„Diavolul este politic corect” la Jurnal de Chişinău

Aprilie 27, 2010

De Nicolae Popa

Cine cunoaşte calmul şi blajinătatea ieromonahului Savatie şi cuminţenia senină a omului şi scriitorului Ştefan Baştovoi îi va fi greu să şi-l imagineze dezlănţuit, asemenea vulcanului islandez cu nume de nepronunţat care a pus la pământ cele mai sofisticate tehnologii electronice. Ca autor de cărţi ce nu stau să se prăfuiască pe rafturi, a publicat recent, sub numele de Savatie Baştovoi, un roman care ar putea trece drept unul de scandal, dacă n-ar fi de un tragism ce te mişcă şi te pune pe gânduri – „Diavolul este politic corect”, apărut la Editura „Cathisma” din Bucureşti. Citește în continuare »


Iepurii nu mor la Pro TV

Iunie 22, 2008

Iepurii nu mor la Pro TV – „Omul care aduce cartea” cu Ştefan Baştovoi .


Despre Nebunul

Iunie 21, 2008

CORNEL UNGUREANU
România literară, Nr. 3 / 26 ianuarie 2007

Scrisul ieromonahului Savatie Baştovoi îşi descoperă o nouă expresivitate în Nebunul (Cathisma, 2006). „De la bun început, ne previne autorul, trebuie să spun că textul de faţă nu este o operă aghiografică, ci un roman scris cu toate uneltele necesare unei proze artistice, inspirat din realităţile consemnate în viaţa Sfântului Simeon cel nebun întru Hristos din Edessa”. Dacă nu este o „operă aghiografică”, modelul este hagiografic. Ieromonahul propune o nouă întemeiere literară, pornind de la cărţile sfinte.


Baloanele copilăriei sovietice

Iunie 21, 2008

PAUL CERNAT – Revista 22 (Bucurestiul cultural)

Stefan Bastovoi are, dupa cum s-a mai spus, o biografie dostoievskiana. S-a nascut in 1976 la Chisinau, ca fiu al unui „profesor de filozofie ateist-stiintifica”, a trecut in adolescenta printr-o experienta psihedelica (internat la Spitalul Socola, a scris ciclul de versuri Un diazepam pentru dumnezeu) si a devenit, in a doua jumatate a anilor ’90, unul dintre cei mai apreciati tineri poeti basarabeni, afin „fracturistilor” de dincoace si de dincolo de Prut. Convertit la calea ortodoxiei, in 1999 a fost tuns in monahism la Manastirea Noul Neamt din Basarabia, fiind apoi hirotonit ierodiacon si ieromonah. Nonconformist, dar nu teribilist, nu abandoneaza scrisul, ci il pune in relatie cu practica ortodoxa, publicand sub numele monahal Savatie mai multe volume de succes (Intre Freud si Hristos, Ortodoxia pentru postmodernisti – impreuna cu Nicolae Balota si Dumitru Crudu, A iubi inseamna a ierta, romanul Nebunul s.a.), frecventand cercurile literare, editand publicatii, dand interviuri s.a.m.d. In prezent, traieste la Manastirea Nasterea Domnului din eparhia Edinet si Briceni, Republica Moldova, si este director al editurii Cathisma din Bucuresti.

Tanarul calugar nu intoarce, asadar, spatele lumii noastre, ci o asuma, iar marturisirile sale publice – inclusiv cele literare – arata maturitate cultivata, echilibru si o anume intelepciune. Purtand dedicatia „Pentru copiii sovietici care au crescut mari”, romanul Iepurii nu mor a aparut pentru prima data in 2002 la editura brasoveana Aula, unde a vazut lumina tiparului si antipodicul Pizdet al lui Alexandru Vakulovski. N.B., Alexandr Vakulovski e si numele micului erou din volumul lui Bastovoi… De curand, pe urmele altor congeneri basarabeni, cartea s-a alaturat, intr-o varianta revazuta, ego-prozelor de la Polirom.

Scris cu o simplitate subtila, inselatoare, Iepurii nu mor este un roman „naiv” al copilariei sovietice si al inocentei vietii de pionier „intre clasa a treia si a patra”. Demersul era unul de… pionierat in 2002, cand nostalgia cu pricina nu ajunsese inca la moda. Proza fluida si stranie, de atmosfera tarkowskiana a lui Bastovoi venea, oricum, din cu totul alt film decat Muzici si faze de Ovidiu Verdes sau sofisticatele Exuvii ale Simonei Popescu. Ceva mai aproape de ea se situeaza, azi, „prozele cu Danut” ale lui Cezar Paul-Badescu, anumite secvente din Orbitor II, Baiuteii fratilor Florian si recent-aparutul Inainte sa moara Brejnev de Iulian Ciocan (ultimul fiind chiar din aceeasi zona…). Iepurii nu mor nu este insa o „autofictiune”, ci o monograma a imaginarului sovietic vazut prin ochi de copil. Cat despre perspectiva inocenta a pionierului Sasa – un Holden Caulfield moldav, mutatis-mutandis -, ea nu poate fi apropiata decat contrastiv de Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui T.O. Bobe (desfasurata oricum pe cu totul alt fundal istoric si de mentalitate). Nu avem de-a face, in Iepurii nu mor, cu istoria la persoana intai a unui narator-copil, servita de performanta scriptica a unui stil de compunere scolara, ci cu un insolit extract poetic – nu poetizant! – de proza rusa, Salinger si absurdism ionescian. Bastovoi foloseste cu naturalete stilul indirect, situandu-se simultan inauntrul si in afara personajelor sale. Un stil care nu textualizeaza ci povesteste, mimand perfect naivitatea. Alternand firescul colocvial cu inscenarea propagandistica, mobilizatoare si incantatia suprarealista, dialogurile „colectiviste” dramatizeaza si sublimeaza cuceritor o mentalitate poluata de lozinci, ca in acest ritual pionieresc de exorcism: „- Lasati ca oamenii din lumea intreaga sa traiasca in pace!/- Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uita!/- 20 de milioane de morti in Marele Razboi pentru Apararea Patriei!/- Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uita!/- Victimele fascismului, setea de sange a capitalismului!/- Sa moara corbul negru al capitalismului!/Si vacile!/Iepurii si potaile!/- Sa se usuce ca Leningradul in blocada!/- Sa le moara de foame copilul pe un scaun iar ei de pe altul sa nu se poata ridica!/- Sa moara corbul negru al capitalismului!/- Nu lumii nucleare!” etc. Ritmul interior al frazarii si regizarea fina a simplitatii sunt atuuri certe ale formulei. Autorul nu demitizeaza, ci – dimpotriva – impinge foarte departe recuperarea inocentei copilului interiorizat si credul. O inocenta al carei pseudonim e de fapt Credinta. Nu credinta in Dumnezeu, ce-i drept, ci in litera propagandei, in icoana preabunului Lenin („parintele popoarelor” care vegheaza postum asupra tuturor), in Uniunea Sovietica („Patria-mama, tara a Pacii”) si in lupta ei cu puterile Raului capitalist, vinovat de toate nenorocirile istoriei. Pe de alta parte, partitura lozincarda a comunismului e mereu subminata de firesc, de uman-prea uman, cu delectabile efecte comice sau grotesti. La randul sau, elevul Sasa ramane un solitar, un inadaptat, un introvertit stangaci si gafeur ce tanjeste la mirajul recunoasterii pionieresti, la atentia dirigintei Nadejda Petrovna si la simpatia frumoasei colege Sonia, facuta de rusine la careu de intreaga scoala pentru o legatura precoce, inavuabila. Prins in timp ce desena un barbat „cu muschi pe burta”, micul Vakulovski va trebui sa se straduiasca mult pentru a fi primit, cu intarziere, in randul pionierilor, iar atunci cand reuseste, cravata rosie ii e legata la gat de un coleg. Nemultumit, copilul o roaga dupa ore pe Sonia sa i-o lege din nou, cu adevarat si, in fine fericit, asteapta sa capete „ca totii pionierii” puteri de urias. Constata insa – dezamagit… – ca manutele sale de copil al comunismului nu pot smulge din radacini copacii batrani…

Nu se intampla mare lucru in Iepurii nu mor, si acesta ar putea fi un repros, daca miza cartii n-ar fi in alta parte. Justificate prin dorinta de a-l incadra pe Bastovoi intr-o traditie respectabila a prozei basarabene, comparatiile cu In preajma revolutiei de Constantin Stere sau cu Din Calidor de Paul Goma raman, de aceea, inadecvate. Ele apar pe coperta a patra a romanului atat in recomandarea lui Alexandru Musina, cat si in cea a lui Mihai Vakulovski, disputa celor doi pentru statutul de prefatator al editiei de la Aula si acuzele de plagiat fiind deja cunoscute in mediile noastre electronice. Reunirea opiniilor in speta are, pesemne, semnificatia unei impacari crestinesti…

Palierul cel mai consistent al cartii – nu si cel mai important – se ocupa de mediul pionieresc din „oras”, din scoala unde micul Sasa ajunge cu autobuzul de la tara: careuri, pregatiri asidue pentru marile defilari rosii, plantari „subotnice” de puieti in curtea scolii, fabuloase colectari de maculatura, prelegeri didactice halucinante – unele decupate din reviste ale vremii… – despre circuitul oxigenului in natura si importanta vitala a colectarii deseurilor, recitari inaltatoare de poezii cu Lenin, intalniri educative cu sfatosi veterani de razboi, planificari ale ajutorarii batranilor „in vacanta”… Dar si pozne (unele de-a dreptul periculoase, cum ar fi „rusinarea” Soniei de catre Vasea sau impodobirea pozei lui Lenin cu mustati de D’Artagnan), trocuri cu flori ale elevilor in curtea scolii pentru defilarile cu baloane si inghetata, o colectare grotesca de fecale pionieresti pentru analizele medicale, o revelatie morbida in laboratorul de biologie… Mediul pare aproape in totalitate rusesc sau rusificat, judecand dupa numele copiilor (Roma Bohantov, Vitea Gurski, Ciornaia Inga etc.) si ale majoritatii adultilor.

Un alt palier, accentuat simbolic, al naratiunii are in prim-plan satul basarabean al lui Sasa, „geografia” sa naturala: livezi de nuci, iazuri si dealuri de pe care cerul se vede rasturnat, rape seci acoperite de frunze si o padure unde copilul il cauta pe Dumnezeu, asteapta ivirea animalelor salbatice, aduna saci cu brebenei pentru porc si incearca „pioniereste” sa smulga din radacini copacii… Aici, un anume Nikolai Arsenievici ciopleste din trunchiuri frante „cea mai lunga scara”, o scara „pana la cer”, prea lunga pentru a fi transportata, iar Sasa o descopera in ierburi, putreda si invadata de ganganii. Este unul dintre simbolurile-cheie ale acestui roman plin de discrete aluzii biblice. Padurea („Natura-Mama”) devine, ca la Sadoveanu sau ca in… Andrei Rubliov, un spatiu cu conotatii sacrale, opus „lumii noi” si agresiunii exteriorului. In padure merge Nikolai Arsenievici sa caute iepuri. Si tot in padure viseaza, in final, Sasa sa-si sape un adapost in vacanta, un bordei acoperit de frunze si lemne unde sa se ascunda de bomba atomica si sa nu-l poata gasi nimeni…

Exista si un plan (exterior, secundar…) al „maturilor”: profesori, educatori, parinti, sateni, ciudatul Nikolai Arsenievici sau nu mai putin bizarul Alexandr Timofeevici (paznic corect, dat afara pentru furt si care, ca sa se razbune, isi spioneaza inlocuitorul). Printre ei coboara spectral figura tovarasului Lenin. Vocea lui sta de vorba cu satenii, ii mustra si le da sfaturi comuniste dupa mintea fiecaruia, dar mai ales discuta in contradictoriu cu padurarii, aparatori ai naturii si, implicit, ai traditiei. Schimbul de replici al lui Vladimir Ilici cu padurarul Edmundici care „nu poseda sensul cuvintelor” este un extraordinar poem absurd-suprarealist („Un os de plus sarise gardul in gradina sa ma ucida cu o varza uriasa. (…) Ce noapte lunga fuge prin ograda cu doi cocosi in plasa-i de lumina!”), iar protestul disperat al nebunului are ceva zguduitor, teribil: „Iepurele nu poate sa moara! Poate sa se deghizeze, dar de murit nu moare! Iepurele poate sa stea pe jos, sa faca viermi si sa adune muste! Dar iepurele nu moare niciodata!”.

Dincolo de orice alte consideratii tehnice, mi se pare salutara optiunea autorului de a-si lasa naratiunea sa respire libera, fara comentarii „destepte” si fite metaliterare. Exista un singur punct, la sfarsitul primului capitol, unde perspectiva postsovietica e deconspirata si iluzia se sparge ca un balon in timpul defilarii de 7 noiembrie: „Un soare verde s-a lasat peste Sophie, luminand casele din jur. Un soare digital si pervers, cu umezeala, deschidea usile vecinilor si patrundea cu unghiile ca intr-un buzunar adanc. N-ar fi gasit nimic decat un ban. Un ban iesit din uz, o rubla mare de fier uitata acolo si devalorizata odata cu caderea Uniunii Sovietice”. Micuta Sophie – personajul acestei secvente – traverseaza romanul in cateva scene feerice, fara legatura vizibila cu restul cartii: cocotata pe umerii tatalui sau, ea strabate campiile copilariei lui Sasa scaldata intr-o lumina paradisiaca, „sub un cer albastru, de baloane”. Alternarile de planuri au loc de altfel firesc, pe nesimtite, iar rezultatul e halucinatoriu: o atmosfera magica si stranie, o puternica impresie de levitatie, de imponderabil (baloane copilaresti ridicate la cerul albastru al Patriei…).

Iepurii nu mor este un roman de exceptie al „noului val” de prozatori basarabeni. El aduce, fara ostentatie, un ingredient rarissim in proza noastra postcomunista, posttraumatica: a patra dimensiune.


Comunismul pe intelesul copiilor

Iunie 21, 2008

Andrei Simut – Cuvântul, Nr. 3 / 2008

Marele paradox al acestor ani este ca scriitorii basarabeni au gasit in România secretul succesului la public si, totodata, al bunei valorizari a criticii, luand-o inaintea conationalilor lor (multi preocupati de controverse interne sterile) si chiar a scriitorilor romani insisi. Pe plan cultural, Romania a fost cucerita si colonizata de valul de tineri din Basarabia, scriitori care apartin generatiei 2000 (si nu numai), care pot fi considerati parte din varful ei de lance. Dumitru Crudu, fratii Vakulovski, Oleg Garaz, Iulian Ciocan sau Stefan Bastovoi au ajuns nume de referinta inaintea scriitorilor basarabeni din generatiile anterioare, cvasinecunoscuti la noi (Arcadie Suceveanu, Ion Druta etc.), fiind complet asimilati de literatura romana actuala si imprimandu-i o viziune aparte.

Anticiparea trendului

In 2002, cand aparea prima editie a romanului Iepurii nu mor, acest proces al dinamizarii literaturii romane de catre scriitori provenind din Basarabia era abia la inceput, dar in 2008, romanul lui Stefan Bastovoi este extrem de ilustrativ pentru acest fenomen. Intre timp, numarul studiilor, romanelor si al filmelor care trateaza comunismul la modul „spectacular” a crescut simtitor. Douamiistii se raporteaza, cel mai adesea, la comunism fie animati de o stranie nostalgie indirecta pentru o parte din decorul propriei copilarii, fie distantat-academic-statistic, fie estetic, privind ca la un spectacol aproape exotic al unei epoci de neinteles astazi. Publicul ultimilor ani a fost obisnuit cu o imagine-tip despre comunism, reiterata in linii mari de la Goodbye Lenin la Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, si de la O lume disparuta la Baiuteii.

Iepurii nu mor a ilustrat si anticipat cu brio acest trend atat de frecventat al anilor 2000. Romanul se constituie de la un cap la altul din suma perceptiilor infantile, neproblematizante ale unui elev (Sasa), surprins in asteptarea tensionata a zilei festive cand va fi facut pionier (zi care pare sa nu mai soseasca), contempland aproape simultan coloristica paradelor si luxurianta naturii, aflat intr-o incapacitate acutizata de a se integra in multimea aplatizanta si conformista a colegilor sai. Sasa este prins parca intr-un carusel angrenat intr-o miscare accelerata a repetarii acelorasi imagini, alternand mereu doua registre ale realitatii, unul citadin, marcat de cele mai neasteptate restrictii, si celalalt rustic, uitat pentru o clipa de Sistem intr-o poetica salbaticie. Un cer glorios, plin de baloane colorate sau un cer limpede, intrezarit printre coroanele copacilor. Pedepsele si mustrarile invatatoarei sau linistea padurii. Umilinta traita din plin in mijlocul multimii sau impacarea cu sine din singuratate. Sasa ratacit in multime, printre pancarte, steaguri si microfoane, Sasa alegand flori in gradina. Toate sunt instantanee dintr-o existenta marginala, singuratica si lipsita de surprize. Celelalte personaje par a se molipsi de aceasta melancolie cehoviana a zabovirii continue in deriva data de absenta istoriei.

Repetitia in comunism

Scriitura lui Bastovoi se coaguleaza in jurul premisei fracturiste a desfiintarii intrigii, a diseminarii naratiunii tutelare, in directia simultaneizarii fragmentelor pe firul timpului narat si astfel a ilustrarii autenticiste a perceptiei nude a copilului Sasa. De aici si o anumita frustrare a cititorului care asteapta alaturi de personajul principal evenimentul-cheie care sa intrerupa miscarea circulara si alienanta a imaginilor realitatii, mereu aceleasi, prinse intr-un ritm mecanic, repetitiv pana la exasperare, reluand aceleasi ritualuri stiute pe dinafara de participanti. Abia catre final Sasa realizeaza amplitudinea cosmarului in care se afla angrenat fara posibilitate de iesire, isi imagineaza un traseu fictional propriu, al disparitiei totale din sfera spatiului citadin coercitiv. Astfel de proiecte himerice il caracterizeaza pe micul erou ratat, ale carui expectante sunt intotdeauna inselate. Ritualul controlului de paduchi si complicitatea cu Sonia, eleva mai mare care refuza sa-i dea in vileag secretul, ramane fara urmari in directia legaturii care s-ar putea stabili. Marea ocazie festiva in care va fi facut pionier este amanata de pedepsele absurde ale invatatoarei, dar cand ziua in sfarsit soseste, ceremonia decurge ca o comedie proasta, Sasa isi uita poezia, gestul sacru al legarii cravatei nu-i apartine Soniei (cum isi dorise), ci unui baiat etc.

Eterna repetitie a acelorasi imagini reda un efect pervers cunoscut al vietii cotidiene in comunism, dificil de ipostaziat in fictiune, dar care lui Stefan Bastovoi ii reuseste pana la capat cu o naturalete rara, datorata abilitatilor discursive capabile sa comute registrul de la replicile absurde in stil Daniil Harms, la ritmul sacadat al lozincilor, apoi la cliseele compunerilor scolare, trecand prin frustrarile unui scolar marginalizat si pierzandu-se in reveriile unui Sasa departe de lumea dezlantuita a paradelor. Fiecare nota a acestui angrenaj aproape muzical nu ramane prada vreunui exces sau derapaj stilistic, aproape inevitabil in cazul unei astfel de teme problematice. Stefan Bastovoi este un prozator de cursa lunga, cu suficiente resurse pentru a dinamiza in profunzime peisajul prozastic actual.


South Park bolşevic

Iunie 21, 2008

Adriana Stan -Tribuna

Crescut într-o familie fidelă cultului ateist al marxism-leninismului, renunţînd apoi la filosofie (dar nu şi la literatură) pentru a se călugări în spiritul celui mai pur ortodoxism, scriitorul basarabean Ştefan Baştovoi – actualmente monahul Savatie – pare de la bun început o persoană care să aibă multe de spus, măcar prin exemplul personal, despre mari naraţiuni existenţiale bazate pe adeziune şi credinţă, de la ideologie la religie. Pradă unor turnuri aparent atît de contradictorii, experienţa biografică este cu siguranţă permeabilă în proza sa, care, fără să alunece vreun moment în autoficţiune transparentă, mixează ecouri din povestea politică, precum şi din cea metafizică. Ştefan Baştovoi nu împarte cu colegii săi de generaţie şi de spirit etnic (fraţii Vakulovski, Dumitru Crudu, Marius Ianuş) furia anti-estetică şi puseurile avangardiste. În schimb, explicabil poate pentru un temperament pliat pe filozofie şi pe religie, opţiunea sa de poetică vine dintr-o linie mai tradiţională şi tipic rusească, în genul romanului dostoievskian al condiţiei umane, dar şi al minimalismului empatic cehovian.

Romanul Iepurii nu mor este plasat într-un segment temporal incert de după Primul Război Mondial, oricum în plină victorie a socialismului, şi vorbeşte despre o Rusie dominată încă de un puternic ferment utopic şi mesianic, în care imaginarul mitico-folcloric fertilizat de tradiţiile narodnicismului de început de secol şi profetismul popular al socialiştilor, arătau deopotrivă înclinaţia spontană către stările de spirit paroxistice şi vizionare. Dedicat „copiilor sovietici care au crescut mari”, romanul îi are ca protagonişti pe „octombreii” de şcoala primară care aşteaptă să devină pionieri. Evident, sugestiile legate de mîntuirea lumii prin inocenţă nu au cum lipsi. Cu toate acestea, Ştefan Baştovoi rezistă tentaţiei de a construi o naraţiune cu teză, în care să intervină direct prin comentarii retroactive. Ironia sa la adresa propagandei comuniste, implicită deci, nu explicitată, funcţionează în genul formulei pe care serialul de animaţie South Park o joacă de cîţiva ani vizavi de industria divertismentului şi democraţia americană: universul infantil este cel mai puternic revelator al ideologiilor şi al miturilor în care cred orbeşte adulţii. Copilăria ca o retină sensibilă înregistrează exteriorul, de la obiceiuri, limbaj, la relaţii sociale, fără însă a le adînci după tiparul vreunei interpretări, ci dîndu-le libertatea unei reprezentări spontane. Romanul lui Baştovoi e un studiu poematic al sensibilităţii agresată de doctrinele în care se aruncă cei mari, varianta melancolică, emoţională, estică, a stilului crud şi adesea trivial al pastişei americane.

Saşa Vakulovski şi colegii săi de şcoală, Bohanţov sau Vasea, Sonia sau Stela sînt incluşi, pe de o parte, în întreaga reţea a societăţii „multilateral dezvoltate”, cu tot arsenalul de organizare a interiorităţii care îi corespunde: codul de comportament, obligaţia de a recicla maculatură, rapoartele de cuminţenie în faţa neiertătoarei învăţătoare Nadejda Petrovna, paradele şi evenimentele festive ca formă de raţionalizare a entuziasmului, iar toate aceste chingi disciplinare le impun o naraţiune autosuficientă şi atotcuprinzătoare. Povestea socialismului triumfător li se livrează prin forţa împrejurărilor ca un mesaj transcendent, revelat, pe care copiii, ca şi restul poporului de altfel, sînt chemaţi pur şi simplu să şi-l însuşească şi să se modeleze ca atare: „Lenin era atît de bun, a făcut Revoluţia şi îi ajuta pe copii”; „Puterea sovietică ne-a izbăvit de sărăcie, subsoluri şi insuportabilele înjosiri sociale”. Cum universul infantil este un recipient în permanentă foame de semnificaţie, cea mai insistentă identificare simbolică este aceea cu marea naraţiune ideologică, supraeu implacabil ce întîlneşte rezistenţa unui spaţiu fantasmatic personal. Nu întîmplător, senzaţia cea mai frecventă care îl chinuie pe Saşa cîtă vreme se află în angrenajul şcolar este ruşinea, cel dintîi sentiment inculcat, artificial. I se descoperă păduchi, rămîne în urmă cu lecţiile, ratează cîntecul despre Lenin, e luat la băşcălie fiindcă provine dintr-o familie ţărănească. De fapt, proximitatea lui Lenin, care pare că priveşte în tot acest timp „cu ochi blînzi” din tabloul de deasupra clasei, sugerează frapant că proteza imaginară care dă acum consistenţă oamenilor este – orwellian – distanţa intimă dintre Tatăl-Stăpîn şi slujitorul său. Decupată din reprezentările imprimate ad-hoc pe ecranul alb al inocenţei, povestea comunistă îşi revelează caracterul de ficţiune, dar şi eficienţa, extrem de pervazivă prin mituri despre victoria întemeietoare sau despre paradisul viitor. Discuţiile imaginare din pădure dintre Nikolai Arsenievici şi Lenin au forma rotundă, închisă a unor pilde despre „raţiunea care să învingă nemotivarea umană”, despre fericirea absolută ce va fi adusă întregii colectivităţi şi mai ales despre pericolul de a te nimeri a fi, în acest vis mîntuitor, un om necuminte, eventual unul „care fură de la stat”. Logica empatiei şi a emoţiei zgîndărite funcţionează pentru naivi sau pentru copii ca un incubator ideologic ce produce prin hipnoză colectivă un antrenament psihic adecvat în slujba „marilor obiective”, pe sistemul „hoardei” în termenii lui Sloterdijk. Forţa acestei coeziuni stă în principal în faptul că figura paternală, prezentă în tablourile din şcoală sau chiar şi în reveriile diurne, a încetat a mai fi un reper istoric la care să te raportezi în vreun fel, prin fidelitate sau prin rezistenţă, devenind un martor fantomatic al intimităţii, ca atunci cînd ţi-e frică, ruşine sau îi urăşti din tot sufletul tău de zece ani pe copiii capitalişti. „Da, a fost copil şi Lenin/ da, a fost şi el şcolar” sună refrenul cel mai prizat în şcoală. Un soi de efect emoţional de seră pare să-i sudeze pe membrii comunităţii şi să-i pregătească pentru reacţii de reflexologie pavlovistă: gîndindu-se cum capitaliştii l-au ars pe rug pe cel care a observat că pămîntul se învîrte, Saşa e deja gata să fantazeze cu încîntare despre cum ar vrea, la rîndul său, să-i ardă şi să-i tortureze pe capitalişti, „să le pună degetele pe cioburi şi să le bată cu ciocanul pînă le ies cioburile prin unghii”.

Astfel unită în jurul unei construcţii discursive contingente, dar i-mediată în efectul său de hipnoză colectivă, comunitatea e, în revers, una care îşi rupe treptat legăturile organice. În creierele pe punctul de a fi îndoctrinate mai supravieţuiesc propensiuni magice: Nikolai Arsenievici încearcă să construiască scara „cea mai mare din lume”, al cărei schelet îl găseşte Saşa în pădure, convins că e „scara pitorească” pe care coboară printre oameni Dumnezeu, urmărit deci cu înfrigurare, doar-doar o fi prins asupra faptului. Acelaşi Saşa se gîndeşte „să pîndească pămîntul să vadă cum se roteşte” sau să prindă o morişcă de autobuz pentru ca acesta să îşi poată lua zborul. O tensiune de cea mai pură substanţă poetică se stabileşte între marea naraţiune în alb şi negru a celor buni -comuniştii vs. cei răi – capitaliştii, şi universul rarefiat dar intensificat pe culori al copiilor (autobuzul „galben şi umflat”, cîmpul strident portocaliu prin care înaintează Sophie şi tatăl ei). Apropierea pădurii în care Saşa se pierde din cînd în cînd în visările sale şi pe care o cutreieră Nikolai Arsenievici după brebenei pentru iepuri, şi mai ales marele mister al iepurilor înşişi (sînt de la natură sălbatici şi liberi, dar au fost cel mai uşor de domesticit – nu le-ar fi oare mai bine înapoi în pădure?) care străbate întreaga carte sugerează în toată frusteţea ei o viaţă nudă asupra căreia s-a produs iremediabil asaltul învăţăturilor oficiale. Cînd li se cere să adune maculatură „ca albinuţele”, Saşa îşi imaginează instantaneu „un cîmp mare de flori pe care bîzîie albinuţele şi colectează polen. În mijlocul lanului erau aşternute o pătură şi pe pătură stătea el şi mînca harbuz. Florile erau înalte şi-i făceau umbră ca nişte copaci”. Preponderenţa naturilor statice trimite, ca într-o suprarealitate, la marele mister al obiectelor. Microrealismul dominant în epica lui Ştefan Baştovoi e concurat în astfel de scene de un stil impresionist aproape faulknerian; pe alocuri, percepţiile lui Saşa se apropie de limbajul lui Benjy din Zgomotul şi furia, care telescopează sintaxa realităţii: de pe fereastra autobuzului „Fugi încet gardul, fîntîna se roti şi-n vale tufarii de pe rîpă au căzut în dreapta. Trecu primul stîlp, drumul care coboară peste rîpă, şi deodată fereastra se umplu de merii din livadă şi numai undeva deasupra mai rămăsese loc pentru un strat subţire de pădure şi o şuviţă albă de cer. Cum încăpeau toate acestea într-o fereastră atît de mică de autobuz?”

Toată drama romanului stă într-un spaţiu cumva exterior story-ului şi intrigii, anume în oscilaţia fin articulată dintre codul de comportament care produce purtători robotizaţi de mesaje, şi funcţia poetică a copilăriei de a recepta şi a emite spontan impresii – ţara lui Saşa rămîne „frumoasă” pentru că are „copaci înfloriţi şi o scară a lui Dumnezeu”, dar deopotrivă „tristă”, pentru că el „simţea că crescuse mare şi învăţase deja tot”. Un roman tulburător, în care ideile primite de-a gata se amestecă laolaltă cu imaginile în acuarelă, înainte ca vreun simţ critic conştient să poată face vreo decantare etică.


Dumnezeu şi demonii sovietici

Iunie 21, 2008

Bianca BURTA-CERNAT – „Observatorul Cultural”

Nu e un secret faptul ca tinarul scriitor basarabean Stefan Bastovoi, congener si prieten cu fratii Vakulovski si cu „fracturistii“ Dumitru Crudu si Marius Ianus, are o biografie cu adevarat romanesca. Fiu al unui profesor de filozofie ateu format la Leningrad si el insusi crescut in cultul marxism-leninismului triumfator, Stefan Bastovoi descopera mai intii (in adolescenta, dupa prabusirea U.R.S.S.) ca e roman, nu cetatean al Imperiului Sovietic, iar mai apoi – dupa consacrarea sa ca poet foarte interesant in Romania –, ca vocatia sa este aceea monahala. Cind, in 1999 (la virsta de douazeci si trei de ani), in urma unei revelatii, decide sa se calugareasca la manastirea Noul Neamt din Basarabia, sub numele de Savatie, Bastovoi lasa in urma studiile de filozofie incepute la Universitatea din Timisoara, trei insolite volume de poezie foarte bine primite de critica (Elefantul promis, 1996; Cartea razboiului, 1997; Pestele pescar – o poveste, 1998), o logodnica si virtualitatile/tentatiile unei vieti de mirean implinit. La literatura nu renunta insa.

Dupa 2000 publica doua romane cu totul neobisnuite in peisajul prozastic al zilelor noastre: Iepurii nu mor, la Editura Aula, in 2002, si Nebunul, la Editura Cathisma, anul trecut. Spun neobisnuite pentru ca, sub aparenta inselatoare a unei formule narative „simple“, cele doua carti tintesc spre un maximalism „(est)etic“ de veche traditie literara. Ma gindesc bunaoara la romanul rus de secol XIX – al carui univers fictional este bintuit de misticism, de tensiuni etice, de razvratiri metafizice. Formula lui Bastovoi include preocuparea dostoievskiana pentru abisal, pentru problematica raului sau pentru problematica mintuirii, laolalta cu simplitatea tacticoasa si ironia plina de compasiune a unui Cehov. Discursul acestui autor achizitioneaza totodata – in doze potrivite – elemente din proza modernista a fluxului constiintei sau sugestii venite din directia absurdului ori a vizionarismului suprarealist. Atit Iepurii nu mor, cit si Nebunul sint, din pacate, carti insuficient citite si insuficient comentate – poate si din cauza ca, difuzate deficitar, au ajuns mai greu la cititor. Reeditarea primului roman, aparut acum cinci ani la editura brasoveana a lui Alexandru Musina (in cenaclul caruia Stefan Bastovoi a citit fragmente din Iepurii nu mor), este un eveniment ce n-ar trebui sa treaca neobservat.

Propaganda comunista si inocenta

Roman despre lumea comunista, naratiune nostalgica pe tema copilariei, roman cu incarcatura metafizica totodata, Iepurii nu mor este o constructie complexa, cu mai multe paliere, cu simboluri transparente si deopotriva cu simboluri care scapa interpretarii, cu sensuri ce se coaguleaza simplu, spontan si cu unghere ce ramin pina la sfirsit in clarobscur, cu suprafete limpezi si cu subterane textuale secrete. La un prim nivel de accesibilitate, la suprafata textului, dam peste o viziune asupra lumii sovietice asa cum prinde ea contur in ochii unui copil de noua-zece ani, „octombrel“ care asteapta sa devina pionier. Referirea la De veghe in lanul de secara si la Holden Caulfield este aici inevitabila.

Sasa Vakulovski, un pusti naiv, dotat cu spirit de observatie si cu multa buna-credinta si, intocmai ca personajul lui Salinger, nedreptatit de superficialitatea intoleranta a judecatii adulte, este un pretext pentru proiectarea unei viziuni proaspete, nemistificatoare si cvasimagice asupra oamenilor si asupra vietii de zi cu zi. Din perspectiva lui se desfasoara o parte insemnata a „povestii“, naratorul heterodiegetic ingustindu-si strategic, in numeroase secvente, unghiul de perceptie; strategia narativa vizeaza insolitarea descoperirii/descrierii lumii comuniste. Locuri comune ale ideologiei comuniste, lozinci, sabloane propagandistice etc. sint preluate cu candoare de mentalul copilului. Naratiunea ne pune in contact cu vocea interioara a micului Sasa Vakulovski (fapt semnificativ in sine pentru ca personajul, un introvertit, e surprins foarte rar vorbind, comunicind…), cu gindurile, cu observatiile, cu reflectiile lui despre defilarile de 1 Mai sau de 7 Noiembrie, despre „subotnicele“ pionieresti, despre lectiile ideologizate de la scoala, despre invatatoarea Nadejda Petrovna – acra, inflexibila, insensibila –, despre Lenin sau despre… Dumnezeu. Prin mijlocirea unui discurs ce se muleaza perfect pe gindirea naiva a copilului, se contureaza magistral (cu doza implicita de ironie) procesul pervers al indoctrinarii in scoala sovietica:
„Tarul era rau si l-a impuscat pe fratele lui Vladimir Ilici. Daca ar fi ramas tarul la putere, ne-ar fi impuscat pe toti, asa cum l-a impuscat pe Sasa, fratele lui Vladimir Ilici, care era bun. Dar asa, noi, copiii de azi, putem trai in pace. Noi avem scoala gratuita si caiete bune, dar copiii din tarile capitaliste platesc pentru scoala si multi copii nu pot sa invete, pentru ca parintii lor sint saraci. Si copiii se duc si lucreaza la burghezi ca sa-si cistige bucatica de piine, caci parintii lor sint saraci si n-au bani sa le cumpere de mincare. Nu este ca la noi, cind te trezesti dimineata sa mergi la scoala si mama iti da felii de piine cu unt si cu dulceata, si cu ceai cu zahar. Copiii americani nu vad niciodata zahar“.

Foarte subtil se dezvaluie modul cum se suprapun, in mintea copilului, imaginea idolatrizata a lui Lenin, „nemuritorul“ care vegheaza din inaltimea tablourilor ce pavoazeaza scoala, si imagini ale Dumnezeirii, demonetizate in epoca ateismului comunist. Cind nu-si invata poeziile, cind intirzie la scoala, cind face vreo boroboata, Sasa se gindeste – penitent, temator – la marele Lenin, inchipuindu-si ca se afla sub privirile lui Vladimir Ilici ca in fata unui judecator inflexibil, dar drept.

Nevoia fireasca de religiozitate isi gaseste implinirea in fidelitatea fata de o fictiune a ideologiei sovietice: Lenin cel bun, cel puternic, mintuitorul poporului – „Lui Sasa ii parea rau ca nu s-a nascut pe timpul lui Lenin. Era un gind ascuns al sau“.

Sint multe scene memorabile, emblematice pentru lumea sovietica, in Iepurii nu mor. De pilda, o sedinta pioniereasca ad hoc in care o eleva mai mare, Sonia, e acuzata pentru o legatura de dragoste ilicita. Scena este dublata, intr-un alt plan al naratiunii, de o sedinta similara a unei organizatii de partid in cursul careia Alexandr Timofeevici, gestionar al unei gospodarii comunale, e infierat pentru furt de catre niste tovarasi – ei insisi hoti – care vor sa-i ia locul… Sau o secventa ce-i arata pe pionieri in intrecerea pentru colectarea maculaturii. De asemenea, derizoria ceremonie de primire in organizatia pionierilor ori defilarile unde copiii se amuza spargind baloane. Plus o sumedenie de scene in care ies in evidenta rigiditatea si imbecilitatea dascalului sovietic. Totul vazut prin ochii curiosi ai lui Sasa Vakulovski. De lumea aceasta, descrisa obiectiv, Stefan Bastovoi se distanteaza printr-o subtila ironie, dar nici o clipa in maniera explicita, tezist-simplificatoare – cititorul e lasat, cum e firesc, sa traga singur concluziile.

Lumi fictionale paralele

Dincolo de acest prim nivel – realist – al cartii, si poate cel mai vizibil, al reconstituirii unor tablouri de epoca, mai exista cel putin inca doua paliere, ambele parabolice: unul centrat pe ideea de necesitate/urgenta a evaziunii dintr-o lume totalitara, dezumanizanta; altul construit ca o parabola a cautarii lui Dumnezeu. Privirea candida a lui Sasa e si aici principala cale de acces la poveste si la semnificatie. Pentru ca unul dintre tilcurile parabolei propuse de Stefan Bastovoi este ideea (crestina a) inocentei izbavitoare. Baietelul Sasa Vakulovski se misca intre doua lumi, una pervertita, dezvrajita, cealalta pura, miraculoasa. Copil de la tara, nascut intr-un sat modest, unde nu exista scoala, el calatoreste zilnic, cu un autobuz hodorogit, spre cel mai apropiat oras. Spre deosebire de colegii sai, citadini si mai usor integrabili unei vieti sociale guvernate de minciuna ideologiei comuniste, Sasa e un inadaptat, tot timpul persecutat de apriga invatatoare Nadejda Petrovna, care il dispretuieste pentru ca e taran. Inadaptarea lui vine in buna masura dintr-o funciara apropiere de natura, echivalenta, intr-un anumit sens, cu apropierea de Dumnezeu. Natura inseamna, in Iepurii nu mor, un spatiu al libertatii, opus spatiului concentrationar al orasului comunist. Padurea, unde Sasa se refugiaza ca sa se gindeasca in liniste la miracolul rotirii Pamintului in cosmos, ca sa culeaga plante sau sa pindeasca iepuri, este, in aceasta carte, un foarte puternic simbol al evadarii.

Catre acest simbol conduce nu numai povestea lui Sasa, ci, de fapt, fiecare fir epic al cartii. in Iepurii nu mor, perspectiva copilului alterneaza contrapunctic cu alte citeva planuri narative, toate se intersecteaza intr-un centru simbolic iradiant (reprezentat de parabola Padurii ca spatiu al libertatii), de unde se desprind apoi din nou, enigmatic, imposibil de unificat. intr-un plan narativ il gasim pe Lenin, reintrupat, bintuind prin padure si cautind sa-l convinga pe padurarul Gherasim Makarovici ca natura e irationala si deci ostila cauzei comuniste; atmosfera e halucinanta, are ceva dintr-un vis straniu, nelinistitor, si gesturile si replicile personajelor fiind absurde: „Mai mersera asa prin padure si gasira alt iepure mort, alb si pufos, cu blana lunga ca o lina, intins printre brebenei. Makarici il ridica si il puse pe cap si, foarte usor, si-l lega sub barba, ca pe-o caciula ruseasca. Vladimir Ilici vazu ca din picioarele iepurelui atirnau snururi, pe care Makarici si le lega sub barba“.

In alt plan, de asemenea nonrealist, oniric, o fetita, Sophie (dublu feminin al lui Sasa, pe de o parte, si dublu angelic al fetei „pacatoase“, Sonia, pe de alta parte) strabate, cocotata pe umerii tatalui ei, un cimp cu flori, sub „un soare verde“, „un soare digital si pervers“ – secventa se repeta, cu detalii variate, la intervale egale, trimitind probabil catre o posibila lume divina, catre o realitate paralela cu celelalte „realitati“ din carte; descifram aici si o reprezentare poematica a eternitatii/Paradisului: „Nu era nici un semn ca timpul ar fi trecut pe acolo, in chip de oboseala, lehamite sau alta forma. Era o zi nemarginita, cu vinturi calde si usoare (…). Era o zi imensa care nu se mai termina, in care intunericul nu era decit o parte neinsemnata si noaptea dura peste masura de putin, fiind, intre a vedea si a nu vedea, ca o clipire de pleoape. Mergeau amindoi prin cimpul cel galben, fara sa se gindeasca decit la cerul care, fiind atit de aproape, se atingea de pamint, la doar citiva pasi inaintea lor (…)“. Un asemenea pasaj – cu corespondente in planul existentei lui Sasa (copilul imaginind adesea tablouri paradisiace…) – ar putea functiona ca un indiciu pentru interpretarea in cheie mistica a acestei carti cu titlu atit de bizar/enigmatic si acelasi timp atit de optimist, optimismul contrastind in mod frapant cu imaginea de fond a lumii sovietice imortalizate.

O scara ce duce la cer

intr-o alta dimensiune paralela celei unde se misca Sasa Vakulovski evolueaza un personaj ciudat, Nikolai Arsenievici, caruia ii vine intr-o zi ideea de a mesteri cea mai lunga scara din sat (si poate chiar din lume…), o scara care sa ajunga la cer, la Dumnezeu (a se vedea si simbolismul Scarii in patristica medievala). Pune cap la cap lemnul de la mai multi copaci uriasi si, la adapostul Padurii, lucreaza o scara fabuloasa. Numai ca un gind obscur, venit parca din afara-i, il indeamna sa-si abandoneze scara, camuflata de vegetatia padurii, sa o lase a putrezi sub imperiul umezelii iernatice. impletind cu abilitate firele epice, autorul il pune pe Sasa pe urmele lui Nikolai Arsenievici, il duce sa descopere scara nemaiintilnita care – i se pare – creste singura de la o zi la alta.

Cei doi nu se intilnesc insa niciodata, chiar daca semne ale existentei unuia razbat in existenta celuilalt, iar copilul isi inchipuie ca scara gasita in padure e construita chiar de Dumnezeu, care vrea sa se intoarca mai usor in cer… Zile la rindul, Sasa pindeste zadarnic in padure, cu gindul de a-l surprinde pe Dumnezeu la lucru: „Sasa umbla si saptamina urmatoare prin padure, dar nu-L gasi pe Dumnezeu. isi zise ca poate mai are El ceva de facut prin padure si de aceea nu pleaca. Gasea insa de fiecare data ca la scara se mai lucrase. Era aproape gata acum si statea lungita intre brebenei. Dar Dumnezeu nu se vedea nicaieri“.

In cuvinte foarte simple – si tocmai de aceea ravasitoare –, dispuse parca pe o partitura ale carei note marcheaza o melodie lina, invaluitoare, ce lasa senzatia calmului cvasimonahal, Stefan Bastovoi scrie cu mestesug o carte filigranata, pluridimensionala despre cautarea lui Dumnezeu in lumea dezvrajita a totalitarismului comunist.


%d blogeri au apreciat asta: