Scriitor se numește persoana pe care atunci cînd o văd prietenii o întreabă: cînd mai scrii o carte. Există stereotipul că scriitorii scriu neapărat cărți, stereotip care a născut un alt stereotip și mai rău, acela că cei care scriu cărți devin în mod automat și scriitori. Dar trebuie să fie și scriitori de cărți. Adică oameni care sciru, scriu, scriu după care fac cărți, cărți, cărți. Citește restul acestei intrări »
Un comentariu | 
Cathisma | Etichetat: bookfest 2015, bucuresti, cathisma, literatura, savatie bastovoi, sindromul cesafac | 
Legătură permanentă
Publicat de autor
Capitolul 6
(Fragment din romanul ”Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”)
Secretara Klara mînca pîine cu salam și bea ceai dintr-o cană pe care scria “Работа не волк в лес не убежит”[1]. De vreo zece minute telefonul suna în continuu. Eduard Petrovici i-a interzis să răspundă. Primise ordin de la Piotr Kirilovici, șeful cel mare al orfelinatului. Piotr Kirilovici era la Chișinău la o întrunire despre drepturile persoanelor cu dizabilități organizată de Coaliția Nediscriminare. “Lăsați totul cum este – răcni în telefon Piotr Kirilovici atunci cînd Eduard Petrovici îl anunță despre moartea lui Nicolae -, eu o să vin și o să hotărăsc întrebarea”.
Totuși telefonul făcea un zgomot insuportabil. Era dintre acele telefoane sovietice menite să fie auzite din celălalt capăt al uzinei, fie în timpul unei beții cu lăutari sau și mai rău, în timpul bombardamentelor. Klara nu mai rezista. Nu-i ticnea ceaiul cu salam.
– Alo!, se răsti ea în telefon într-un sfîrșit. Nu, n-a murit nime! Cine v-a spus că a murit? N-a murit nime, domnule… A, nu sînteți domn? Da’ ce sînteți? Care părinte? De la mănăstire? Iaca bine. Taman mîncam. Da. Piotr Kirilovici a zis să nu răspundem la telefon. Da. Nici o problemă. Da. Ei, da… Nici vorbă. Cine a murit? Da, n-a murit nimeni, parcă v-am spus… Ei, părinte, ce, eu spun minciuni? Da. Cine v-a spus? A… Da’ dumneavoastră vă potriviți la Karlic și prietenul lui? Ce, o fost pe la mănăstire? Azi dimineață? A… Da. Cum să vă spun. Dacă știți… Să faceți o panihidă? A, da. Cum îl cheamă? Nicolae. Eu vă rog numai să nu spuneți la nimeni, că dacă află Piotr Kirilovici, mă omoară. Da. O zis să nu răspund la nime. Aha… Că vine el și hotărăște întrebarea… Da. O zi bună, părinte. Mă scuzați că mănînc…
Klara puse receptorul ușurată. Oricum o să se afle. Dar de ce să fie ea vinovata? Bine că era părintele. Era mai rău dacă ar fi fost cineva de la presă. Dacă sună Proteveul? Ăștia sînt primii care află. Klara era sigură că toate acele sunete care fac masa să zbîrnîie de dimineața sînt de la Pro TV. Mai bine ar scoate telefonul din priză. Dar dacă sună Piotr Kirilovici? O omoară. O dă afară de la lucru. Cu Proteveul te mai descurci, mai zici o minciună, te faci că nu știi, că nu se-aude bine; dar pe Piotr Kirilovici nu-l minte nimeni. Piotr Kirilovici e șef de școală veche, vede șapte metri în pămînt, ca popa.
Moda aceasta de a bea ceaiul cu pîine și salam e o modă sovietică. E un semn de bunăstare socialistă. Imaginați-vă trei sute douăzeci de milioane de cetățeni sovietici care își încep ziua bînd ceai cu pîine și salam. Cu felii groase de franzelă proaspătă și cercuri de salam zis ”de doctori” de trei ruble și douăzeci de copeici kilogramul. Mai întîi se aud trei sute douăzeci de milioane de lingurițe care amestecă zahărul în cănile mari cu buline, făcînd o gălăgie ca de clopote. Apoi fiecare cetățean din cei trei sute douăzeci de milioane duce la nas lingurița cu ceai și suflă în ea înainte de a gusta dacă e destul de dulce ceaiul. Apoi mușcă o bucată mare din franzelă cu salam și-n timp ce are gura plină soarbe o gură sănătoasă de ceai. Veți întreba de ce? Pentru că ceaiul e fierbinte, dar dacă ai gura plină cu franzelă și salam, ceaiul nu se atinge direct de gingii, limbă și cerul gurii, ci toată fierbințeala o preaiau asupra lor pîinea și salamul. În acest fel omul sovietic cîștigă timp. Ca să ajungă la servici, la școală, la război, în cosmos sau la Polul Nord.
Klara tocmai îndopă ultima bucată de pîine cu salam cînd începu să sune iarăși telefonul. Sună de două ori cîte trei apeluri și acum e a treia oară. Cod secret. E șmecheria lui Piotr Kirilovici. Klara sorbi speriată o gură mare de ceai și înghiți ultima bucată de salam.
– Da, Piotr Kirilovici… Aha… Cine o fugit? N-o mai fugit, Piotr Kirilovici! Cum să fugă? S-o dus la mănăstire după batareicile lor… Cine-o spus? I-o văzut pe drum? Doamne ferește! Da parcă nu-mi vine-a crede… Aha… Pe Leonia după dînșii? Aha. Ghini. Iaca amuș…
Acoperind receptorul cu palma, Klara începu să strige: Tania! Fa Tani, hăi! Tania, tot amu la mine! Tu ce, nu auzi? Fa Tani, eu trebu să te caut prin tot orfelinatul?
– Mi se pare că am venit destul de repede…
– Răpidi? Eu iaca amuș termin de mîncat o palcă de cîrnaț, pînă vii tu. Caroci. O sunat Piotr Kirilovici și-i nervos tare…
– Ei da?
– Ne dă afară pe-amîndouă!
– Chiar așa o zis?
– Caroci. Vorba lungă, sărăcia omului. O fugit Karlic și cu Serioja…
– Iară aiștia doi?
– Tot amu îl cauți pe Leonia, să ia mașina și să pornească după dînșii! Ei îs undeva pe cîmp, șoferu de la marșutcă i-o văzut și i-o sunat lui Piotr Kirilovici. Zice: to ta eu mă uit că pațanii tăi îi dau foială cu căruciorul cam departe de casă. Da Piotr Kirilovici: pun eu mîna pe dînșii tot amu. Și davai să mă sune pe mine…
– Și chiar o zis că ne dă afară?
Klara, dîndu-și importanță pentru a-și ascunde agitația, îi face semn să tacă.
Apoi, devenind deodată cochetă, Klara încheie:
Cuvîntul ”fonduri” avea în gura Klarei un înțeles aproape magic. Atunci cînd îl rostea, Klara avea în ea ceva de vrăjitoare, o vrăjitoare bună, bine-nțeles, care salva copiii din povești rătăciți în pădurile întunecate sau chiar aflați în fața pericolului de a fi mîncați de vreun căpcăun lacom și fioros. Dar Klara se salva și pe sine. Fondurile salvează. Întotdeauna. Chiar și simpla lor pomenire îi umple pe oameni de nădejde. Klara nu era o excepție. De trei luni nu mai primise salariul și acum simpla pronunțare a cuvîntului ”fonduri” în urechile lui Piotr Kirilovici o transformaseră în văzul infirmierei Tatiana. Klara era alt om.
Cele două femei s-au căznit mult să ducă mortul. Mai întîi au împins cadavrul cu tot cu masă făcînd un scîrțîit și un șîrîit insuportabil. La prag, cînd să bage masa în camera cu frigidere, apucînd amîndouă de aceeași parte, masa s-a înclinat și mortul a început să alunece.
În copacii din grădina orfelinatului cîntau păsările. Își începeau trilurile de pe la patru dimineața, cînd ziua se îngemănează cu noaptea. La acea oră tainică trilurile sînt foarte puternice, ajungînd ca peste zi să se risipească, astfel încît o ureche obișnuită cu ele nici nu le mai observă. Nu se știe încă dacă Nicolae și-a dat duhul înainte ca păsările să înceapă cîntecul lor plin de viață, sau dacă nu cumva a murit în plină cîntare. Poate că la ceasul ieșirii din trup, sufletul omului redevine la fel de curat și de înțelegător ca atunci cînd l-a zidit bunul Dumnezeu și de aceea poate pricepe ciripitul păsărilor? Să respire aerul de dimineață ca în prima zi de la facerea lumii și să nu dorească a spune nimic din pricina bucuriei care îi umple sufletul.
[1] „Munca nu e lup, nu fuge în pădure” (rus.)
3 comentarii | Uncategorized | Legătură permanentă
Publicat de autor
Vreau să spun și eu cîteva cuvinte despre Paștile Blajinilor. Cît păgînism și cît creștinism este în obiceiul moldovenilor de a merge cu toată casa în cimitire, de a mînca la morminte, de a bea și a cînta veșnica pomenire? Această întrebare văd că frămîntă pe mulți, astfel că este și subiect de presă, de polemici decente sau tăioase, așa cum și oamenii din spatele tastaturii sînt diferiți.
Mai întîi, legat de păgînătate. Nu este nimic mai creștinește decît credința în înviere. Apostolul Pavel scria că predica creștină nu ar avea nici un rost dacă nu ar fi înviat Hristos. Ar trebui doar să bem și să mîncăm, căci mîine murim, zice Apostolul. E adevărat că în unele credințe păgîne se crede că spiritele mănîncă mîncarea lăsată pentru ei, dar observați că în majoritatea acestor credințe trupurile sînt arse, adică nu putem vorbi de cimitire. Noi venim la cimitir tocmai pentru că avem credința că trupul va învia împreună cu sufletul și nici o clipă nimeni nu crede că spiritele morților mănîncă sarmale și beau vin – mie mi se pare că cei vii le mănîncă fără nici o remușcare că ar lăsa morții flămînzi. Așadar, obiceiul de a ne aduna la morminte, de a cînta Hristos a înviat, de a ne ruga pentru dăruirea vieții veșnice și a învierii în ziua cea veșnică a venirii lui Hristos, este întru totul creștinește.
Mîncatul la morminte – un alt obicei întru totul creștinesc. Revin la afirmația că în credințele păgîne mîncarea pentru morți nu este mîncată de cei vii, ci este lăsată înaintea duhurilor spre a fi mîncată. Moldovenii creștini nu fac așa – ei mănîncă și împart mîncare ca milostenie spre pomenirea celor adormiți.
Trebuie să facem aici o referire istorică ușor de probat, aceea că în Imperiul Roman, pe cînd credința creștină era interzisă, singurul aspect permisiv al legii era cel legat de cultul morților. Adică, în plină prigoană, creștinii aveau dreptul să-și înmormînteze morții după propriul obicei. Înmormîntările se făceau și în catacombe, creștinii legînd rînduiala înmormîntării de Liturghie. Cum este și lesne de înțeles și cum o arată și documentele vechi, în timpul liturghiei se mînca. Liturghia mai avînd și denumirea de Cină, sau Trapeza Domnului, adică făcînd referire directă și neocolită la mîncare, la mîncarea cea de viață-făcătoare care este Trupul și Sîngele lui Hristos, dar și la mîncarea cea pentru întărirea trupului, pîinea cea de toate zilele. Masa oferită în timpul liturghiei, a înmormîntării se mai numea și ”masă a dragostei” sau grecește agapa. Dacă moldovenii mănîncă pe morminte de Paștile Blajinilor, mănîncă pentru că nu se îngrețoșează de morți, pentru că îi cred vii, ceea ce vine dintr-o profudă conștiință creștină.
Fără îndoială, se pot face multe analogii cu anumite practici păgîne de aici sau de aiurea, mai noi sau demult uitate. Însă a gîndi astfel înseamnă a reduce la absurd multe alte obiceiuri și de a nu mai ieși din cercul vicios al argumentelor și contra-argumentelor de tip sectar și ateist, cum că sărbătoarea Nașterii Domnului e un obicei păgîn legat de Saturnalii, că Platon a inspirat Noul Testament, că Buda ține degetele într-un fel în care le ține și Hristos în icoane și tot așa. Este normal că oamenii caută adevărul, că tind spre Dumnezeu, că au anumite forme exterioare de a exprima această căutare și că Hristos a încununat și împlinit așteptările umanității. Nu trebuie să căutăm păduchi în barba istoriei, răscolind sentimentele legate de morți pe care le au oamenii, dacă nici măcar necruțătorul la adresa creștinilor Imperiu Roman nu s-a amestecat în obiceiurile de înmormîntare ale creștinilor.
Că unii se îmbată, că se îmbracă necuviincios, nu este efectul Paștilor Blajinilor, ci a societății din care facem parte. Nu discutăm acum calitatea oamenilor, ci calitatea obiceiului, care este un obicei întreg și întemeiat creștinește, precum am arătat.
Tot romanii aveau vorba: despre morți – numai de bine.
Hristos a înviat!
2 comentarii | Uncategorized | Legătură permanentă
Publicat de autor
Mitropolia Moldovei în colaborare cu Biblioteca Națională au inaugurat ieri o expoziție de carte veche și rară provenită din colecțiile Bibliotecii Naționale. Cărțile expuse provin din Fondul de carte veche și rară și reprezintă în mare parte cărți bisericești salvate de la distrugere în timpul prigoanei ateiste. Exemplarele expuse în holul Bibliotecii Naționale sînt o mărturie vie a prigoanei la care a fost supusă cartea ortodoxă vreme de jumătate de secol pe teritoriul URSS.
Evenimentul are mai înîi menirea să comemoreze holocaustului săvîrșit asupra cărții Ortodoxe pe teritoriul Republicii Moldova. Nici pînă astăzi, după mai bine de 20 de ani de independență, urmările prigoanei ateiste nu au fost reparate îndeajuns. Chiar dacă s-au deschis multe biserici și nimeni nu mai este împiedicat să se roage, totuși accesul la cartea ortodoxă rămîne să fie unul anevoios.
Prima ediție a festivalului ”Zilele cărții ortodoxe la Chișinău” vine să repare o vitregie istorică și să readucă în spațiul public cartea ortodoxă izgonită de mașinăria ateistă sovietică. Într-o perioadă în care statul comunist edita sute de titluri de propagandă antireligioasă pe zi, cei care îndrăzneau să citească sau să dețină cărți ortodoxe erau persecutați.
Mitropolia Moldovei, susținută de mai multe edituri particulare specializate de carte ortodoxă a făcut primul pas pentru repararea acestei nedreptăți istorice, donînd Bibliotecii Naționale o serie de cărți prețioase care se vor constitui într-un stand de carte ortodoxă accesibil publicului larg. În ziua deschiderii festivalului mitropolitul Vladimir a înmînat personal pachete cu cărți reprezentanților unor biblioteci municipale și liceale, celelalte cărți urmînd să ajungă pe rafturile bibliotecilor în viitorul apropiat.
Printre cărțile la care vor avea de acum acces cititorii se numără o ediție cartonată a tîlcuirilor la toate patru Evanghelii în patru volume în format academic, Canoanele Bisericii Ortodoxe comentate, Patericul Egiptean comentat, dar și cărți de bază ale artei ortodoxe precum Erminia icoanei bizantine a lui Dionisie din Furna și altele.
Așa cum a specificat și directorul Bibliotecii Naționale, scriitorul și bibliologul Alexe Rău, o expoziție de carte ortodoxă la Chișinău este întru totul firească și necesară, avînd în vedere că sîntem un popor care și-a zidit cultura pe temeiurile Ortodoxiei.
În cadrul evenimentului a fost lansată cartea ”Golgota Bisericii” semnată de arhimandritul Augustin Zaboroșciuc, călugăr la mănăstirea Curchi, mănăstire a cărei frumusețe a fost admirată de către participanții la festival. Pelerinajul la mănăstirea Curchi s-a transformat astfel într-un seminar ad-hoc despre soarta cărții religioase în Basarabia și despre revenirea ei pe rafturile bibliotecilor. Se știe că mănăstirea Curchi, ca și celelalte mănăstiri basarabene, a fost închisă de autoritățile sovietice și ruinată în mare parte, astfel încît renașterea ei actuală pare o minune în ochii celor care o vizitează.
Expoziția de carte veche și rară va putea fi vizitată de doritori pe parcursul întregii luni, iar carțile expuse cu vînzare și care provin de la cele mai importante edituri de profil din România și din Republică vor rămîne expuse pînă la sfîrșitul acestei săptămîni, după care vor putea fi găsite la Librăria Mitropoliei Moldovei de pe București 119, precum și la Librăria ”Geanta cu cărți” de pe Corobceanu 17/1.
Un comentariu | Ortodoxie | Legătură permanentă
Publicat de autor
Uneori am impresia că nimic important nu se mai întîmplă în lume. În sensul că nimic din ceea ce se declară a fi important nu mă atinge. Oamenii își comunică de regulă lucruri neimportante și care îi caracterizează prea puțin sau deloc. Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sînt considerate importante.
Pentru ca ceva să fie important este nevoie ca cineva să considere important acel lucru.
Cum arată un lucru important? Nicicum. Pentru cineva e important că plouă, pentru altcineva – că nu plouă. Pentru cineva e important că se căsătorește, pentru altcineva – că se desparte. Dar ce este cu adevărat important și ce face ca ceva să fie important?
Cred că ceea ce face ca un lucru să fie important este bucuria. Dacă ceva îți aduce bucurie – este important.
Cînd sufletul este apăsat sau amărît, nimic nu i se mai pare important. Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte.
Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decît o bătaie în ușă, decît o pereche de pantaloni sau decît niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zîmbet, o pasăre care se izbește în geam…
Păziți-vă bucuria – e ceea ce face viața importantă.
17 comentarii | Publicistică | Legătură permanentă
Publicat de autor
Femei cu barbă au fost și vor mai fi.
Altceva bate la ochi: ”Femeia cu barbă”, ”Regina Europei” (cum a numit-o unul din crainicii Eurovision) a coborît pe scenă în cadru Biblic, întrunind simbolurile apocaliptice.
Dincolo de grotescul părului fals de pe față, cu tot ce presupune lipirea lui (nici măcar nu e barba naturală), personajul în rochie de aur a coborît pe scenă într-un con de lumină aidoma lui Lucifer, ca, pe parcurs, să se transforme într-un ”arhanghel” cu păr negru purtat de flăcările iadului în viteză peste lume.
Aceste detalii vizuale, lucrate cu multă meticulozitate și mulți bani de arhitecții Eurovision ne dau de știre că acolo se citește Scriptura, dar se face invers. Cel puțin ca experiment sociologic.
De acum, pe lîngă Duminica femeii samarinence, Duminica femeii cananience, a femeii gîrbove sau a celei cu scurgere de sînge, se pare că vom avea și duminica femeii cu barbă – într-un alt fel de calendar.
25 comentarii | Scandaluri | Legătură permanentă
Publicat de autor
Cînd îmi amintesc că de 1 mai, pionier fiind, mă scăldam, parcă nu-mi vine a crede. Întîi parada, pe urmă scăldatul – asta era lege. Înghețată, film cu ”Nupagadi” pe gratis la cinematograful din Călărași – toate cele 16 episoade văzute dintr-odată ! Pe urmă suc de mere cu ”rulet” în cafeneaua de lîngă cinematrograf. Pe urmă 3 km pe jos pînă la iaz ”la ștat” – prima scăldătură. Pe urmă Citește restul acestei intrări »
10 comentarii | Ciudăţenii, Moldova Anticomunista | Legătură permanentă
Publicat de autor
Ai o stare negativă? Ți-i ciudă că nu ai fost și tu în ”avionul fără vize”, să te fotografiezi cu Leancă, cu Băsescu, cu Monica Macovei? Poate cu Filat sau cu Lupu? Poate ții cu rușii, vrei în uniunea vamală și nu spui pe față? Anti-românule!
În loc să te mîndrești! În loc să fii pozitiv! În loc să privești în viitor!
Asta era ieri. Azi viitorul s-a-mplinit, ne-a căzut în cap ca o valiză de călătorie. O zi normală la granița cu UE, traficul chiar mai mic decît în anul trecut în aceeași perioadă: 600 persoane în primele 12 ore de la liberalizarea vizelor. Informația e oficială și a fost făcută de ofițerul de presă al Direcției Poliție de Frontieră, Daniela Mânzatu.
Ideea cu avionul s-a dovedit a fi una proastă: pozele postate pe FB de tinerii ce s-au fotografiat cu Leancă nu adună nici jumătate din like-urile postărilor care critică excursia la Athena pe banii statului, fără vreun scop inteligibil. Era mai ieftin și de mai mare efect să fi încărcat 100 de țărani în trei autocare și să-i fi dus la Iași să vadă Trei Ierarhi și Palatul – ar fi fost și o milostenie din partea Guvernării.
Oare cît timp trebuie să treacă pentru a înțelege că tinerii nu vă iubesc, că nu e destul să faci o excursie, o fotografie, o știre la gazetă? A trecut vremea Artekului, a ”putiovcilor” la Sergheevka, a cutiilor cu seliodka date pe sub tarabă înainte de anul nou pe care Partidul le oferea pentru stimularea invidiei și a concurenței socialiste! Da, Domnule Leancă, școala de diplomație sovietică trebuie uitată și învățată una nouă, una pe înțelesul noii generații.
Acum tinerii stau cu ochiul pe voi, tehnologia le permite să vă monitorizeze, să polemizeze cu consilierii voștri de imagine, să afle tot, dar absolut tot despre voi! E prea strașnic? Prea mult negativism? Normal, dacă mi-i ciudă ca n-am fost în avion…
PS: Am indentificat și eu doi prieteni în avion (poate o fi fost mai mulți), fără supărare 🙂
21 comentarii | Publicistică | Legătură permanentă
Publicat de autor
Azi la moldoveni a fost Pastile blajinilor, pentru unii va fi si miine. Este o zi de pomenire a mortilor. Pastile blajinilor (fericitilor din slavona), ii aduna pe toti pe la case mai mult decit Pastile insusi. Moldovenii vin intru aceasta zi la casele parintesti din toate laturile lumii: vin cu colaci, oua rosii, rochii cu volane, blugi de firma, telefoane si masini scumpe cu care blocheaza intrarea in cimitir.
In Soroca, de pilda, bunica, ajunsa la venerabila virsta de 96 de ani, a aflat de la vecine ca a lu’ cutare a venit la cimitir cu un „bobic stralucit” (un jeep argintiu). Pe vremea ei asa arata masina directorului de colhoz, numita „Bobic”, doar ca nu era argintie, ci kaki.
Asadar, cimitire pline cu flacai burtosi ca niste directori de colhoz cu fundurile avind forma scaunelor moi din bobicurile lor stralucite, neveste imbracate ca la cumatrie cu picioarele dezgolite pentru morti, ajutate de copile rujate pe care satul nu le mai recunoaste, iar printre toti batrinele noastre aspre care tin la rinduiala.
Mormintele se prefac in mese de pamint, pline cu oua rosii, flori, pahare de plastic de unica folosinta in care se toarna vin de casa.
Peste tot oamenii maninca si beau, rid, pling, se intreaba despre soarta copiilor, se lauda cu casele, cu mirii, cu munca, cu masinile, cu tot ce poate fi prilej de fudulie la moldoveni. Saracii stau de-o parte, ei n-au cu ce se lauda: ii cunosti dupa parul pieptanat pe ud (pentru ca altfel nu vrea sa se aseze – din neobisnuinta), dupa obrazul ras pina la rosata cu o lama proasta si dupa pantofii cu urme de cirpa uda pentru ca unde s-a mai vazut taran sa-si cremuiasca incaltamintea vara…
In general, vazut de undeva de sus, de foarte departe si nu intotdeauna, multe din scenele intimplate in cimitirele moldovenesti de Pastile blajinilor seamana cu un tablou de Bruegel. Dar asta numai in general, fapt care i-a si determinat pe multi, fie jurnalisti, fie comentatori pe internet, sa ia in deridere acest obicei, insistind pe latura sa bruegeliana: aceea a nasurilor rosii, a tocurilor subtiri fringindu-se sub picioare groase, a decolteurilor in care cad sarmale sau a betivilor adormiti la umbra crucilor. In particular insa, praznicul acesta este poate ultimul ritual mistic legat de cultul mortilor si a dainuirii noastre din intreg spatiul european. Poate ca nu ar trebui atacat si desfiintat mediatic, ci restaurat, readus la dimensiunea sa spirituala cind, da, moldovenii maninca si beau pe morminte, dupa ce se roaga mai inainte, facindu-si daruri, pomeni, care sa duca buna amintire a celor morti mai departe. Poate ca, dupa introducerea obiceiului colindatului in patrimoniu UNESCO, ar fi o idee si introducerea Pastilor blajinilor in acelasi patrimoniu? Caci, daca umblam putin la eticheta, lumea ne-ar putea lua chiar drept un popor cu traditii mistice.
Asadar, noi alegem ce vedem: uritul sau frumosul.
Hristos a inviat!
11 comentarii | Moldova Anticomunista, Ortodoxie | Legătură permanentă
Publicat de autor
Cred că nu este un loc mai plin de viață în orașul Chișinău ca Penitenciarul nr. 13 de pe Tighina. A fi plin de viață nu înseamnă a răsuna muzica, a dansa și a ciocni șampanie. Pentru aceasta există cluburi de noapte, de care Chșinăul este plin. Dacă viața ar sta în șampanie sau în muzică, am putea zice că viața e prezentă și la recepțiile Guvernului, la balurile oferite de miniștri sau șefii de departamente din MAI care se dau cu ocazia avansării lor în grad. Dar viața nu se ascunde în șampanie și nici în muzică, și nici în rîsul zgomotos al șefilor, nici în bătăile pe umăr cu ocazia Citește restul acestei intrări »
5 comentarii | Moldova Anticomunista | Legătură permanentă
Publicat de autor
savatie baştovoi 