Înmormîntat în lumină. Părintele Selafiil pe ultimul drum

Împărăteasa lumii

Ieromonah Savatie Baştovoi: ÎMPĂRĂTEASA LUMII, lemn de nuc.

O nouă revoluţie comunistă, la Iaşi

Cîteva săptămîni în urmă am scris un articol care i-a provocat pe mulţi. Articolul se chema De ce ruşii îşi canonizează sfinţii, iar românii nu şi făcea cunoscut faptul că Biserica Rusă a canonizat în ultimii ani peste 1700 de martiri ucişi de regimul totalitar comunist-ateu. Mai spuneam că în România, unde au existat multe mii de martiri în aceeaşi perioadă, canonizarea lor este imposibilă. Motivul principal, după umila mea părere, este legea legată de Holocaust votată în 2002, prin care martirii români nu doar că nu pot fi declaraţi sfinţi, ci sînt declaraţi criminali de război. Mi se pare că această lege, care învinuieşte România, după ce aceasta a scăpat judecăţii de la Nurenberg, face imposibilă cinstirea memoriei creştinilor care au pătimit în închisorile comuniste.

Acum aflu că o acţiune culturală care presupune expunerea unor materiale din dosarele a şase foşti deţinuţi politici români, iniţiată de Asociaţia „Rost” şi CNSAS, a fost închisă prematur, interzicîndu-i-se traseul pe care ar fi trebuit să-l urmeze conform programului. Printre cei care au făcut presiuni pentru a bloca expoziţia se numără şi directorul executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România.

Domnul Claudiu Târziu, preşedintele Asociaţiei Rost, exprimîndu-şi stupoarea în faţa acestui abuz, afirmă într-un comunicat că „expoziţia nu cade sub incidenţa unei legi”. Se pare însă că îndrăzneala celor care au acţionat ca nişte miliţieni stalinişti se trage tocmai din legea pomenită. Aşteptăm procesul de judecată anunţat de Claudiu Târziu care, chiar dacă nu va aduce un cîştig de cauză, va descoperi dedesubturile acestei legi nedrepte şi ne va învăţa felul în care poate fi ea folosită împotriva martirilor creştini români.

Poate că Statul Român ar trebui să adopte şi o lege prin care să declare regimul comunist un regim criminal, iar pe toţi cei care îşi însuşesc un demers public aidoma celui comunist-ateu, inclusiv atacurile verbale şi de orice fel la adresa creştinilor (care au pătimit cel mai mult de pe urma comuniştilor), să fie urmăriţi penal, ca nişte urmaşi ideologici ai unui regim criminal? Nici n-ar fi mult de muncă, doar înlocuiţi în legea despre Holocaust cuvintele cheie.

Mai jos fac public comunicatul Domnului Claudiu Târziu,
preşedintele Asociaţiei Rost

Premiera in România: o actiune culturala este interzisa pe motive politice. Se întâmpla la Iasi, acolo unde s-a putut juca o piesa ca „Evanghelistii” a Alinei Mungiu-Pippidi – în care este jignita sensibilitatea religioasa a crestinilor –, dar unde nu pot fi evocate sase mari figuri ale rezistentei anticomuniste prin credinta. Responsabili directi sunt Dorin Dobrincu, seful Arhivelor Nationale, Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România, si Virgil Târau, vicepresedinte al Colegiului CNSAS.

De retinut ca expozitia nu cade sub incidenta nici unei legi si ca numele carora le este dedicata figureaza în Martirologiul întocmit de Bisericile crestine din România si în Raportul Tismaneanu: Parintele Arsenie Boca (supranumit „Sfântul Ardealului”), Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Daniil Teodorescu (pseudonim literar Sandu Tudor), Parintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Valeriu Gafencu (cunoscut ca „Sfântul Închisorilor”) si Ioan Ianolide, toti fosti detinuti politici. Gafencu si Sandu Tudor au murit în închisoare.

Numele lor sunt acum prigonite din nou, de aceasta data într-un regim care se pretinde democratic, la initiativa unor oameni pusi în functii de catre partide care, formal, condamna comunismul: PNL, respectiv PD-L.

De la interzicerea unei expozitii pâna la arderea în pietele publice a cartilor unor autori considerati indezirabili nu mai este decât un pas. Iata cum o mâna de istorici si de politruci, plasati în functii-cheie în câteva dintre institutiile statului român, (re)înfiinteaza Ministerul orwellian al Adevarului.

Expozitia itineranta „Destine de martiri”, realizata de Muzeul Judetean Ialomita, CNSAS si Asociatia ROST, este închisa în urma acuzatiilor de „propaganda legionara” aduse manifestarii, în „Ziarul de Iasi”, de catre Dorin Dobrincu si dl Alexandru Florian. Amândoi au comentat public, în termeni ideologici, deschiderea expozitiei la Iasi – unde a ajuns dupa ce a fost vernisata la Slobozia si Vaslui – fara sa o fi vazut. Pe scurt, cei doi au declarat ca o astfel de expozitie „face imagine” unor legionari si, prin urmare, este antidemocratica. „Ziarul de Iasi” ne-a refuzat dreptul la replica în care lamuream situatia.

Din informatiile noastre, cei doi au facut presiuni asupra CNSAS sa se retraga din proiectul expozitiei, cu toate cele 120 de documente si fotografii pe care le-a furnizat. Prin grija lui Virgila Târau, Colegiul CNSAS a anulat vineri, 22 august a.c., colaborarea cu Muzeul Judetean Ialomita. Fara contributia CNSAS, expozitia devine inconsistenta si va fi închisa, desi era programata sa mai ajunga în câteva orase din tara.

Acest eveniment ridica, între altele, si întrebarea: pâna unde poate dispune CNSAS de documentele pe care le detine în arhvele sale? CNSAS este doar un depozitar sau un „autor” al acestor documente si se prevaleaza de dreptul sau discretionar de autor?

Pentru prejudiciul de imagine provocat organizatiei noastre, Asociatia ROST îi va actiona în judecata pe Dorin Dobrincu si Alexandru Florian. Iar împotriva lui Virgil Târau, Asociatia ROST va face plângere pentru abuz în functie.

Claudiu Târziu
presedintele Asociatiei ROST

Izgoniţi demonul muţeniei din inimile voastre!

Scurtă pledoarie despe Biserică şi politică

În spaţiul nostru cultural cuvîntul „politică” are o conotaţie negativă. A face politică înseamnă a minţi lumea. Politicianul este mincinos, profitor, hoţ, vînzător de ţară, iar Politica, iertaţi-mi expresia „este o curvă”. Se pare însă că această percepţie a politicului este o adiere nouă, cu totul diferită de felul în care înţelegea politica elita românească interbelică, cea de la 1918 sau cea din vremea lui Eminescu şi Caragiale. Ca să nu mai vorbim de felul în care înţelegeau politica Platon şi Aristotel.

Cu siguranţă devalorizarea crezului politic, prin promovarea mediocrităţii şi a hoţiei în scaunele de conducere ale ţării, face parte din procesul de destabilizare a unui spaţiu geopolitic pentru a-l supune mai uşor. Atît România, cît şi o serie de state mici din fostul lagăr socialist, alături de fostele republici din URSS au fost transformate într-o rezervaţie de cumpărători fără drept de apel. Un spaţiu în care s-au putut vinde partide uriaşe de produse proaste sau expirate, de la deşeurile alimentare ale armatei americane pînă la medicamente, gume de mestecat şi reviste porno.

Pînă mai ieri multe ţări din spaţiul pomenit nu au avut un cadru legal care să le apere de abuzurile semnalate. Iar acolo unde încep să apară anumite legi, rămîne corupţia în rîndurile celor care trebuie să le aplice. Abuzurile şi minciuna sînt practicate în văzul tuturor, cu scopul vădit de a stinge în inimile oamenilor şi ultimul licăr de nădejde într-o lume mai bună. Oamenii nu se mai simt reprezentaţi de către cei pe care îi aleg în funcţiile de conducere, iar cei mai mulţi nici măcar nu se mai duc la alegeri. Toată această nedreptate se numeşte „politică” şi oamenii au toate motivele să o urască.

Sub ochii noştri au fost distruse sistemul de învăţămînt, sistemul sanitar, iar acum îi vine rîndul şi Bisericii. Nu mai este nimeni care să stea în faţa tăvălugului care striveşte populaţia acestei părţi a lumii prin maternităţile sadice, spitalele ucigaşe, creditele şi impozitele care îi lasă pe oameni în stradă. Cineva care lucrează la Departamentul de Statistică mi-a spus că între anii 1990-2000 în Republica Moldova au murit mai mulţi oameni decît în perioada 1941-1953, adică în al Doilea Război Mondial, în foametea din 47 şi în deportările staliniste. Şi aceasta înseamnă politică.

Homosexualitatea, avortul, prostituţia, clovneria şi cruzimea sînt impuse ca valori care nu suferă să fie atacate. Oricine se ridică împotriva mizeriei şi a morţii este acuzat de extremism, de intoleranţă, de mentalitate „comunistă”. Se încearcă alinierea la statele europene şi americane în care condamnarea homosexualităţii şi a altor anomalii sociale este urmărită penal. Singura forţă care mai poate contrazice această realitate diabolică este Biserica. Dar Biserica tace, motivînd că ea nu face „politică”.

Trebuie sau nu, în condiţiile descrise, să facă Biserica politică? Mai bine zis, poate Biserica să nu facă politică?

Regimul ateist din URSS şi din ţările fostului lagăr socialist au interzis amestecul Bisericii în sferele politicului. Ce presupunea această interdicţie? În URSS ea nu însemna doar imposibilitatea de a avea reprezentanţi în structurile aparatului de stat, ci oprea organizarea de către Biserică sau participarea la activităţi filantropice şi culturale de orice fel. Biserica nu avea dreptul să înfiinţeze spitale, orfelinate sau aziluri de bătrîni. Nu avea dreptul să organizeze tabere de vară sau călătorii în grup la mănăstirile sau locurile sfinte. În sfîrşit, nu avea dreptul nici măcar să aibă o bibliotecă. Aşadar, a face politică, presupune un spectru mult mai larg decît implicarea în alegeri sau apartenenţa la un partid politic.

Biserica nu poate şi nu trebuie să susţină vreun partid politic, deoarece nici o doctrină nu poate întruni deplin crezul şi rostul Bisericii. De cîte ori s-a încercat promovarea unui partid politic bazat pe principii creştine acesta, fără să vrea, a devenit un fel de substitut al Bisericii în societate. Biserica, în întregimea sa, are toate uneltele şi condiţiile pentru a se reprezenta singură, prin membrii săi, în special prin ierarhi, în faţa lumii. Biserica nu are nevoie să-şi promoveze membrii în Parlamentul unei ţări pentru a se impune în faţa lumii, deoarece ea însăşi poate avea mai multă greutate şi influenţă decît Parlamentul. Aceasta o zic nu sugerînd amestecul sau identificarea Bisericii cu statul, amestec şi identificare pe care nu le susţin, ci încrezîndu-mă în forţa Bisericii care reiese atît din numărul mare al membrilor săi, cît şi din trăinicia principiilor sale formulate de însuşi Dumnezeu.

A spune că Biserica nu face politică, este ridicol. Auzind asta din gura unor conducători ai bisericilor locale, te întrebi dacă aceşti prea sfinţiţi păstori chiar nu ştiu ce înseamnă politica sau spun asta din virtutea unei inerţii care îi face să vorbească lucruri pe care nu le cred. Biserica nu face politică de partid, e adevărat, dar Biserica face politică prin însăşi fiinţa sa. Atunci cînd Biserica se roagă pentru pacea lumii, face politică. Atunci cînd afirmă că homosexualitatea, avortul, prostituţia, camăta şi luxul sînt păcate, Biserica face politică. Ori de cîte ori un preot condamnă, în spovedanie sau în predică, aceste păcate protejate de Stat, el face politică. Şi invers, ori de cîte ori Biserica tace în faţa paradelor gay, a legalizării avorturilor şi a prostituţiei, a impozitelor şi creditelor nemiloase; ori de cîte ori Biserica tace alături de un regim politic totalitar, cum a fost regimul fascist sau comunist, Biserica face politică. Într-un cuvînt, Biserica are de ales între a face politică tăcînd, împotriva principiilor sale divine, sau vorbind, în numele lui Dumnezeu, împotriva nedreptăţilor din această lume.

A nu face politică, înseamnă a nu mai exista. Îmi veţi spune că pustnicii şi călugării nu fac politică. Iar eu vă voi spune că Ioan Botezătorul, părintele tuturor pustnicilor, a făcut politică atunci cînd l-a mustrat pe Irod pentru un păcat al său. Voi mai spune că şi Ioan Gură de Aur a făcut politică, făcîndu-se vinovat de lez-maiestate, atunci cînd a înfruntat-o pe împărăteasa Eudoxia. Şi mitropolitul Filip a făcut politică înfruntîndu-l pe Ioan cel Groaznic. Şi mulţimea de pustnici şi călugări care şi-au găsit sfîrşitul înfruntîndu-i pe împăraţii şi demnitarii nedrepţi au făcut politică.

Pe de altă parte, ierarhii „nu fac politică” atunci cînd primesc salarii consistente de la stat şi cînd li se eliberează paşapoarte diplomatice. Nu fac politică nici atunci cînd participă, alături de înaltele feţe politice, la evenimente publice. Nu fac politică nici atunci cînd oferă medalii bisericeşti candidaţilor la primărie în preajma alegerilor. Nu fac politică nici atunci cînd îi obligă pe candidaţii la preoţie să făgăduiască devotament faţă de legile statului, unele dintre ele contrazicînd fundamental crezul creştin. Nu fac politică nici atunci cînd solicită statului să mobilizeze forţele armate împotriva altor state, aşa cum a făcut ierarhia rusă faţă de statul Georgia. Lista poate fi continuată de oricine. Dar cred că abia de acum încolo vom vedea cît de bine ştie Biserica să „nu facă politică”.

Nu cred că mai putem spera în redresarea sănătăţii politice la nivelul ierarhiei Bisericii, dar ar fi trist ca această fobie în faţa politicului, adică în faţa dorinţei de a face mai bună lumea în care trăim, să cuprindă întreaga adunare creştină sub chipul de virtute mincinoasă. Vremea în care păşim este una a replicilor politice. Mi se pare că Biserica este provocată printr-o serie de legi cu două tăişuri, care au menirea să o distrugă, atît cînd tace, cît şi cînd le atacă. Mă refer în primul rînd la legalizarea căsătoriilor homosexuale care provoacă Biserica asemenea flamurei din mîna toreadorului. Cineva aşteaptă ca Biserica să se năpustească asupra legalizării homosexualităţii ca taurul asupra flamurei ca, obosind-o în scandaluri de presă, să o răpună. Dar ceea ce trebuie să facă Biserica este o chestiune mult mai simplă şi mai eficientă, adică să renunţe la furia sinucigaşă a taurului pe care mizează regizorii anticreştini şi să adopte o strategie perfect legală şi „politic corectă”, cum este, de pildă, Petiţia împotriva legalizării căsătoriilor homosexuale în România lansată pe internet (intraţi şi votaţi!). Eu cred că, dacă această petiţie ar fi anunţată de patriarhul României, într-o singură duminică s-ar strînge două milioane de semnături. Nu există nici o lege care să interzică Bisericii această acţiune, iar cei care sar cu gura la auzul acestei posibilităţi suferă de complexe anticreştine şi totalitare, comiţînd o brutală discriminare la adresa creştinilor cetăţeni ai Statului Român.

Avem de ales între a face politică tăcînd, împotriva lui Dumnezeu, sau vorbind în numele lui Dumnezeu. A fi în Biserică, înseamnă a fi un adversar politic al multora. A spune „cred întru unul Dumnezeu” a devenit un gest politic. Şi dacă vrăjmaşii Bisericii ne spun că a mărturisi crezul ortodox înseamnă a face politică, atunci să facem politică!

Aceasta este lumea în care trăim şi nu avem alta, deocamdată. Fiecare credincios, începînd de la ierarhi pînă la studenţi, sînt responsabili de integritatea Bisericii ca grup şi de verticalitatea ei în faţa lumii. Izgoniţi demonul muţeniei din inimile voastre!

Cruce preoţească

Ieromonah Savatie Baştovoi – Cruce preoţească, lemn de păr cu lemn de măslin.

Elita politică mondială îl înfruntă pe Putin

DU-TE ŞI SPUNE-I TOT CE CREDEM DESPRE EL!
DAR SĂ NU TE UIŢI ÎN OCHII LUI!!!

Un interviu „bine scris” cu mitropolitul Petru al Basarabiei

De Savatie Baştovoi

Am scris mai multe articole despre conflictul iscat în interiorul Mitropoliei Basarabiei, nu pentru că aş susţine cauza acestei mitropolii în formula în care se găseşte, ci pentru că mă simt solidar cu grupul de preoţi nedreptăţiţi de cîteva feţe politice de la Chişinău. Mitropolia Basarabiei ar fi putut avea o altă soartă dacă nu ar fi fost aceşti oameni să-i pună perna pe faţă la naştere. Continui să afirm că principalii vinovaţi pentru insuccesul reactivării reale a Mitropoliei istorice aflate pe teritoriul actualei Republici Moldova pînă în 40 sînt: Vlad Cubreacov, Iurie Roşca şi mitropolitul Petru Păduraru.

Am semnalat că pretinşii eroi naţionali nu au nici o susţinere din partea presei anticomuniste de la Chişinău, dimpotrivă, sînt susţinuţi de comunişti. Nu au nici o legătură cu clerul activ al Mitropoliei. Au făcut totul, pe calea presei sau prin dezinformarea şi intoxicarea practicată în rîndurile politicienilor români, dar şi printre ierarhii şi slujitorii Bisericii de orice nivel, pentru a învrăjbi ortodocşii români de pe cele două maluri ale Prutului. Au minţit Patriarhia Română şi Statul Român vreme de peste 15 ani, oferind cifre false în ce priveşte numărul parohiilor, al mănăstirilor şi al slujitorilor salariaţi din Mitropolia Basarabiei, obţinînd fonduri pentru „suflete moarte”, cărora nimeni nu le va mai da de urmă. Au declarat că la Chişinău există patru instituţii de învăţămînt teologic fondate de Mitropolia Basarabiei, cînd, în fapt, nu există nici una. Într-un cuvînt, Mitropolia Basarabiei a fost înţeleasă de către persoanele pomenite în felul cum a înţeles să se afirme Cicikov al lui Gogol.

În ultimul interviu al mitropolitului Petru apărut în Flux (deşi i s-a recomandat să nu mai apară în ziarul de partid al lui Iurie Roşca şi să nu-l mai laude pe Cubreacov, dacă vrea să nu mai fie învinuit că face jocuri politice), avem ocazia să parcurgem o mostră de manipulare şcolărească scrisă la Chişinău pentru a fi citită la Bucureşti. Spun asta pentru că, în două zile terminate, articolul a fost citit de 69 de ori. Adică a publica interviuri în Flux e un efort gratuit, dacă nu le scoţi mai apoi la imprimantă, ca să le pui în mapă şi le duci ca dare de seamă la Bucureşti. Vlădica se plînge că a fost atacat de Timpul (ziarul care, de la înfiinţarea sa, a suflat în pînzele Mitropoliei Basarabiei), dar şi de postul de radio Vocea Basarabiei. Era dezamăgit Înalt Preasfinţitul că cei de la radio au transmis un interviu prea lung, după părerea sa, cu părintele Petru Buburuz (unul din liderii celor 44), dar nu au citit comunicatul de presă al Mitropoliei. E şi normal, comunicatul, după cum am zis cu altă ocazie, este scris în limba de lemn a rapoartelor comuniste şi ar fi o scădere pentru un post de radio să-l citească, poate numai dacă ar fi citit într-o emisiune de umor.

Totuşi, trebuie să admitem că interviul este bine scris. Are întrebări şi răspunsuri relevante, care arată că autorul a ţinut să nu-i scape nici unul din tertipurile manipulării de doi lei (moldoveneşti) în ce priveşte închipuirea pe care o are România despre politica de la Chişinău. Adică, e vorba de un conflict provocat de preoţii veniţi în Mitropolia Basarabiei din Patriarhia Moscovei (suspecţi, nu-i aşa?). Dacă sînt kaghebişti? Apoi, aceşti preoţi au procedat „nestatutar” cerînd o adunare eparhială în care să se discute problemele Mitropoliei pe faţă. Dar la ce ar fi trebuit să se aştepte Înalt Prea Sfinţitul, cînd el însuşi a ieşit din Patriarhia Moscovei, episcop fiind, fără foaie canonică, susţinut de lideri politici care scoteau duminica oamenii din biserici scandînd lozinci de jalnică amintire? Vlădica ar trebuie să nu-şi mai dea numele spre folosinţă acestor politicani compromişi şi să se împace cu preoţii din Mitropolie. Este singura şansă de a salva cauza Mitropoliei Basarabiei, dacă nu cumva scopul este altul.

Interviul mai face caz şi de necesitatea redeschiderii celor trei episcopii din cadrul Mitropoliei: de Bălţi, de Cahul şi de Tiraspol. Eu aş vrea să-l văd la faţă pe episcopul care ar vrea să aibă sediul la Tiraspol. Cunosc un loc pe unde aş putea să-l introduc în Transnistria fără vamă, însă nu mă angajez să-l aduc înapoi. Sau poate că episcopul de Tiraspol va avea sediul la Chişinău, primind doar fondurile de la Bucureşti şi scriind rapoarte bine întocmite, din care să reiasă prosperitatea Patriarhiei Române în teritoriu? Sau poate că deja există unul şi nu ştim noi? E cineva care are curajul să răscolească hîrtiile din cancelariile de la Bucureşti? Dacă da, să le ardă!

Mai multe articole pe aceeaşi temă găseşti
în categoria Mitropolia Basarabiei de pe acest blog

Un neofascist, acuzat de răfuieli împotriva caucazienilor, a fost arestat în Moscova

Poliţia din Moscova l-a reţinut recent pe unul din cei mai temuţi neofascişti din Rusia. Despre aceasta au informat mai multe posturi de televiziune ruseşti. Maxim Marţinkevici, în vîrstă de 22 de ani, cunoscut sub numele de „Tesak”, este liderul grupului „Format 18”, vestit pentru bătăile organizate împotriva populaţiei de origine caucaziană. Maxim Marţinkevici a răspîndit materiale video cu răfuieli organizate de banda sa şi chiar filmări ale unor crime, care urmează să fie dovedite dacă aparţin sau nu grupării „Format 18”. Într-un interviu, Tesak a declarat că nu se consideră nici nazist, nici fascist, ci doar rasist. Maxim Marţinkevici, deşi nu are un nume rusesc, se declară un luptător pentru puritatea rasei albe şi a poporului rus. Duşmanii săi sînt consideraţi caucazienii care trăiesc în Rusia, deoarece, după opinia sa, aceştia vînd votcă şi droguri. Un spot publicitar al bandei oferă 10 $ celui care trimite un SMS cu seria de buletin al unui traficant de droguri ucis.

Slavă Armatei Sovietice! Slavă Sfintei Rusii!

De Savatie Baştovoi

Patriarhia Moscovei s-a aliat cu muftiatele din Caucaz, cu liderii evreimii şi ai sectanţilor împotriva Georgiei Ortodoxe

Patriarhia Moscovei s-a angrenat cu totul în măsluirea războiului din Caucaz. Ca o fată de cazarmă, povesteşte tuturor cît de buni sînt soldaţii ruşi. Site-ul oficial al Patriarhiei s-a transformat într-un buletin de război, oferind ştiri despre faptele măreţe ale ierarhilor şi preoţilor ruşi implicaţi în „salvarea” Abhaziei şi Osetiei de Sud. De pildă, ieri au fost aduşi într-o tabără din Rostov peste o sută de refugiaţi abhaji care vor fi supravegheaţi de un preot al Patriarhiei Moscovei. Şi asta pentru că „mulţi dintre ei şi-au exprimat dorinţa de a se boteza”. Bună manevră de a alimenta presa moscovită cu reportaje despre copiii din Abhazia bombardaţi de cumplita armată georgiană.

Însă ceea ce depăşeşte orice închipuire, este declaraţia liderilor religioşi din Caucaz care condamnă Georgia şi cer implicarea armatei ruse pentru instaurarea păcii în Abhazia. Declaraţia a fost citită într-o conferinţă organizată de ITAR-TASS de către arhiepiscopul Stavropolului şi Vladicavcazului, Teofan. Discursul ierarhului, care a fost invitat pe post de specialist aflat în teritoriu, a durat mai bine de jumătate de oră. Cu tonul unui colonel în misiune, vlădica a vorbit cu multă hotărîre despre „regizorii” din spatele lui Sacaşvili care au scopul să învrăjbească poporul rus cu cel georgian şi, desigur, să distrugă Ortodoxia.

Întrebat de un jurnalist dacă nu i se pare că războiul se duce, de fapt, între două popoare ortodoxe, ierarhul rus a răspuns: „După un secol de ateism, acolo şi dincolo au rămas doar rădăcinile ortodoxe, dar mentalitatea nu e ortodoxă”. Motiv pentru care ierarhul-strateg a preferat să se alieze cu muftiul Abhaziei, dar şi cu cel al Ceceniei (duşmanii de moarte ai Rusiei pînă mai ieri), cît şi cu liderul religios al evreilor aflaţi în teritoriu. Liderii neoprotestanţi din zonă au fost primiţi şi ei în alianţă, necătînd la originea lor americană. Această coaliţie religioasă, care duhneşte a cerneală sovietică, a fost reprezantată la Moscova de către ierarhul ortodox Teofan. Patriarhia Moscovei păstrează înregistrarea video a discursului respectivului ierarh ca pe un fel de mărturisire de credinţă şi nu m-aş mira dacă în viitorul apropiat arhiepiscopul Teofan va fi ridicat la rang de mitropolit pentru meritele sale în faţa sfintei biserici.

Luat de valurile monologului său atît de lung, arhiepiscopul Teofan a scăpat o afirmaţie care a curmat cursivitatea lui de mai departe. Încrezîndu-se în puterea sa de persuasiune, ierahul a minţit, cum au minţit şi alţii, că Patriarhul Ilie al Georgiei ar fi cerut ca Sacaşvili să înceteze războiul pornit asupra populaţiei paşnice din Abhazia. Întrerupîndu-l, un jurnalist din sală, a întrebat: „Unde pot găsi această declaraţie?” „Dumneavoastră, ca jurnalist, ştiţi să folosiţi internetul” – a replicat vlădica încurcat. „Am căutat-o, vlădica, dar n-am găsit-o decît pe cea în care catholicosul Ilie cere Rusiei să înceteze agresiunea asupra Georgiei”. Apoi a urmat întrebarea devastatoare a aceluiaş jurnalist: „Aţi avut pînă acum vreo întrevedere sau vreun contact în acest sens cu Patriarhul Ilie sau cu reprezentanţii Bisericii Georgiei?” „Nu – a răspuns ierarhul rus fără să se jeneze – dar am avut mai înainte. Acum lucrul acesta este imposibil”.

Aşadar, după ce, vreme de douăzeci de minute, arhiepiscopul Patriarhiei Moscovei aflat în zona de conflict povesteşte cu mult patos cît de repede s-a solidarizat cu liderii musulmani, evrei şi sectanţi din zonă, avînd întîlniri la vîrf pînă la nivel de miniştri, afirmă spre stupefacţia jurnaliştilor de la ITAR-TASS că nu a avut nici o încercare de dialog cu reprezentanţii Patriarhiei Georgiei.

Slavă Armatei Sovietice! Slavă Sfintei Rusii!

Vahtang Kikabidze, bărbat după inima lui Dumnezeu

De Savatie Baştovoi

Acum cîteva zile, Vahtang Kikabidze a refuzat premiul “Prietenia popoarelor” pe care ar fi trebuit să-l primească din mîna lui Medvedev. Fără să fiu un devorator de ştiri, vestea despre fapta lui Vahtang mi-a sărit în ochi atunci cînd mi-am deschis poşta de pe mail.ru. Toate gazetele ruseşti îl comentează pe Kikabidze. Komsomolka lansează o anchetă jenantă în care politologi, scriitori, filozofi, crainici de televiziune şi cîntăreţi îl numesc pe Vahtang „naţionalist”, „copilandru”, iar unii merg pînă acolo încît îi cer înapoi banii cîştigaţi în Rusia.

Dar cine este Vahtang Kikabidze, căci îmi dau seama că vorbesc unei lumi care nici măcar nu a auzit de acest nume. Vahtang Kikabidze, pentru toţi cei care au trăit în Uniunea Sovietică este simbolul Georgiei. Este unul din actorii şi cîntăreţii cei mai iubiţi. Un bărbat frumos, demn şi în acelaşi timp modest, care a cucerit Rusia. În momentul declanşării războiului în Georgia, se afla pe treapta cea mai de sus a gloriei pe care o poate oferi fostul imperiu sovietic cu cei peste 300 milioane de locuitori ai săi. Aş putea spune că Vahtang este la fel de celebru ca Joe Cocker sau ca Jack Nicholson, dacă n-ar fi la mijloc ţinuta morală a georginanului care mă împiedică să-l compar cu cineva din lumea artiştilor.

Buba, cum este numit de prieteni, la cei 70 de ani ai săi, este o legendă. Ca să înţelegeţi pînă unde a ajuns gloria lui, voi povesti un caz pe care chiar el l-a relatat într-un talk-show pe care l-am surprins cu ani în urmă. În anii 90, cînd toată Uniunea Sovietică era bîntuită de bandiţi mari şi mici, cineva a spart apartamentul lui Kikabidze din Moscova. Nu s-a furat nimic. Doar pe masă a fost găsită o sticlă goală de votkă cu un bileţel pe care scria: „Buba, noi te respectăm şi am băut pentru sănătatea ta. Dar pe viitor să pui o inscripţie pe uşă, ca să ştim al cui este apartamentul”.

Aşadar, Buba, legendarul, şi-a luat adio de la Rusia, aruncîndu-i lui Medvedev în faţă premiul cu care acesta a încercat să măsluiască un război pornit împotriva unui popor mic, dar demn. Gazetele moscovite anunţă: „Kikabidze a murit pentru Rusia”. Într-o convorbire telefonică, acest bărbat admirabil, a declarat pentru Komsomolskaya Pravda, din Georgia, unde se află acum cu familia sa: „E război şi asta este cumplit. Dar şi mai cumplit mi se pare să primeşti premii într-o situaţie ca aceasta. Eu, orice s-ar spune, sînt cetăţean al unei ţărişoare mici pe nume Georgia. Din punctul meu de vedere, acum are loc anexarea patriei mele. De aceea îmi este imposibil să accept un ordin din partea statului Rus. Pînă acum le-am primit, căci nu aveam motive să le refuz”.

Nişte prieteni din Kiev l-au sunat pe Buba, zicîndu-i: „La voi e război, ia-ţi familia şi vino la noi, aici vei fi în siguranţă”. „Mulţumesc, le-a răspuns georgianul, dar atîta vreme cît patriei mele îi este greu, trebuie să fiu aici”.

Nu-mi amintesc dacă sfîntul Varsanufie de la Optina sau părintele Sofronie Saharov a zis că artiştilor le este cel mai greu să vină la Hristos, deoarece nu pot renunţa la gloria pe care o au. Ce să spunem de Vahtang Kikabidze, care la 70 de ani ai săi, se ridică din faţa Gloriei şi pleacă fără nici un regret? Cu siguranţă, este Ceva şi Cineva mult mai mare pentru care trăieşte.

Căutînd pe internet ceva reprezentativ despre Buba, prin care să-l descopăr românilor, am găsit pe youtube un cîntecel care se cheamă „Noi plecăm”. Traduc aici, în linii mari, textul cîntecului:

Mi-am isprăvit traiul în această lume
Am trăit după conştiinţă şi Dumnezeu mi-i judecător
Sînt tot mai răscolitoare apusurile şi răsăriturile
Şi tot mai rar mă cercetează fiii mei

Fiii mei acum sînt liberi de multe
Desigur, eu nu le mai sînt un învăţător
Ceva important am pierdut azi
Într-o curbă pe care nu am observat-o

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă
Eu voi spune acum ca un demodat
Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,
Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

Patria noastră a fost zgîrcită la milă
Ca o mamă chinuită de sărăcie
Cîte vieţi şi cîte sorţi s-au perindat
Eu cu siguranţă nu aş şti să număr

Dar cînd necazul ne stătea în prag
Noi uitam supărările îndată
Şi, nu întîmplător, în icoane, chipul lui Dumnezeu
Este pururea răbdător şi luminos

Cred că am greşit de multe ori
Şi multe nu am ştiut să le înţelegem
Dar am încercat să trăim după conştiinţă şi demnitate
Ca să păstrăm patria noastră pentru voi.

Nu-i nimic dacă astăzi trecutul nu-i la modă
Eu voi spune acum ca un demodat
Noi plecăm, noi plecăm, noi plecăm,
Să dea Dumnezeu să trăiţi mai bine decît noi, băieţi!

Vezi şi ascultă: Vahtang Kikabidze, „Noi plecăm”.