Părintele Calciu despre viitorul familiei

Fragment din articolul „Creştinismull în pericol?”

[…] Marile ziare şi marile reviste se întrec în a ne înşela şi rătăci, publicând tot felul de imagini ale viitorului, în care valorile noastre morale sunt desfiinţate cu ruşine, iar unităţile de bază ale societăţii actuale devin caduce şi dispar. Să luăm, de exemplu, Time Magazine, care publica în toamnă, după alegeri, un articol semnat de James Dobson, Focus on the family, un fel de viziune de viitor asupra societăţii de mâine, un fel de proiect de societate asupra elitei de stânga care conduce, în prezent, Statele Unite. În cele ce urmează, scoatem foarte sintetic elementele de bază ale articolului şi, acolo unde este nevoie, vom da chiar citate:

1. În viitor, familia, aşa cum o cunoaştem noi, va muri. Ea nu a fost decât o anomalie interesantă, un fel de excentricitate a istoriei. 0amenii credeau că acest model tradiţional reprezenta normalitatea, dar se înşelau. În viitorul apropiat, chiar folosirea expresiei de familie nucleară, va fi desuetă.

2. Vechea familie va fi înlocuită printr-un sistem de căsătorie multiplă, un fel de monogamie în serie. Adică, orice căsătorie va fi urmată de un divorţ şi o nouă căsătorie şi aşa mai departe. Unele familii vor avea chiar o clauză care, la un anumit număr de ani după efectuarea căsătoriei, o vor face caducă şi va urma automat o căsătorie nouă. Aniversări de 25 sau 50 ani ale căsniciilor vor fi tot aşa de rare ca şi geniile în pian sau vioară.

3. Multe femei vor trăi împreună, iar homosexualitatea nu va mai fi o paria, ci o normalitate ca şi grupurile heterosexuale.

4. Copii vor trăi într-o varietate ameţitoare de părinţi buni şi vitregi, bunici buni şi vitregi, fraţi buni şi vitregi, încât această confuzie va anula orice relaţie de sânge şi de descendenţă şi căsătoriile incestuoase vor fi la ordinea zilei, fără ca nimeni să se sinchisească de asta, pentru că nimeni nu va fi sigur că nu este un incestuos sau fructul unui incest.

5. Tendinţa actuală de a nu avea copii se va accentua atât de mult, încât vor fi foarte puţini copii şi foarte mulţi bătrâni.

6. Copiii, atâţi câţi vor fi, vor fi proiectaţi de la o familie la alta, supuşi la tot felul de abuzuri, nimeni nu se va simţi responsabil pentru ei şi cei mai mulţi vor fi azvârliţi pe străzi ca în Londra lui Dickens, sau în marile oraşe ale Braziliei de astăzi.

7. Atât teologia – studiul caracterului lui Dumnezeu (?!)- cât şi studiul biblic vor dispare. Elevii de mâine nu vor avea nici o cunoştinţă despre lucrurile spirituale şi nici nu vor manifesta vreun interes în acest domeniu. Aici este cazul să dăm chiar un citat: „Triumful feminizării religiei va determina pe mulţi evrei şi creştini să nu mai vorbească despre Dumnezeu ca despre o persoană. Nu va mai fi vorba despre un Stăpân, un Dumnezeu-Tată, ceea ce va favoriza dezvoltarea grupurilor informate care vor adora o forţă naturală misterioasă şi care vor căuta propria lor divinizare”.

8. Toate naţiunile care au o dezvoltare demografică rapidă vor fi obligate la practicarea avortului planificat, aşa cum se face acum în China. De altfel, Patricia Schroeder, deputata democrată de Colorado, a formulat acest avort ideal astfel: „Cel mai important scop de atins în secolul 21 este planificarea familiei pentru toţi”.

Pentru a înţelege scopul final al acestor reformatori, dăm un citat ceva mai lung din Time Magazine: „Este cazul să ne întrebăm încă de pe acum dacă familia va mai putea rezista multă vreme ca atare. Dată fiind tendinţa tot mai accentuată spre divorţ, numărul tot mai crescînd al celor ce doresc să trăiască celibatari, refuzul tot mai generalizat de a avea copii şi diminuarea continuă a timpului pe care familiile îl petrec împreună, cu siguranţă se va deschide un nou drum de convieţuire. Ar fi foarte bine să nu se mai nască în familie copii. Societatea va putea produce generaţiile viitoare în instituţii speciale, ca pe nişte baterii de copii dirijaţi de stat”.

Ateismul pe înţelesul ateilor (I)

De Mitropolitul Antonie al Surojului

Antonie, mitropolitul Surojului (în lume Andrei Borisovici Bloom) s-a născut la 19 iunie 1914 la Lausanne, în familia unui diplomat rus. Mama este sora compozitorului A. N. Skriabin. Copilăria şi-a petrecut-o în Persia, unde tatăl său îndeplinea funcţia de consul. După revoluţia din Rusia, familia Bloom emigrează. După cîţiva ani de peregrinări prin Europa, în 1923 se stabileşte în Franţa. Aici şi-a petrecut adolescenţa marcată de dificultăţile condiţiei de emigrant.
În 1939 a absolvit facultăţile de biologie şi de medicină a Universităţii din Sorbona. A slujit pe front ca şi chirurg al armatei franceze (înainte de înrolare primeşte în taină tunderea în monahism). În perioada ocupaţiei fasciste a fost medic în ilegalitatea antifascistă. Este episcop din 1957. Din 1962 arhiepiscop şi apoi mitropolit al eparhiei Surojului (Patriarhia Moscovei), fondată în insulele britanice. Este Doctor Honoris Causa a universitatilor din Aberdin şi Cambrige. Mitropolitul Antonie este unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi predicatori ortodocşi. A adormit în Domnul în ziua de 4 august, 2003 la Londra.

Editura Cathisma a tradus şi publicat pînă acum două volume de mitropolitul Antonie: DESPRE CREDINŢĂ ŞI ÎNDOIALĂ şi DESPRE ÎNTÎLNIREA CU DUMNESEU.

Să nu judecăm necredincioşii, ci să căutăm a înţelege motivele necredinţei lor

Atunci cînd cineva spune: „Eu sînt necredincios”, sau „Dumnezeu nu există!” – să nu-l judecăm întotdeauna din punct de vedere filozofic, dar să ne întrebăm de unde vine această atitudine? Dacă doriţi cu adevărat să faceţi ceva pentru acest om, atunci ar trebui să-i puneţi întrebări una după alta ca să-l înţelegeti; fără a înţelege, veţi ţinti întotdeauna orbeşte.

Într-un anume sens, ateismul este o eroare ştiinţifică, este refuzul de a studia realitatea în ansamblu, este tot atît de neştiintific ca şi cum ai spune: „muzica nu este, pentru că pentru mine ea nu există…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru că există multe posibilităţi pentru el de a se justifica. Însă în general, ateismul este refuzul de a accepta mărturia, cel puţin istorică, a unor oameni consacraţi, care spun: „Eu ştiu…” Mulţi din aceştia sînt oameni de ştiinţă, spre exemplu Pavlov.

„Du-te acasă şi întreabă-te cînd ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe”

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul că acesta este unicul sau scut împotriva conştiinţei. Mi-a venit acum în minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin şi cultivat din Paris. Cîndva a fost „ateu”, adică trăia fără Dumnezeu şi se considera prea elevat şi inteligent pentru a-şi permite să gîndească despre convertirea la credinţă. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la ţară, fără cine ştie ce studii deosebite, un emigrant din Rusia, după ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar două lucruri: „În primul rînd, Saşa, nu este chiar atît de important faptul ca tu nu crezi în Dumnezeu – Lui nu I se poate întîmpla nimic de la asta, minunat însă este că Dumnezeu crede în tine”. Şi altul: „Tu, însă, Saşa, mergi acasă şi gîndeşte-te, cînd anume ai pierdut credinţa, cînd ai avut nevoie ca Dumnezeu să nu existe?”

Saşa a venit acasă şi a căzut pe gînduri. Era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se aştepta la un discurs misionar sau la nişte instrucţiuni pentru consultarea unor tratate, iar în loc… Nu mai înţelegea nimic. Şi el, după cum spunea mai tîrziu, a căutat cauzele necredinţei sale mai întîi în cunoştinţele dobîndite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi în perioada prerevoluţionară de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva şi nicidecum nu le putea găsi. Pînă a ajuns la perioada cînd avea şase ani. Locuia într-un oraş din Rusia, era un băieţel drăguţ, mergea la biserică în toată duminica şi era considerat a fi un copil evlavios: intra, făcea semnul crucii, se oprea în mijlocul bisericii, în faţă, şi se ruga lui Dumnezeu. În fiecare duminică primea un bănuţ, pe care era dator să-l pună în căciula cerşetorului orb. Punea bănuţul şi mergea la biserică cu sentimentul că a săvîrşit o faptă bună, de dragoste, i-a acordat orbului atenţie şi poate sta acum liniştit în faţa lui Dumnezeu.

Odată, în preajma sărbătorilor de Crăciun, plimbîndu-se cu mama prin oraş, a descoperit un magazin unde a văzut un minunat căluţ de lemn care costa şase bănuţi. A rugat-o pe mama să i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasă foarte trist. Duminica următoare, pe cînd mergea la biserică, ajungînd în faţa cerşetorului, s-a gîndit că, dacă nu-i va da de şase ori bănuţul, şi-ar putea cumpăra căluţul. Zis şi făcut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincia oară s-a gîndit: dacă ar fi să iau de la el un bănuţ, voi cumpăra cu două săptămîni mai devreme căluţul. Şi a furat de la orb bănuţul. După care, intrînd în biserică a simţit că nu mai poate sta în faţă: dacă Dumnezeu îl va observa? S-a dus şi s-a ascuns într-un colţ al bisericii. Dădaca a venit cu el acasă şi a povestit totul părinţilor, care au fost profund uimiţi: pînă acum era mic, stătea în faţa lui Dumnezeu, iar acum s-a adîncit în sine, viaţa lui în Dumnezeu a devenit mai interiorizată, el caută un loc ascuns unde ar putea în tăcere şi contemplare să fie cu Dumnezeu (era o mămică destul de optimistă!).

Iar Saşa simţea că situaţia se înrăutăteşte şi că trebuie să se ascundă de Dumnezeu. Şi iată că de la universitate a venit fratele sau mai mare, încărcat de cunoştinţe ateiste, care s-a apucat să-i demonstreze că, de fapt, Dumnezeu nu există. Şi Saşa mi-a spus: „M-am agăţat de această idee. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu are importanţă dacă am furat bănuţul şi n-am pus în căciulă pe ceilalţi cinci”. Acesta a fost începutul „ateismului” său: învăţătura despre faptul că Dumnezeu nu există copilul a primit-o ca pe un colac salvator împotriva propriilor mustrări de conştiinţă.

Vezi Ateismul pe înţelesul ateilor (I)

Dacă m-ar chema Daniel şi aş fi Patriarhul României…

De Savatie Baştovoi

Acest articol ar fi trebuit să se cheme „paradoxurile lumii noi sau cum a devenit avortul o virtute”. Mi-am dat seama însă că e prea sofisticat şi că lumea nu suportă teoretizările şi lecţiile, în general. Deşi n-aş spune că românii nu îşi învaţă bine (e drept, în mod inconştient!), lecţiile pe care le dă cu generozitate Presa aservită. Aşa cum, de pildă, s-a grăbit să-şi facă tema Ministerul Sănătăţii care, iată, va salva minorele românce de grozăvia de a naşte, printr-o lege care va permite avortul pînă în 24 de săptămîni fetelor sub 15 ani.

Mă miră că nici un Minister nu se mobilizează să facă ceva ca fetele sub 15 ani să nu mai rămînă gravide. Sînt curios şi dacă legea nouă va obliga pe doctor să informeze părinţii minorei asupra unui fapt atît de grav. Sau vor veni copilele de 12-13 ani să avorteze pe ascuns, pe banii ceruţi de la părinţi sub pretextul că merg la carusel? Înţeleg că România vrea să adopte o lege prin care să închidă ochii la complicitatea medicilor ginecologi la coruperea de minori? Dacă e aşa, propun o lege prin care, la nevoie, să poată fi avortaţi şi unii miniştri, oricare ar fi vîrsta lor.

Împotriva acestei legi diabolice şi cu totul anticonstituţionale (legea încurajează şi legitimează coruperea de minori, căsătoria fiind interzisă sub 15 ani), s-au ridicat 22 de organizaţii care au adresat un memoriu ministrului Sănătăţii.

Însă prima Instituţie care are datoria morală să combată această lege este Biserica Ortodoxă Română. Deocamdată BOR nu doar că nu a luat nici o atitudine în acest sens, ci rămîne complice la tot acest marş ucigaş îndreptat împotriva naţiunii române prin declaraţia iresponsabilă a purtătorului de cuvînt preotul Constantin Stoica, din care reiese că Biserica admite avortul în cazul violului şi incestului. Această declaraţie cu titlu oficial nu a fost contrazisă pînă acum de BOR.

Mă întreb dacă toată tărăşenia cu împărtăşirea mitropolitului Corneanu la greco-catolici nu a avut scopul de a sustrage atenţia opiniei publice ortodoxe de la o manevră politică atît de grosieră. Vreau să spun că scandalul în jurul cazului Corneanu, care oricum nu avea cum să aibă rezultatul scontat, putea să mai aştepte, căci, slavă Domnului, nimeni nu a încercat să legalizeze erezia lui Corneanu. Însă o lege atît de „eretică”, cum este aceea a uciderii „binecuvîntate”, nu va mai putea fi schimbată, odată votată. De aceea mi se pare că o scrisoare din partea tuturor acelor care s-au adresat în celălalt caz Patriarhului şi Sinodului este mai mult decît necesară. Opinia publică ortodoxă trebuie să ceară Patriarhului să contrazică proiectul de lege şi mai ales declaraţia purtătorului de cuvînt Constantin Stoica, altminteri declaraţia lui Stoica rămîne a fi cea „oficială”, că doar de asta e „purtător de cuvînt”.

Cu toate că, Patriarhul Daniel, care nu pare a fi un om care n-ar şti ce vorbeşte purtătorul său de cuvînt pe la gazete, ar fi trebuit să ia el însuşi măsurile cuvenite pentru o abatere ca aceasta. Cum ar fi, de pildă, dacă Patriarhul, care e şi episcopul Bucureştiului, l-ar trimită pe părintele Constantin Stoica de canon la Valea Plopului, să-l ajute pe părintele Tănase la construcţia caselor pentru copiii salvaţi de la avort.

Vezi şi „Avortul şi extensiile de păr”