Omilie despre Paște a Sfîntului Afraat Persul (sec. IV). Capitolele 1-8.

l. Cel Sfînt i-a poruncit lui Moise despre Paște să-l prăznuiască în a l4-a zi a lunii întîia. Căci i-a zis lui Moise: „Poruncește obștii fiilor lui Israel să ia fiecare un miel de un an, fără meteahnă, dintre oi sau dintre capre să ia și să prăznuiască un Paște pentru Domnul toți fiii lui Israel” [Is l2, 3.5.6]. Căci i-a zis lui Moise să ia mielul din ziua a zecea a lunii și să-l păstreze pentru ei pînă în ziua a l4-a a lunii și să-l junghie la apusul soarelui și să stropească cu sîngele său ușorii caselor împotriva îngerului nimicitor, ca să nu intre la ei cînd îngerul nimicitor va străbate pamîntul Egiptului; și toată obștea să mănînce mielul în grabă și „să-l mănînce așa: cu mijloacele încinse, cu sandalele în picioare și cu toiegele în mîini”. Și i-a avertizat să-l mănînce în grabă și „să nu-l mănînce nefript sau fiert în apa”, ci „fript la foc” și de asemenea „să nu scoată nimic din el în afara casei” și să nu-i „zdrobească nici un os”. Așa au făcut fiii lui Israel și au mîncat Paștele în cea de a l4-a zi a lunii întîia, care se numește Nisan, luna florilor, întîia lună a anului.

Vasile Voiculescu despre credinţă

„Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică? Despre artă şi credinţă?…Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Istoria monahismului de la începuturi pînă la paisianism de Părintele Andronic de la Noul Neamţ (manuscris recuperat din Arhiva de Stat a RM)

I S T O R I E

Cuprinzătoare de ştiinţi cu adevărate mărturii, în scurt adunate, de prin Sfintele Scripturi, pentru începutul rînduielii monahiceşti şi a întemeierii chinoviilor, şi ale tuturor monăstirilor, şi schiturilor de prin toată lumea

Adunînd eu, cu ajutoriul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu: şi scriind foarte cu lămurire, dupre cît mi-au luminat mintea cel Preaînaltu, Istoriile bisericeşti şi politiceşti, începătoare din anii întrupării cuvîntului lui Dumnezeu şi cuprinzătoare pînă în anul 1888; şi istoriile pentru Sfintele Monastiri Neamţul şi Secul; şi pentru toate sfinţeniile din ele; Istoriile pentru toţi Mitropoliţii Moldaviei, şi pentru monastirile de acolo; Istoria pentru sfînta cetate [a] Ierusalimul şi pentru sfinţeniile de acolo; Istoria pentru sfîntul munte Afonu şi pentru monastirile şi sfinţeniile de acolo; Istoria, pentru împărăteasca cetate [a] Kievul[ui] şi pentru sfinţeniile de acolo, şi din Lavra Pecerskii Kievului, şi altele; şi istoria şi pentru aceasta sfîntă din nou înfiinţată monastire Neamţul, mi-au venit dorinţa ca să mai adun încă la un locu şi o altă istorie cuprinzătoare şi pentru ştiinţele, de începutul întemeierii monastirilor şi a chinoviilor, şi a sihastriilor, şi ai toatei rînduialei monahiceşti.

STRUGURELE – un filmuleţ cu desene animate despre dragostea creştină

„E vreme s-arunci pietre…” (Un cîntec de Savatie Baştovoi). Imagini cu arhondaricul Mănăstirii Noul Neamţ vandalizat de comunişti

ECLEZIASTUL

E vreme s-arunci pietre şi vreme să le strîngi,
E vreme ca să urli şi vreme e să plîngi.
E vreme să iubeşti, dar şi să te desparţi.
E vreme pentru pace şi vreme să te baţi.

E vreme să vorbeşti şi vreme să asculţi.
E vreme să fii jertfă şi vreme e să lupţi.
E vreme pentru toate şi nu te întrista:
Tu hotărăşti ce vrei să faci cu viaţa ta!

Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor…

Observ o dificultate de înţelegere în rîndurile credincioşilor, descoperită cu ocazia gay festului de la Bucureşti. Iarăşi creştinii se împart în două cete ca şi fariseii şi saducheii de altă dată. Unii protestează împotriva paradelor gay, iar alţii găsesc de cuviinţă să ţină predici despre iubire şi iertare. Deşi ar trebui să fie un singur glas care să mărturisească limpede poziţia Bisericii, adică a Sfintei Scripturi, faţă de păcatul homosexualităţii.

Ce fel de stea s-a arătat la naşterea lui Hristos?

De Sfîntul IOAN GURĂ DE AUR,
patriarhul Constantinopolului (Sec IV-V)

Steaua care i-a condus pe magi n-a fost una din stelele cele multe, dar, mai bine spus, după părerea mea, n-a fost nici stea, ci o putere nevăzută, care a luat chip de stea, se vede în primul rând din mer­sul ei. Nu este vreo stea care să meargă pe cer cum a mers steaua aceasta; noi vedem că şi soarele şi luna şi toate celelalte stele merg de la răsărit la apus; steaua aceasta, însă, mergea de la miază­noapte la miazăzi, că aşa se află Palestina faţă de Persia.

În al doilea rând, şi din timpul în care s-a arătat putem vedea că steaua aceasta n-a fost una din multele stele. Nu se vedea noaptea, ci ziua-n amiaza mare pe cînd strălucea soarele; putere pe care n-o au nici stelele, nici luna; că luna depăşeşte în strălucire pe toate celelalte stele, dar cînd se ivesc razele soarelui, se ascunde îndată şi dispare. Steaua aceasta, însă, prin mărimea strălucirii sale, a biruit şi razele soarelui; strălucea mai tare decît ele; lumina mai puternic, deşi era atîta lumină.

Despre libera voinţă. Cuvînt al Sf. Ioan Gură de Aur

Voinţa liberă este aceea care ne îndrumeazâ. Noi nu suntem, cum cred unii, la îndemâna soartei.

In limitele a ceea ce voim şi aceea ce nu voim, se află, pentru noi, binele şi răul.

De aceea Dumnezeu ne-a făgăduit împărăţia Sa – şi ne-a pus sub ameninţarea mâniei Sale. N-ar fi făcut aceasta cu nişte fiinţe care stau înlănţuite de trebuinţă. Şi la o întâmplare şi la cealaltă. El plăteşte faptele ce săvârşim cu deplin cuget. N-ar fi statornicit legi, n-ar fi dat sfaturi, dacă am fi fost legaţi în lanţuri de soartă.

Dar cum noi ne aflăm liberi şi stăpâni, deplini, pe voia noastră -cum ne înrăutăţim prin nebăgarea noastră de seamă – şi ne îmbunătăţim prin vegherea noastră, Dumnezeu a pregătit această tămăduire: făcându-ne să ne temem de pedeapsa sa şi să nădăjduim către împărăţia Sa; ne dojeneşte şi ne înţelepţeşte. Dar nu sunt numai aceste temeiuri, ci chiar purtarea noastră ne dovedeşte că viaţa nu ni-i îndrumată nici de soartă, nici de noroc, nici de graiurile horoscopului, nici de mersul stelelor pe cer.

Istorisire despre Psalmul 50 (X)

După ce se roagă pentru păstrarea slujirii sale de proroc, David trece dintr-o îndrăzneală, parcă şi aşa nepotrivită pentru cineva care a săvîrşit păcate atît de mari, la o îndrăzneală şi mai mare. El cere:

Dă-mi mie bucuria mîntuirii Tale şi cu duh stăpînitor mă întăreşte.

Cu alte cuvinte, David cere să aibă pururea înainte nădejdea mîntuirii sale, ca izvor al bucuriei depline şi mai cere ca această bucurie să fie neclătinată.

Trebuie să ştim că acest fel de îndrăzneală nu este o pornire omenească, ci o insuflare a Duhului lui Dumnezeu pe care doar cei ajunşi la măsura desăvîrşirii o cunosc şi o pot pricepe. Cei mai mulţi dintre noi se află departe de o astfel de cunoaştere şi este oarecum nepotrivit să ne încumetăm a vorbi despre aceasta şi poate nu am face-o dacă nu ne-ar împinge nevoia de a lămuri, chiar şi în parte, cele cuprinse în acest psalm pe care îl rostim zilnic.

Aşadar, să încercăm a pricepe cele zise aici de Proroc prin alte mărturii ale Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Vorbind despre slujirea şi trăirea creştină, Apostolul Pavel spune că aceasta este pătrunsă de „bucuria mîntuirii”, la care credem că se referă David, sau pregustarea mîntuirii: „Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (II Corintheni, 1, 21-22). Credem că „arvuna Duhului” despre care vorbeşte Apostolul Pavel este tot una cu „bucuria mîntuirii” pe care o cere sfîntul David.

Adică David cere ca slujirea sa şi orice lucrare să o facă din bucuria inimii, din pregustarea mîntuirii, care să-l împingă ca un foc lăuntric spre tot binele. Încă mai cere ca această stare de ardere lăuntrică să-i fie permanentă, întărită de un „duh stăpînitor”, care credem că este o voinţă neclătinată întrepătrunsă de puterea Sfîntului Duh.

Că bucuria este starea tuturor celor ce îl slujesc pe Dumnezeu în Duh şi Adevăr o adevereşte şi mărturia altui mare proroc, Isaia, cînd zice: “Bucura-Mă-voi întru Domnul, sălta-va de veselie sufletul Meu întru Dumnezeul Meu, că M-a îmbrăcat cu haina mîntuirii, cu veşmîntul veseliei M-a acoperit. Ca unui mire Mi-a pus Mie cunună şi ca pe o mireasă M-a împodobit cu podoabă” (Isaia 61, 10). Nu întîmplător, acestea sînt cuvintele pe care le rosteşte preotul ortodox atunci cînd îmbracă sfintele veşminte înainte de liturghie.

Tradiţia Ortodoxă a păstrat această înţelegere a slujirii şi a trăirii creştine, exprimată mai ales în cadrul sfintei liturghii. În anafora Sfîntului Ioan Gură de Aur, care premerge sfinţirii darurilor, preotul se roagă: „Tu din nefiinţă în fiinţă ne-ai adus şi, căzînd noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, pînă ce ne-ai suit pe noi la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie”. Pe deoparte, mărturisim, prin rugăciunea preotului, că Împărăţia abia urmează să fie, iar pe de alta, de pe acum Îi mulţumim Tatălui că ne-a făcut părtaş la ea, prin jertfa Fiului Său.

Aceste afirmaţii nu contrazic nevoia pocăinţei pînă în ultima clipă, ci doar descoperă marea dragoste a lui Dumnezeu, precum şi marea îndrăzneală şi nădejde pe care am dobîndit-o toţi prin jertfa Fiului. De aceea am şi spus că această cerere a prorocului David este un lucru mai cu anevoie de înţeles. Însă cei care îl caută pe Dumnezeu din toată inima, vor şti să deosebească adevărata bucurie de bucuria amăgitoare, prin faptul că bucuria cea de la Dumnezeu este însoţită de smerenie în faţa semenilor.

Vezi şi PARTEA ÎNTÎIA

Istorisire despre Psalmul 50 (IX)

Cererea următoare pe care o rosteşte prorocul ne pune în faţă o dilemă care, odată dezlegată, va fi prilej de înălţare sufletească. Zic înălţare deoarece în aceste cuvinte ni se descoperă adînca smerenie a marelui David. În faţa unei asemenea smerenii, sufletul se înalţă, bucurîndu-se.

Aşadar, învăluit în slava lui Dumnezeu şi avînd, din gura prorocului Nathan, încredinţarea iertării păcatului său, David se roagă:

Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!

Dilema care ne apare este aceea dacă David în acest moment al iluminării cunoaşte că Duhul Sfînt nu s-a îndepărtat nicicînd de la el, adică rugăciunea pe care o face este o mulţumire indirectă pentru faptul că Dumnezeu nu l-a părăsit în toată această vreme; sau David abia acum îşi dă seama că după căderea în păcat a fost lipsit de har şi de aceea, trăind bucuria redobîndirii harului, Îl roagă pe Dumnezeu să-şi lase Duhul Său şi în continuare asupra sa, aşa cum Petru, la vederea feţei schimbate a lui Hristos, a zis: „Doamne, bine este nouă a fi aici!” / Evanghelia după Luca 9, 33/.

Mărturisesc că multă vreme am tins să cred că această cerere este o dovadă a faptului că Duhul Sfînt nu s-a îndepărtat de la prorocul David niciodată. Spre acest gînd m-a împins şi faptul că, pe lîngă David, mai este şi un alt mare sfînt, Moise, care, săvîrşind ucidere / Ieşirea 2, 11-12/, a continuat să rămînă plăcut lui Dumnezeu, încredinţîndu-i-se, după căderea în păcat, călăuzirea poporului lui Israil.

Înşirui toate acestea deoarece nu am găsit o tîlcuire care să mă lămurească deplin asupra acestei cereri paradoxale în care, după căderea în păcat, David nu se roagă: „Trimite Duhul Tău cel Sfînt peste mine”, ci zice, oarecum şocant: „Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!”

S-a îndepărtat sau nu Duhul Sfînt de la prorocul David după căderea în păcat?

Dacă vom încerca să pătrundem mai adînc, cu ajutorul Domnului, în înţelesul acestei cereri, vom înţelege că prorocul are în vedere, de fapt, prin Duhul Sfînt, duhul prorocirii. La această înţelegere ne aduc cererile următoare din psalm, pe care le vom discuta la vremea lor, precum: „învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” şi „buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”.

Am zis de acum că David face un nou legămînt cu Dumnezeu, iar cererea de a-i fi păstrat darul prorocirii, este făcută pentru a putea aduce roade vrednice de pocăinţă, cum sînt învăţarea păcătoşilor şi convertirea necredincioşilor.

David doreşte să-L slujească şi de acum înainte pe Dumnezeu din treapta pe care a avut-o pînă la cădere. Cererea sa, atît de îndrăzneaţă, este, de fapt, o dovadă a rîvnei şi a dragostei faţă de Dumnezeu, deoarece ea nu se face cu îngîmfare, ci este precedată de o altă cerere, plină de smerenie: „Nu mă lepăda de la faţa Ta”.

Cu alte cuvinte, David pare să zică: „Doamne, sînt vrednic să fiu lepădat de la faţa Ta, însă, cunoscînd mulţimea îndurătilor Tale, Te rog, dă-mi ocazia să Te slujesc din nou. În schimbul iertării Tale, eu voi propovădui celor fărădelege şi celor necredincioşi, cu şi mai multă rîvnă, vestind marea Ta iubire de oameni. Dar, pentru aceasta, lasă Duhul Tău cel Sfînt să lucreze în mine, pentru că eu singur nu voi putea lucra nimic din ceea ce doresc”.

Mai ales cuvintele: „Buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”, care urmează în psalm, arată limpede că David se referă anume la duhul prorocirii.

Prin urmare, David a continuat să rămînă în grija lui Dumnezeu şi după căderea în păcat, dar a pierdut duhul prorocirii. Din această pricină, el săvîrşea păcatul fără să înţeleagă că păcătuieşte.
Vederea păcatului este o prorocie. Atunci cînd femeia desfrînată s-a apropiat de Hristos, fariseii au început să cîrtească, zicînd: „Dacă acest om ar fi fost într-adevăr proroc, ar fi ştiut că femeia aceasta este păcătoasă” / Evanghelia după Luca 7, 39/. Prorocul vede tainele Dumnezeieşti, dar şi adîncurile omeneşti. Vederea propriului păcat, pe care o laudă atît de mul Sfinţii Părinţi, ţine de domeniul prorocirii.

Trebuie să facem diferenţă între vederea păcatelor din motivul că ştim, sîntem informaţi că o faptă sau alta este păcat şi vederea păcatelor în Duhul Sfînt.

Păcatele săvîrşite de David nu erau numite de Lege, deoarece el nu l-a ucis direct pe Urie, ci a poruncit unui slujitor, ca acela, la rîndul său, să-l trimită într-o luptă din care să nu scape cu viaţă. Adică, în timp ce Urie murea, David era acasă şi, formal, nu avea nici o vină pentru moartea soldatului, căci este soldăţeşte să mori în luptă. Doar sfîntul Nathan, care era proroc, i-a reproşat: „L-ai ucis pe Urie heteul cu sabia Amoniţilor!” Însă mustrarea aceasta vine dintr-un alt Legămînt, al Harului şi nu al Legii, în care nu doar fapta, ci şi gîndul se pedepseşte.
Că David a violat-o pe Virsavia? Această faptă a fost atenuată atunci cînd a luat-o de soţie, după ce a rămas văduvă. Legea admitea „repararea” violurilor, fie că era vorba de fecioare sau de femei libere, prin luarea lor în căsătorie. Prin urmare, şi această relaţie cu început păcătos fusese reabilitată din punctul de vedere al Legii prin faptul că David, în cele din urmă, a făcut-o pe Virsavia soţia sa.

Se pare că David însuşi, speriat de gîndul că femeia a zămislit de la el, s-a grăbit să-l omoare pe Urie, pentru a o putea lua de soţie şi astfel să dreagă lucrurile în faţa Legii / Cartea a Doua a Regilor, Capitolul 14/. În orice caz, David nu se simţea vinovat pentru această căsătorie deoarece nu se simţea vinovat nici pentru moartea lui Urie.

Această orbire l-a cuprins pe David din cauza pierderii duhului prorociei. El devenise ca şi toţi ceilalţi. Pentru a vedea păcat acolo unde Legea nu-l vedea, trebuia să fii proroc. Prorocii au fost oameni ai Noului Testament trăind în Testamentul Vechi. De aceea ei nu au fost înţeleşi de poporul orbit de litera legii. Cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi tocmai din motivul că vedeau păcatul chiar şi acolo unde Legea nu spunea nimic.

Sfinţii Noului Legămînt consideră şi ei vederea păcatului un dar deosebit, asemenea prorociei. De pildă, Sfîntul Isaac Sirul spune: „Fericit este nu cel ce vede îngeri, ci mulţimea păcatelor sale”. Vederea păcatelor este cu totul altceva decît cunoaşterea faptelor considerate păcătoase. Felul în care vorbesc Sfinţii Părinţi despre vederea păcatelor ne convinge că aceasta nu este altceva decît o lucrare prorocească. Iar prorocia se naşte numai din smerenie.

David pierduse darul prorociei din cauza mîndriei, după cum am mai spus, căci încrezîndu-se în sine, a zis: „Nu mă voi clătina în veac!” / Psalmul 29, 6/. Căderea care a urmat a făcut parte cumva şi din pedagogia lui Dumnezeu care a dorit să-l înveţe smerenia.

Totuşi nu mi se pare că putem spune despre David că, după cădere, a fost lipsit cu totul de Duhul Sfînt, ci, aşa cum am zis, doar de darul prorocirii. Dacă David ar fi rămas deşert de harul lui Dumnezeu, el nu l-ar fi primit pe prorocul Nathan, cu atît mai mult, nu l-ar fi ascultat, deoarece nu l-ar fi înţeles. Un exemplu de om lepădat de Dumnezeu a fost Saul care, oricît încerca David să-l atragă la calea cea bună, mai rău se îndrăcea. Ascultarea şi smerenia lui David sînt dovadă că Duhul Sfînt era în el atunci cînd l-a mustrat prorocul Nathan.

Prin urmare, cererea lui David pe care o discutăm are două înţelesuri. Primul, acela de mulţumire lui Dumnezeu pentru că nu l-a lipsit de Duhul Sfînt, chiar şi după cădere, aşa încît a putut primi mustrarea lui Nathan. Şi al doilea înţeles, cel mai concret, că David trăieşte întoarcerea darului prorocirii, pe care însă îl primeşte cu frică şi cutremur.

Conştient de ceea ce i se întîmplă, cum că este repus în treapta sa de proroc, David se smereşte, rugîndu-se: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi slujirea Ta nu o lua de la mine!” Toate slujirile sînt lucrări ale Duhului Sfînt, de aceea mi se pare că, aici, prin rugămintea de a nu-i fi luat Duhul Sfînt, David se roagă pentru păstrarea slujirii de proroc, pe care a avut-o pînă la căderea în păcat.

Smerenia cu care David cere să nu fie lepădat de la faţa lui Dumnezeu, deşi era învăluit în har, avînd şi încredinţarea prorocului Nathan asupra iertării, arată treapta de sus a sfinţeniei. Prin această cerere, David se aseamănă cu un Serafim care, în timp ce dă slavă lui Dumnezeu, îşi acoperă faţa cu aripile.