David îl trimite pe Urie la moarte (grafică)

SAVATIE BAŞTOVOI: Ilustraţie la Psalmul 50 – „David îl trimite pe Urie la moarte” (peniţă, tuş).

Despre predică, în general

din volumul
„Cînd pietrele vorbesc”
ierom. Savatie Baştovoi
ed. Cathisma

Cînd spunem „predică” ne închipuim un preot înveşmîntat, ridicat deasupra mulţimii de broboade şi capete plecate, grăind cu glas tare lucruri comune şi neinteresante, ştiute şi răs-ştiute de către toţi ascultătorii, zise cu multă tărăgănare, aşa încît nimeni nu poate şti cînd se vor termina, pentru că predica în sine nu are nici o ţintă clară, nici logică, iar revenirile în cerc şi schimbările bruşte de subiect îi fac pe toţi să renunţe la a mai asculta, din partea lor fiind preaîndestulătoare aşteptarea evlavioasă a eliberatorului „Amin!”

Să nu vă miraţi dacă voi spune că o predică „normală” durează între o oră şi două ore, timp în care nimeni nu trebuie să plece, deşi Liturghia este terminată şi rugăciunea binecuvîntării ieşirii este făcută de către preot, [1] deoarece dacă nu săruţi crucea preotului, pe care acesta o ţine în mînă în timp ce predică, degeaba ai mai venit în ziua aceea la biserică.

Un monument al literaturii române restituit din arhivele KGB

Aducerile aminte ale părintelui ANDRONIC POPOVICI,
duhovnicul de la Noul Neamţ (1820 1892)

Manuscrisul original, păstrat doar în arhiva KGB-ului,
a fost publicat pentru prima oară la Editura Cathisma,
sub îngrijirea ieromonahului Savatie Baştovoi.

Despre născătorii trupeşti şi, în parte,
despre moartea minunată a tatălui,
preotul Nicolae

1. Aduceţi-vă aminte, o, preaiubiţilor, de mine, ticălosul, cum că om sînt şi eu – muritor, asemenea tuturor celor din neamul lui Adam, omul cel dintîi, zidit cu mîna lui Dumnezeu din pămînt şi cu voia lui Dumnezeu în pîntecele maicii mele, Maria, m-am închipuit în vreme de nouă luni de zile şi m-am închegat în sînge, din sămînţă bărbătească, din tata Nicolae şi mama, soţia sa, [care] au fost însoţiţi de legea pravoslavnicei credinţe, care cu poftă şi dulceaţă trupească sărutîndu-se, s-au împreunat şi, după ce m-am născut, am tras aerul cel de obşte şi, asemenea pătimaş, precum şi născătorii mei, am căzut pe acest pămînt.

Glasul cel dintîi al ieşirii întru această lume, precum şi al tuturor celorlalţi, mi a fost plînsul. Şi, în scutece înfăşat, am fost hrănit cu lapte, din ţîţele maicii mele şi de către dînsa cu îngrijiri [am fost] păzit şi povăţuit. Pentru că este foarte bine ştiut cum că nici un împărat nu a avut alt început al naşterii, ci una este intrarea în viaţă în lumea aceasta şi asemenea este şi ieşirea de aici – prin moarte, măcar deşi cu felurite chipuri.

2. Născătorii mei cei trupeşti au fost amîndoi pravoslavnici şi, din nepovestită milă şi rînduiala preabunului Dumnezeu – tatăl meu, Nicolae Nan, a fost hirotonit diacon pentru satul Lungani, ce este la ţinutul Cărligăturii, în pămîntul Moldaviei, unde sînt şi născut eu, în anul 1820, la patru zile ale lunii lui iulie. Din dumnezeiescul botez am fost numit Andrei, după numele Sfîntului Ierarh Andrei Criteanul şi al primitorilor mei din scăldătoare a botezului.