„Diavolul este politic corect” la Jurnal de Chişinău

aprilie 27, 2010

De Nicolae Popa

Cine cunoaşte calmul şi blajinătatea ieromonahului Savatie şi cuminţenia senină a omului şi scriitorului Ştefan Baştovoi îi va fi greu să şi-l imagineze dezlănţuit, asemenea vulcanului islandez cu nume de nepronunţat care a pus la pământ cele mai sofisticate tehnologii electronice. Ca autor de cărţi ce nu stau să se prăfuiască pe rafturi, a publicat recent, sub numele de Savatie Baştovoi, un roman care ar putea trece drept unul de scandal, dacă n-ar fi de un tragism ce te mişcă şi te pune pe gânduri – „Diavolul este politic corect”, apărut la Editura „Cathisma” din Bucureşti. Citește restul acestei intrări »


Iepurii nu mor la Pro TV

iunie 22, 2008

Iepurii nu mor la Pro TV – „Omul care aduce cartea” cu Ştefan Baştovoi .


Despre Nebunul

iunie 21, 2008

CORNEL UNGUREANU
România literară, Nr. 3 / 26 ianuarie 2007

Scrisul ieromonahului Savatie Baştovoi îşi descoperă o nouă expresivitate în Nebunul (Cathisma, 2006). „De la bun început, ne previne autorul, trebuie să spun că textul de faţă nu este o operă aghiografică, ci un roman scris cu toate uneltele necesare unei proze artistice, inspirat din realităţile consemnate în viaţa Sfântului Simeon cel nebun întru Hristos din Edessa”. Dacă nu este o „operă aghiografică”, modelul este hagiografic. Ieromonahul propune o nouă întemeiere literară, pornind de la cărţile sfinte.


Baloanele copilăriei sovietice

iunie 21, 2008

PAUL CERNAT – Revista 22 (Bucurestiul cultural)

Stefan Bastovoi are, dupa cum s-a mai spus, o biografie dostoievskiana. S-a nascut in 1976 la Chisinau, ca fiu al unui „profesor de filozofie ateist-stiintifica”, a trecut in adolescenta printr-o experienta psihedelica (internat la Spitalul Socola, a scris ciclul de versuri Un diazepam pentru dumnezeu) si a devenit, in a doua jumatate a anilor ’90, unul dintre cei mai apreciati tineri poeti basarabeni, afin „fracturistilor” de dincoace si de dincolo de Prut. Convertit la calea ortodoxiei, in 1999 a fost tuns in monahism la Manastirea Noul Neamt din Basarabia, fiind apoi hirotonit ierodiacon si ieromonah. Nonconformist, dar nu teribilist, nu abandoneaza scrisul, ci il pune in relatie cu practica ortodoxa, publicand sub numele monahal Savatie mai multe volume de succes (Intre Freud si Hristos, Ortodoxia pentru postmodernisti – impreuna cu Nicolae Balota si Dumitru Crudu, A iubi inseamna a ierta, romanul Nebunul s.a.), frecventand cercurile literare, editand publicatii, dand interviuri s.a.m.d. In prezent, traieste la Manastirea Nasterea Domnului din eparhia Edinet si Briceni, Republica Moldova, si este director al editurii Cathisma din Bucuresti.

Tanarul calugar nu intoarce, asadar, spatele lumii noastre, ci o asuma, iar marturisirile sale publice – inclusiv cele literare – arata maturitate cultivata, echilibru si o anume intelepciune. Purtand dedicatia „Pentru copiii sovietici care au crescut mari”, romanul Iepurii nu mor a aparut pentru prima data in 2002 la editura brasoveana Aula, unde a vazut lumina tiparului si antipodicul Pizdet al lui Alexandru Vakulovski. N.B., Alexandr Vakulovski e si numele micului erou din volumul lui Bastovoi… De curand, pe urmele altor congeneri basarabeni, cartea s-a alaturat, intr-o varianta revazuta, ego-prozelor de la Polirom.

Scris cu o simplitate subtila, inselatoare, Iepurii nu mor este un roman „naiv” al copilariei sovietice si al inocentei vietii de pionier „intre clasa a treia si a patra”. Demersul era unul de… pionierat in 2002, cand nostalgia cu pricina nu ajunsese inca la moda. Proza fluida si stranie, de atmosfera tarkowskiana a lui Bastovoi venea, oricum, din cu totul alt film decat Muzici si faze de Ovidiu Verdes sau sofisticatele Exuvii ale Simonei Popescu. Ceva mai aproape de ea se situeaza, azi, „prozele cu Danut” ale lui Cezar Paul-Badescu, anumite secvente din Orbitor II, Baiuteii fratilor Florian si recent-aparutul Inainte sa moara Brejnev de Iulian Ciocan (ultimul fiind chiar din aceeasi zona…). Iepurii nu mor nu este insa o „autofictiune”, ci o monograma a imaginarului sovietic vazut prin ochi de copil. Cat despre perspectiva inocenta a pionierului Sasa – un Holden Caulfield moldav, mutatis-mutandis -, ea nu poate fi apropiata decat contrastiv de Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui T.O. Bobe (desfasurata oricum pe cu totul alt fundal istoric si de mentalitate). Nu avem de-a face, in Iepurii nu mor, cu istoria la persoana intai a unui narator-copil, servita de performanta scriptica a unui stil de compunere scolara, ci cu un insolit extract poetic – nu poetizant! – de proza rusa, Salinger si absurdism ionescian. Bastovoi foloseste cu naturalete stilul indirect, situandu-se simultan inauntrul si in afara personajelor sale. Un stil care nu textualizeaza ci povesteste, mimand perfect naivitatea. Alternand firescul colocvial cu inscenarea propagandistica, mobilizatoare si incantatia suprarealista, dialogurile „colectiviste” dramatizeaza si sublimeaza cuceritor o mentalitate poluata de lozinci, ca in acest ritual pionieresc de exorcism: „- Lasati ca oamenii din lumea intreaga sa traiasca in pace!/- Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uita!/- 20 de milioane de morti in Marele Razboi pentru Apararea Patriei!/- Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uita!/- Victimele fascismului, setea de sange a capitalismului!/- Sa moara corbul negru al capitalismului!/Si vacile!/Iepurii si potaile!/- Sa se usuce ca Leningradul in blocada!/- Sa le moara de foame copilul pe un scaun iar ei de pe altul sa nu se poata ridica!/- Sa moara corbul negru al capitalismului!/- Nu lumii nucleare!” etc. Ritmul interior al frazarii si regizarea fina a simplitatii sunt atuuri certe ale formulei. Autorul nu demitizeaza, ci – dimpotriva – impinge foarte departe recuperarea inocentei copilului interiorizat si credul. O inocenta al carei pseudonim e de fapt Credinta. Nu credinta in Dumnezeu, ce-i drept, ci in litera propagandei, in icoana preabunului Lenin („parintele popoarelor” care vegheaza postum asupra tuturor), in Uniunea Sovietica („Patria-mama, tara a Pacii”) si in lupta ei cu puterile Raului capitalist, vinovat de toate nenorocirile istoriei. Pe de alta parte, partitura lozincarda a comunismului e mereu subminata de firesc, de uman-prea uman, cu delectabile efecte comice sau grotesti. La randul sau, elevul Sasa ramane un solitar, un inadaptat, un introvertit stangaci si gafeur ce tanjeste la mirajul recunoasterii pionieresti, la atentia dirigintei Nadejda Petrovna si la simpatia frumoasei colege Sonia, facuta de rusine la careu de intreaga scoala pentru o legatura precoce, inavuabila. Prins in timp ce desena un barbat „cu muschi pe burta”, micul Vakulovski va trebui sa se straduiasca mult pentru a fi primit, cu intarziere, in randul pionierilor, iar atunci cand reuseste, cravata rosie ii e legata la gat de un coleg. Nemultumit, copilul o roaga dupa ore pe Sonia sa i-o lege din nou, cu adevarat si, in fine fericit, asteapta sa capete „ca totii pionierii” puteri de urias. Constata insa – dezamagit… – ca manutele sale de copil al comunismului nu pot smulge din radacini copacii batrani…

Nu se intampla mare lucru in Iepurii nu mor, si acesta ar putea fi un repros, daca miza cartii n-ar fi in alta parte. Justificate prin dorinta de a-l incadra pe Bastovoi intr-o traditie respectabila a prozei basarabene, comparatiile cu In preajma revolutiei de Constantin Stere sau cu Din Calidor de Paul Goma raman, de aceea, inadecvate. Ele apar pe coperta a patra a romanului atat in recomandarea lui Alexandru Musina, cat si in cea a lui Mihai Vakulovski, disputa celor doi pentru statutul de prefatator al editiei de la Aula si acuzele de plagiat fiind deja cunoscute in mediile noastre electronice. Reunirea opiniilor in speta are, pesemne, semnificatia unei impacari crestinesti…

Palierul cel mai consistent al cartii – nu si cel mai important – se ocupa de mediul pionieresc din „oras”, din scoala unde micul Sasa ajunge cu autobuzul de la tara: careuri, pregatiri asidue pentru marile defilari rosii, plantari „subotnice” de puieti in curtea scolii, fabuloase colectari de maculatura, prelegeri didactice halucinante – unele decupate din reviste ale vremii… – despre circuitul oxigenului in natura si importanta vitala a colectarii deseurilor, recitari inaltatoare de poezii cu Lenin, intalniri educative cu sfatosi veterani de razboi, planificari ale ajutorarii batranilor „in vacanta”… Dar si pozne (unele de-a dreptul periculoase, cum ar fi „rusinarea” Soniei de catre Vasea sau impodobirea pozei lui Lenin cu mustati de D’Artagnan), trocuri cu flori ale elevilor in curtea scolii pentru defilarile cu baloane si inghetata, o colectare grotesca de fecale pionieresti pentru analizele medicale, o revelatie morbida in laboratorul de biologie… Mediul pare aproape in totalitate rusesc sau rusificat, judecand dupa numele copiilor (Roma Bohantov, Vitea Gurski, Ciornaia Inga etc.) si ale majoritatii adultilor.

Un alt palier, accentuat simbolic, al naratiunii are in prim-plan satul basarabean al lui Sasa, „geografia” sa naturala: livezi de nuci, iazuri si dealuri de pe care cerul se vede rasturnat, rape seci acoperite de frunze si o padure unde copilul il cauta pe Dumnezeu, asteapta ivirea animalelor salbatice, aduna saci cu brebenei pentru porc si incearca „pioniereste” sa smulga din radacini copacii… Aici, un anume Nikolai Arsenievici ciopleste din trunchiuri frante „cea mai lunga scara”, o scara „pana la cer”, prea lunga pentru a fi transportata, iar Sasa o descopera in ierburi, putreda si invadata de ganganii. Este unul dintre simbolurile-cheie ale acestui roman plin de discrete aluzii biblice. Padurea („Natura-Mama”) devine, ca la Sadoveanu sau ca in… Andrei Rubliov, un spatiu cu conotatii sacrale, opus „lumii noi” si agresiunii exteriorului. In padure merge Nikolai Arsenievici sa caute iepuri. Si tot in padure viseaza, in final, Sasa sa-si sape un adapost in vacanta, un bordei acoperit de frunze si lemne unde sa se ascunda de bomba atomica si sa nu-l poata gasi nimeni…

Exista si un plan (exterior, secundar…) al „maturilor”: profesori, educatori, parinti, sateni, ciudatul Nikolai Arsenievici sau nu mai putin bizarul Alexandr Timofeevici (paznic corect, dat afara pentru furt si care, ca sa se razbune, isi spioneaza inlocuitorul). Printre ei coboara spectral figura tovarasului Lenin. Vocea lui sta de vorba cu satenii, ii mustra si le da sfaturi comuniste dupa mintea fiecaruia, dar mai ales discuta in contradictoriu cu padurarii, aparatori ai naturii si, implicit, ai traditiei. Schimbul de replici al lui Vladimir Ilici cu padurarul Edmundici care „nu poseda sensul cuvintelor” este un extraordinar poem absurd-suprarealist („Un os de plus sarise gardul in gradina sa ma ucida cu o varza uriasa. (…) Ce noapte lunga fuge prin ograda cu doi cocosi in plasa-i de lumina!”), iar protestul disperat al nebunului are ceva zguduitor, teribil: „Iepurele nu poate sa moara! Poate sa se deghizeze, dar de murit nu moare! Iepurele poate sa stea pe jos, sa faca viermi si sa adune muste! Dar iepurele nu moare niciodata!”.

Dincolo de orice alte consideratii tehnice, mi se pare salutara optiunea autorului de a-si lasa naratiunea sa respire libera, fara comentarii „destepte” si fite metaliterare. Exista un singur punct, la sfarsitul primului capitol, unde perspectiva postsovietica e deconspirata si iluzia se sparge ca un balon in timpul defilarii de 7 noiembrie: „Un soare verde s-a lasat peste Sophie, luminand casele din jur. Un soare digital si pervers, cu umezeala, deschidea usile vecinilor si patrundea cu unghiile ca intr-un buzunar adanc. N-ar fi gasit nimic decat un ban. Un ban iesit din uz, o rubla mare de fier uitata acolo si devalorizata odata cu caderea Uniunii Sovietice”. Micuta Sophie – personajul acestei secvente – traverseaza romanul in cateva scene feerice, fara legatura vizibila cu restul cartii: cocotata pe umerii tatalui sau, ea strabate campiile copilariei lui Sasa scaldata intr-o lumina paradisiaca, „sub un cer albastru, de baloane”. Alternarile de planuri au loc de altfel firesc, pe nesimtite, iar rezultatul e halucinatoriu: o atmosfera magica si stranie, o puternica impresie de levitatie, de imponderabil (baloane copilaresti ridicate la cerul albastru al Patriei…).

Iepurii nu mor este un roman de exceptie al „noului val” de prozatori basarabeni. El aduce, fara ostentatie, un ingredient rarissim in proza noastra postcomunista, posttraumatica: a patra dimensiune.


Comunismul pe intelesul copiilor

iunie 21, 2008

Andrei Simut – Cuvântul, Nr. 3 / 2008

Marele paradox al acestor ani este ca scriitorii basarabeni au gasit in România secretul succesului la public si, totodata, al bunei valorizari a criticii, luand-o inaintea conationalilor lor (multi preocupati de controverse interne sterile) si chiar a scriitorilor romani insisi. Pe plan cultural, Romania a fost cucerita si colonizata de valul de tineri din Basarabia, scriitori care apartin generatiei 2000 (si nu numai), care pot fi considerati parte din varful ei de lance. Dumitru Crudu, fratii Vakulovski, Oleg Garaz, Iulian Ciocan sau Stefan Bastovoi au ajuns nume de referinta inaintea scriitorilor basarabeni din generatiile anterioare, cvasinecunoscuti la noi (Arcadie Suceveanu, Ion Druta etc.), fiind complet asimilati de literatura romana actuala si imprimandu-i o viziune aparte.

Anticiparea trendului

In 2002, cand aparea prima editie a romanului Iepurii nu mor, acest proces al dinamizarii literaturii romane de catre scriitori provenind din Basarabia era abia la inceput, dar in 2008, romanul lui Stefan Bastovoi este extrem de ilustrativ pentru acest fenomen. Intre timp, numarul studiilor, romanelor si al filmelor care trateaza comunismul la modul „spectacular” a crescut simtitor. Douamiistii se raporteaza, cel mai adesea, la comunism fie animati de o stranie nostalgie indirecta pentru o parte din decorul propriei copilarii, fie distantat-academic-statistic, fie estetic, privind ca la un spectacol aproape exotic al unei epoci de neinteles astazi. Publicul ultimilor ani a fost obisnuit cu o imagine-tip despre comunism, reiterata in linii mari de la Goodbye Lenin la Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, si de la O lume disparuta la Baiuteii.

Iepurii nu mor a ilustrat si anticipat cu brio acest trend atat de frecventat al anilor 2000. Romanul se constituie de la un cap la altul din suma perceptiilor infantile, neproblematizante ale unui elev (Sasa), surprins in asteptarea tensionata a zilei festive cand va fi facut pionier (zi care pare sa nu mai soseasca), contempland aproape simultan coloristica paradelor si luxurianta naturii, aflat intr-o incapacitate acutizata de a se integra in multimea aplatizanta si conformista a colegilor sai. Sasa este prins parca intr-un carusel angrenat intr-o miscare accelerata a repetarii acelorasi imagini, alternand mereu doua registre ale realitatii, unul citadin, marcat de cele mai neasteptate restrictii, si celalalt rustic, uitat pentru o clipa de Sistem intr-o poetica salbaticie. Un cer glorios, plin de baloane colorate sau un cer limpede, intrezarit printre coroanele copacilor. Pedepsele si mustrarile invatatoarei sau linistea padurii. Umilinta traita din plin in mijlocul multimii sau impacarea cu sine din singuratate. Sasa ratacit in multime, printre pancarte, steaguri si microfoane, Sasa alegand flori in gradina. Toate sunt instantanee dintr-o existenta marginala, singuratica si lipsita de surprize. Celelalte personaje par a se molipsi de aceasta melancolie cehoviana a zabovirii continue in deriva data de absenta istoriei.

Repetitia in comunism

Scriitura lui Bastovoi se coaguleaza in jurul premisei fracturiste a desfiintarii intrigii, a diseminarii naratiunii tutelare, in directia simultaneizarii fragmentelor pe firul timpului narat si astfel a ilustrarii autenticiste a perceptiei nude a copilului Sasa. De aici si o anumita frustrare a cititorului care asteapta alaturi de personajul principal evenimentul-cheie care sa intrerupa miscarea circulara si alienanta a imaginilor realitatii, mereu aceleasi, prinse intr-un ritm mecanic, repetitiv pana la exasperare, reluand aceleasi ritualuri stiute pe dinafara de participanti. Abia catre final Sasa realizeaza amplitudinea cosmarului in care se afla angrenat fara posibilitate de iesire, isi imagineaza un traseu fictional propriu, al disparitiei totale din sfera spatiului citadin coercitiv. Astfel de proiecte himerice il caracterizeaza pe micul erou ratat, ale carui expectante sunt intotdeauna inselate. Ritualul controlului de paduchi si complicitatea cu Sonia, eleva mai mare care refuza sa-i dea in vileag secretul, ramane fara urmari in directia legaturii care s-ar putea stabili. Marea ocazie festiva in care va fi facut pionier este amanata de pedepsele absurde ale invatatoarei, dar cand ziua in sfarsit soseste, ceremonia decurge ca o comedie proasta, Sasa isi uita poezia, gestul sacru al legarii cravatei nu-i apartine Soniei (cum isi dorise), ci unui baiat etc.

Eterna repetitie a acelorasi imagini reda un efect pervers cunoscut al vietii cotidiene in comunism, dificil de ipostaziat in fictiune, dar care lui Stefan Bastovoi ii reuseste pana la capat cu o naturalete rara, datorata abilitatilor discursive capabile sa comute registrul de la replicile absurde in stil Daniil Harms, la ritmul sacadat al lozincilor, apoi la cliseele compunerilor scolare, trecand prin frustrarile unui scolar marginalizat si pierzandu-se in reveriile unui Sasa departe de lumea dezlantuita a paradelor. Fiecare nota a acestui angrenaj aproape muzical nu ramane prada vreunui exces sau derapaj stilistic, aproape inevitabil in cazul unei astfel de teme problematice. Stefan Bastovoi este un prozator de cursa lunga, cu suficiente resurse pentru a dinamiza in profunzime peisajul prozastic actual.


South Park bolşevic

iunie 21, 2008

Adriana Stan -Tribuna

Crescut într-o familie fidelă cultului ateist al marxism-leninismului, renunţînd apoi la filosofie (dar nu şi la literatură) pentru a se călugări în spiritul celui mai pur ortodoxism, scriitorul basarabean Ştefan Baştovoi – actualmente monahul Savatie – pare de la bun început o persoană care să aibă multe de spus, măcar prin exemplul personal, despre mari naraţiuni existenţiale bazate pe adeziune şi credinţă, de la ideologie la religie. Pradă unor turnuri aparent atît de contradictorii, experienţa biografică este cu siguranţă permeabilă în proza sa, care, fără să alunece vreun moment în autoficţiune transparentă, mixează ecouri din povestea politică, precum şi din cea metafizică. Ştefan Baştovoi nu împarte cu colegii săi de generaţie şi de spirit etnic (fraţii Vakulovski, Dumitru Crudu, Marius Ianuş) furia anti-estetică şi puseurile avangardiste. În schimb, explicabil poate pentru un temperament pliat pe filozofie şi pe religie, opţiunea sa de poetică vine dintr-o linie mai tradiţională şi tipic rusească, în genul romanului dostoievskian al condiţiei umane, dar şi al minimalismului empatic cehovian.

Romanul Iepurii nu mor este plasat într-un segment temporal incert de după Primul Război Mondial, oricum în plină victorie a socialismului, şi vorbeşte despre o Rusie dominată încă de un puternic ferment utopic şi mesianic, în care imaginarul mitico-folcloric fertilizat de tradiţiile narodnicismului de început de secol şi profetismul popular al socialiştilor, arătau deopotrivă înclinaţia spontană către stările de spirit paroxistice şi vizionare. Dedicat „copiilor sovietici care au crescut mari”, romanul îi are ca protagonişti pe „octombreii” de şcoala primară care aşteaptă să devină pionieri. Evident, sugestiile legate de mîntuirea lumii prin inocenţă nu au cum lipsi. Cu toate acestea, Ştefan Baştovoi rezistă tentaţiei de a construi o naraţiune cu teză, în care să intervină direct prin comentarii retroactive. Ironia sa la adresa propagandei comuniste, implicită deci, nu explicitată, funcţionează în genul formulei pe care serialul de animaţie South Park o joacă de cîţiva ani vizavi de industria divertismentului şi democraţia americană: universul infantil este cel mai puternic revelator al ideologiilor şi al miturilor în care cred orbeşte adulţii. Copilăria ca o retină sensibilă înregistrează exteriorul, de la obiceiuri, limbaj, la relaţii sociale, fără însă a le adînci după tiparul vreunei interpretări, ci dîndu-le libertatea unei reprezentări spontane. Romanul lui Baştovoi e un studiu poematic al sensibilităţii agresată de doctrinele în care se aruncă cei mari, varianta melancolică, emoţională, estică, a stilului crud şi adesea trivial al pastişei americane.

Saşa Vakulovski şi colegii săi de şcoală, Bohanţov sau Vasea, Sonia sau Stela sînt incluşi, pe de o parte, în întreaga reţea a societăţii „multilateral dezvoltate”, cu tot arsenalul de organizare a interiorităţii care îi corespunde: codul de comportament, obligaţia de a recicla maculatură, rapoartele de cuminţenie în faţa neiertătoarei învăţătoare Nadejda Petrovna, paradele şi evenimentele festive ca formă de raţionalizare a entuziasmului, iar toate aceste chingi disciplinare le impun o naraţiune autosuficientă şi atotcuprinzătoare. Povestea socialismului triumfător li se livrează prin forţa împrejurărilor ca un mesaj transcendent, revelat, pe care copiii, ca şi restul poporului de altfel, sînt chemaţi pur şi simplu să şi-l însuşească şi să se modeleze ca atare: „Lenin era atît de bun, a făcut Revoluţia şi îi ajuta pe copii”; „Puterea sovietică ne-a izbăvit de sărăcie, subsoluri şi insuportabilele înjosiri sociale”. Cum universul infantil este un recipient în permanentă foame de semnificaţie, cea mai insistentă identificare simbolică este aceea cu marea naraţiune ideologică, supraeu implacabil ce întîlneşte rezistenţa unui spaţiu fantasmatic personal. Nu întîmplător, senzaţia cea mai frecventă care îl chinuie pe Saşa cîtă vreme se află în angrenajul şcolar este ruşinea, cel dintîi sentiment inculcat, artificial. I se descoperă păduchi, rămîne în urmă cu lecţiile, ratează cîntecul despre Lenin, e luat la băşcălie fiindcă provine dintr-o familie ţărănească. De fapt, proximitatea lui Lenin, care pare că priveşte în tot acest timp „cu ochi blînzi” din tabloul de deasupra clasei, sugerează frapant că proteza imaginară care dă acum consistenţă oamenilor este – orwellian – distanţa intimă dintre Tatăl-Stăpîn şi slujitorul său. Decupată din reprezentările imprimate ad-hoc pe ecranul alb al inocenţei, povestea comunistă îşi revelează caracterul de ficţiune, dar şi eficienţa, extrem de pervazivă prin mituri despre victoria întemeietoare sau despre paradisul viitor. Discuţiile imaginare din pădure dintre Nikolai Arsenievici şi Lenin au forma rotundă, închisă a unor pilde despre „raţiunea care să învingă nemotivarea umană”, despre fericirea absolută ce va fi adusă întregii colectivităţi şi mai ales despre pericolul de a te nimeri a fi, în acest vis mîntuitor, un om necuminte, eventual unul „care fură de la stat”. Logica empatiei şi a emoţiei zgîndărite funcţionează pentru naivi sau pentru copii ca un incubator ideologic ce produce prin hipnoză colectivă un antrenament psihic adecvat în slujba „marilor obiective”, pe sistemul „hoardei” în termenii lui Sloterdijk. Forţa acestei coeziuni stă în principal în faptul că figura paternală, prezentă în tablourile din şcoală sau chiar şi în reveriile diurne, a încetat a mai fi un reper istoric la care să te raportezi în vreun fel, prin fidelitate sau prin rezistenţă, devenind un martor fantomatic al intimităţii, ca atunci cînd ţi-e frică, ruşine sau îi urăşti din tot sufletul tău de zece ani pe copiii capitalişti. „Da, a fost copil şi Lenin/ da, a fost şi el şcolar” sună refrenul cel mai prizat în şcoală. Un soi de efect emoţional de seră pare să-i sudeze pe membrii comunităţii şi să-i pregătească pentru reacţii de reflexologie pavlovistă: gîndindu-se cum capitaliştii l-au ars pe rug pe cel care a observat că pămîntul se învîrte, Saşa e deja gata să fantazeze cu încîntare despre cum ar vrea, la rîndul său, să-i ardă şi să-i tortureze pe capitalişti, „să le pună degetele pe cioburi şi să le bată cu ciocanul pînă le ies cioburile prin unghii”.

Astfel unită în jurul unei construcţii discursive contingente, dar i-mediată în efectul său de hipnoză colectivă, comunitatea e, în revers, una care îşi rupe treptat legăturile organice. În creierele pe punctul de a fi îndoctrinate mai supravieţuiesc propensiuni magice: Nikolai Arsenievici încearcă să construiască scara „cea mai mare din lume”, al cărei schelet îl găseşte Saşa în pădure, convins că e „scara pitorească” pe care coboară printre oameni Dumnezeu, urmărit deci cu înfrigurare, doar-doar o fi prins asupra faptului. Acelaşi Saşa se gîndeşte „să pîndească pămîntul să vadă cum se roteşte” sau să prindă o morişcă de autobuz pentru ca acesta să îşi poată lua zborul. O tensiune de cea mai pură substanţă poetică se stabileşte între marea naraţiune în alb şi negru a celor buni -comuniştii vs. cei răi – capitaliştii, şi universul rarefiat dar intensificat pe culori al copiilor (autobuzul „galben şi umflat”, cîmpul strident portocaliu prin care înaintează Sophie şi tatăl ei). Apropierea pădurii în care Saşa se pierde din cînd în cînd în visările sale şi pe care o cutreieră Nikolai Arsenievici după brebenei pentru iepuri, şi mai ales marele mister al iepurilor înşişi (sînt de la natură sălbatici şi liberi, dar au fost cel mai uşor de domesticit – nu le-ar fi oare mai bine înapoi în pădure?) care străbate întreaga carte sugerează în toată frusteţea ei o viaţă nudă asupra căreia s-a produs iremediabil asaltul învăţăturilor oficiale. Cînd li se cere să adune maculatură „ca albinuţele”, Saşa îşi imaginează instantaneu „un cîmp mare de flori pe care bîzîie albinuţele şi colectează polen. În mijlocul lanului erau aşternute o pătură şi pe pătură stătea el şi mînca harbuz. Florile erau înalte şi-i făceau umbră ca nişte copaci”. Preponderenţa naturilor statice trimite, ca într-o suprarealitate, la marele mister al obiectelor. Microrealismul dominant în epica lui Ştefan Baştovoi e concurat în astfel de scene de un stil impresionist aproape faulknerian; pe alocuri, percepţiile lui Saşa se apropie de limbajul lui Benjy din Zgomotul şi furia, care telescopează sintaxa realităţii: de pe fereastra autobuzului „Fugi încet gardul, fîntîna se roti şi-n vale tufarii de pe rîpă au căzut în dreapta. Trecu primul stîlp, drumul care coboară peste rîpă, şi deodată fereastra se umplu de merii din livadă şi numai undeva deasupra mai rămăsese loc pentru un strat subţire de pădure şi o şuviţă albă de cer. Cum încăpeau toate acestea într-o fereastră atît de mică de autobuz?”

Toată drama romanului stă într-un spaţiu cumva exterior story-ului şi intrigii, anume în oscilaţia fin articulată dintre codul de comportament care produce purtători robotizaţi de mesaje, şi funcţia poetică a copilăriei de a recepta şi a emite spontan impresii – ţara lui Saşa rămîne „frumoasă” pentru că are „copaci înfloriţi şi o scară a lui Dumnezeu”, dar deopotrivă „tristă”, pentru că el „simţea că crescuse mare şi învăţase deja tot”. Un roman tulburător, în care ideile primite de-a gata se amestecă laolaltă cu imaginile în acuarelă, înainte ca vreun simţ critic conştient să poată face vreo decantare etică.


Dumnezeu şi demonii sovietici

iunie 21, 2008

Bianca BURTA-CERNAT – „Observatorul Cultural”

Nu e un secret faptul ca tinarul scriitor basarabean Stefan Bastovoi, congener si prieten cu fratii Vakulovski si cu „fracturistii“ Dumitru Crudu si Marius Ianus, are o biografie cu adevarat romanesca. Fiu al unui profesor de filozofie ateu format la Leningrad si el insusi crescut in cultul marxism-leninismului triumfator, Stefan Bastovoi descopera mai intii (in adolescenta, dupa prabusirea U.R.S.S.) ca e roman, nu cetatean al Imperiului Sovietic, iar mai apoi – dupa consacrarea sa ca poet foarte interesant in Romania –, ca vocatia sa este aceea monahala. Cind, in 1999 (la virsta de douazeci si trei de ani), in urma unei revelatii, decide sa se calugareasca la manastirea Noul Neamt din Basarabia, sub numele de Savatie, Bastovoi lasa in urma studiile de filozofie incepute la Universitatea din Timisoara, trei insolite volume de poezie foarte bine primite de critica (Elefantul promis, 1996; Cartea razboiului, 1997; Pestele pescar – o poveste, 1998), o logodnica si virtualitatile/tentatiile unei vieti de mirean implinit. La literatura nu renunta insa.

Dupa 2000 publica doua romane cu totul neobisnuite in peisajul prozastic al zilelor noastre: Iepurii nu mor, la Editura Aula, in 2002, si Nebunul, la Editura Cathisma, anul trecut. Spun neobisnuite pentru ca, sub aparenta inselatoare a unei formule narative „simple“, cele doua carti tintesc spre un maximalism „(est)etic“ de veche traditie literara. Ma gindesc bunaoara la romanul rus de secol XIX – al carui univers fictional este bintuit de misticism, de tensiuni etice, de razvratiri metafizice. Formula lui Bastovoi include preocuparea dostoievskiana pentru abisal, pentru problematica raului sau pentru problematica mintuirii, laolalta cu simplitatea tacticoasa si ironia plina de compasiune a unui Cehov. Discursul acestui autor achizitioneaza totodata – in doze potrivite – elemente din proza modernista a fluxului constiintei sau sugestii venite din directia absurdului ori a vizionarismului suprarealist. Atit Iepurii nu mor, cit si Nebunul sint, din pacate, carti insuficient citite si insuficient comentate – poate si din cauza ca, difuzate deficitar, au ajuns mai greu la cititor. Reeditarea primului roman, aparut acum cinci ani la editura brasoveana a lui Alexandru Musina (in cenaclul caruia Stefan Bastovoi a citit fragmente din Iepurii nu mor), este un eveniment ce n-ar trebui sa treaca neobservat.

Propaganda comunista si inocenta

Roman despre lumea comunista, naratiune nostalgica pe tema copilariei, roman cu incarcatura metafizica totodata, Iepurii nu mor este o constructie complexa, cu mai multe paliere, cu simboluri transparente si deopotriva cu simboluri care scapa interpretarii, cu sensuri ce se coaguleaza simplu, spontan si cu unghere ce ramin pina la sfirsit in clarobscur, cu suprafete limpezi si cu subterane textuale secrete. La un prim nivel de accesibilitate, la suprafata textului, dam peste o viziune asupra lumii sovietice asa cum prinde ea contur in ochii unui copil de noua-zece ani, „octombrel“ care asteapta sa devina pionier. Referirea la De veghe in lanul de secara si la Holden Caulfield este aici inevitabila.

Sasa Vakulovski, un pusti naiv, dotat cu spirit de observatie si cu multa buna-credinta si, intocmai ca personajul lui Salinger, nedreptatit de superficialitatea intoleranta a judecatii adulte, este un pretext pentru proiectarea unei viziuni proaspete, nemistificatoare si cvasimagice asupra oamenilor si asupra vietii de zi cu zi. Din perspectiva lui se desfasoara o parte insemnata a „povestii“, naratorul heterodiegetic ingustindu-si strategic, in numeroase secvente, unghiul de perceptie; strategia narativa vizeaza insolitarea descoperirii/descrierii lumii comuniste. Locuri comune ale ideologiei comuniste, lozinci, sabloane propagandistice etc. sint preluate cu candoare de mentalul copilului. Naratiunea ne pune in contact cu vocea interioara a micului Sasa Vakulovski (fapt semnificativ in sine pentru ca personajul, un introvertit, e surprins foarte rar vorbind, comunicind…), cu gindurile, cu observatiile, cu reflectiile lui despre defilarile de 1 Mai sau de 7 Noiembrie, despre „subotnicele“ pionieresti, despre lectiile ideologizate de la scoala, despre invatatoarea Nadejda Petrovna – acra, inflexibila, insensibila –, despre Lenin sau despre… Dumnezeu. Prin mijlocirea unui discurs ce se muleaza perfect pe gindirea naiva a copilului, se contureaza magistral (cu doza implicita de ironie) procesul pervers al indoctrinarii in scoala sovietica:
„Tarul era rau si l-a impuscat pe fratele lui Vladimir Ilici. Daca ar fi ramas tarul la putere, ne-ar fi impuscat pe toti, asa cum l-a impuscat pe Sasa, fratele lui Vladimir Ilici, care era bun. Dar asa, noi, copiii de azi, putem trai in pace. Noi avem scoala gratuita si caiete bune, dar copiii din tarile capitaliste platesc pentru scoala si multi copii nu pot sa invete, pentru ca parintii lor sint saraci. Si copiii se duc si lucreaza la burghezi ca sa-si cistige bucatica de piine, caci parintii lor sint saraci si n-au bani sa le cumpere de mincare. Nu este ca la noi, cind te trezesti dimineata sa mergi la scoala si mama iti da felii de piine cu unt si cu dulceata, si cu ceai cu zahar. Copiii americani nu vad niciodata zahar“.

Foarte subtil se dezvaluie modul cum se suprapun, in mintea copilului, imaginea idolatrizata a lui Lenin, „nemuritorul“ care vegheaza din inaltimea tablourilor ce pavoazeaza scoala, si imagini ale Dumnezeirii, demonetizate in epoca ateismului comunist. Cind nu-si invata poeziile, cind intirzie la scoala, cind face vreo boroboata, Sasa se gindeste – penitent, temator – la marele Lenin, inchipuindu-si ca se afla sub privirile lui Vladimir Ilici ca in fata unui judecator inflexibil, dar drept.

Nevoia fireasca de religiozitate isi gaseste implinirea in fidelitatea fata de o fictiune a ideologiei sovietice: Lenin cel bun, cel puternic, mintuitorul poporului – „Lui Sasa ii parea rau ca nu s-a nascut pe timpul lui Lenin. Era un gind ascuns al sau“.

Sint multe scene memorabile, emblematice pentru lumea sovietica, in Iepurii nu mor. De pilda, o sedinta pioniereasca ad hoc in care o eleva mai mare, Sonia, e acuzata pentru o legatura de dragoste ilicita. Scena este dublata, intr-un alt plan al naratiunii, de o sedinta similara a unei organizatii de partid in cursul careia Alexandr Timofeevici, gestionar al unei gospodarii comunale, e infierat pentru furt de catre niste tovarasi – ei insisi hoti – care vor sa-i ia locul… Sau o secventa ce-i arata pe pionieri in intrecerea pentru colectarea maculaturii. De asemenea, derizoria ceremonie de primire in organizatia pionierilor ori defilarile unde copiii se amuza spargind baloane. Plus o sumedenie de scene in care ies in evidenta rigiditatea si imbecilitatea dascalului sovietic. Totul vazut prin ochii curiosi ai lui Sasa Vakulovski. De lumea aceasta, descrisa obiectiv, Stefan Bastovoi se distanteaza printr-o subtila ironie, dar nici o clipa in maniera explicita, tezist-simplificatoare – cititorul e lasat, cum e firesc, sa traga singur concluziile.

Lumi fictionale paralele

Dincolo de acest prim nivel – realist – al cartii, si poate cel mai vizibil, al reconstituirii unor tablouri de epoca, mai exista cel putin inca doua paliere, ambele parabolice: unul centrat pe ideea de necesitate/urgenta a evaziunii dintr-o lume totalitara, dezumanizanta; altul construit ca o parabola a cautarii lui Dumnezeu. Privirea candida a lui Sasa e si aici principala cale de acces la poveste si la semnificatie. Pentru ca unul dintre tilcurile parabolei propuse de Stefan Bastovoi este ideea (crestina a) inocentei izbavitoare. Baietelul Sasa Vakulovski se misca intre doua lumi, una pervertita, dezvrajita, cealalta pura, miraculoasa. Copil de la tara, nascut intr-un sat modest, unde nu exista scoala, el calatoreste zilnic, cu un autobuz hodorogit, spre cel mai apropiat oras. Spre deosebire de colegii sai, citadini si mai usor integrabili unei vieti sociale guvernate de minciuna ideologiei comuniste, Sasa e un inadaptat, tot timpul persecutat de apriga invatatoare Nadejda Petrovna, care il dispretuieste pentru ca e taran. Inadaptarea lui vine in buna masura dintr-o funciara apropiere de natura, echivalenta, intr-un anumit sens, cu apropierea de Dumnezeu. Natura inseamna, in Iepurii nu mor, un spatiu al libertatii, opus spatiului concentrationar al orasului comunist. Padurea, unde Sasa se refugiaza ca sa se gindeasca in liniste la miracolul rotirii Pamintului in cosmos, ca sa culeaga plante sau sa pindeasca iepuri, este, in aceasta carte, un foarte puternic simbol al evadarii.

Catre acest simbol conduce nu numai povestea lui Sasa, ci, de fapt, fiecare fir epic al cartii. in Iepurii nu mor, perspectiva copilului alterneaza contrapunctic cu alte citeva planuri narative, toate se intersecteaza intr-un centru simbolic iradiant (reprezentat de parabola Padurii ca spatiu al libertatii), de unde se desprind apoi din nou, enigmatic, imposibil de unificat. intr-un plan narativ il gasim pe Lenin, reintrupat, bintuind prin padure si cautind sa-l convinga pe padurarul Gherasim Makarovici ca natura e irationala si deci ostila cauzei comuniste; atmosfera e halucinanta, are ceva dintr-un vis straniu, nelinistitor, si gesturile si replicile personajelor fiind absurde: „Mai mersera asa prin padure si gasira alt iepure mort, alb si pufos, cu blana lunga ca o lina, intins printre brebenei. Makarici il ridica si il puse pe cap si, foarte usor, si-l lega sub barba, ca pe-o caciula ruseasca. Vladimir Ilici vazu ca din picioarele iepurelui atirnau snururi, pe care Makarici si le lega sub barba“.

In alt plan, de asemenea nonrealist, oniric, o fetita, Sophie (dublu feminin al lui Sasa, pe de o parte, si dublu angelic al fetei „pacatoase“, Sonia, pe de alta parte) strabate, cocotata pe umerii tatalui ei, un cimp cu flori, sub „un soare verde“, „un soare digital si pervers“ – secventa se repeta, cu detalii variate, la intervale egale, trimitind probabil catre o posibila lume divina, catre o realitate paralela cu celelalte „realitati“ din carte; descifram aici si o reprezentare poematica a eternitatii/Paradisului: „Nu era nici un semn ca timpul ar fi trecut pe acolo, in chip de oboseala, lehamite sau alta forma. Era o zi nemarginita, cu vinturi calde si usoare (…). Era o zi imensa care nu se mai termina, in care intunericul nu era decit o parte neinsemnata si noaptea dura peste masura de putin, fiind, intre a vedea si a nu vedea, ca o clipire de pleoape. Mergeau amindoi prin cimpul cel galben, fara sa se gindeasca decit la cerul care, fiind atit de aproape, se atingea de pamint, la doar citiva pasi inaintea lor (…)“. Un asemenea pasaj – cu corespondente in planul existentei lui Sasa (copilul imaginind adesea tablouri paradisiace…) – ar putea functiona ca un indiciu pentru interpretarea in cheie mistica a acestei carti cu titlu atit de bizar/enigmatic si acelasi timp atit de optimist, optimismul contrastind in mod frapant cu imaginea de fond a lumii sovietice imortalizate.

O scara ce duce la cer

intr-o alta dimensiune paralela celei unde se misca Sasa Vakulovski evolueaza un personaj ciudat, Nikolai Arsenievici, caruia ii vine intr-o zi ideea de a mesteri cea mai lunga scara din sat (si poate chiar din lume…), o scara care sa ajunga la cer, la Dumnezeu (a se vedea si simbolismul Scarii in patristica medievala). Pune cap la cap lemnul de la mai multi copaci uriasi si, la adapostul Padurii, lucreaza o scara fabuloasa. Numai ca un gind obscur, venit parca din afara-i, il indeamna sa-si abandoneze scara, camuflata de vegetatia padurii, sa o lase a putrezi sub imperiul umezelii iernatice. impletind cu abilitate firele epice, autorul il pune pe Sasa pe urmele lui Nikolai Arsenievici, il duce sa descopere scara nemaiintilnita care – i se pare – creste singura de la o zi la alta.

Cei doi nu se intilnesc insa niciodata, chiar daca semne ale existentei unuia razbat in existenta celuilalt, iar copilul isi inchipuie ca scara gasita in padure e construita chiar de Dumnezeu, care vrea sa se intoarca mai usor in cer… Zile la rindul, Sasa pindeste zadarnic in padure, cu gindul de a-l surprinde pe Dumnezeu la lucru: „Sasa umbla si saptamina urmatoare prin padure, dar nu-L gasi pe Dumnezeu. isi zise ca poate mai are El ceva de facut prin padure si de aceea nu pleaca. Gasea insa de fiecare data ca la scara se mai lucrase. Era aproape gata acum si statea lungita intre brebenei. Dar Dumnezeu nu se vedea nicaieri“.

In cuvinte foarte simple – si tocmai de aceea ravasitoare –, dispuse parca pe o partitura ale carei note marcheaza o melodie lina, invaluitoare, ce lasa senzatia calmului cvasimonahal, Stefan Bastovoi scrie cu mestesug o carte filigranata, pluridimensionala despre cautarea lui Dumnezeu in lumea dezvrajita a totalitarismului comunist.


RECOMANDAREA TIME OUT: “Iepurii nu mor”, Ştefan Baştovoi

iunie 21, 2008

Sunt cărţi care cresc şi îmbătrânesc în timp şi altele, puţine, care rămân, proaspete, nişte cărţi-copii pentru copiii din noi, simple ca o bucată de sticlă colorată: ele ne arată lumea aşa cum o vedeam odată şi cum nu o mai putem vedea acum.

Adesea, acestea sunt cărţile unor personaje-copii: Holden Caulfield, din celebrul “De veghe în lanul de secară” al lui Salinger sau Saşa, din “Iepurii nu mor”, de Ştefan Baştovoi, sunt două asemenea personaje prin ochii cărora poţi visa din nou lumea.

“Pentru copiii sovietici care au crescut mari”, sună dedicaţia acestui roman, scris de un autor care vine dintr-o Istorie tulbure, cu o istorie personală dostoievskiană. Fiul unui profesor de ateism ştiinţific, Ştefan Baştovoi (n. 1976, Chişinău) are o tentativă adolescentină de suicid, e internat la Socola, unde scrie un ciclu de poeme (“un diazepam pentru Dumnezeu”), debutează, ca poet, la 20 de ani (volum premiat de Uniunea Scriitorilor din Moldova), publică noi volume, de proză, devine cunoscut în mediul literar din România, iar în 1999, brusc, intră în monahism. Dacă nu ar fi vorba de un scriitor cu un asemenea destin interior, “Iepurii nu mor” ar anunţa o carieră literară de excepţie. Comparaţia cu Salinger nu e una întâmplătoare: romanul lui Baştovoi este de nivelul celui al lui Salinger, are acea perfecţiune stilistică şi poezie a unui mare prozator, acel har, până la urmă, de a reda, fără umbră de falsitate, limbajul şi gândirea unui copil. Aş spune chiar că Saşa, “copilul sovietic”, ne emoţionează mai mult decât adolescentul american, pentru că lumea în care se zbate el este mult mai brutală, lumea unei ideologii bazate pe minciuna grosolană. Saşa este doar un băieţel de clasa a treia, care face naveta din satul său până la şcoală cu un autobuz prăfuit, întârzie mereu şi e codaş la învăţătură. Ruşinat de el însuşi, doreşte să facă ceva impresionant: să înveţe un cântec despre Lenin, să ajungă pionier, să omoare nemţi sau să smulgă un copac din rădăcină. Viaţa lui e simplă: pe de-o parte şcoala, cu răutăţile colegilor şi ale învăţătoarei, cu festivităţile comuniste, pe de altă parte, acasă, însărcinarea scârboasă de a da de mâncare la porci. Şi totuşi, viaţa lui Saşa e frumoasă, chiar şi în această lume urâtă. Căci, cu toată minciuna şi constrângerea din jur, el împărtăşeşte un secret cu o fată (Sonia, care îl controlase de păduchi şi nu îl “spusese”) şi are un loc al lui, unde stă şi se gândeşte la ceva “plăcut”. Acest spaţiu al evadării imaginare e pădurea, unde un alt personaj construieşte, doar pentru el şi fără niciun scop practic, o scară imensă – scară pe care Saşa crede că Dumnezeu urcă noaptea la cer.

Libertatea este ceva foarte mic sau ceva din mintea ta, este un iepure de casă căruia îi faci culcuş în pădure sau un copil care stă visând pe un sac cu brebenei… Ştefan Baştovoi scrie un roman în care aproape nu se întâmplă nimic, întretăiat de câteva pasaje stranii: dialoguri absurde între Lenin şi alte personaje sau imaginea unei fetiţe, înaintând, pe umerii tatălui, printr-un lan cu flori galben-portocalii. Şi totuşi acest roman ne spune totul despre o întreagă lume fără sens şi despre acel sens, miraculos, care întotdeauna rămâne.


Un Est-abecedar esential pentru Vest

iunie 21, 2008

Paul VINICIUS – Cotidianul “Ziua”

Aparute in anii ’30, „spovedaniile” unor scriitori precum Panait Istrati si André Gide cunoscuti ca simpatizanti de stanga despre realitatile Marelui Imperiu Rosu de Rasarit au fost primite de cititorii vest-europeni cu extrem de multa susceptibilitate, neincredere, ba chiar neintelegere, ca sa nu mai vorbim de liderii de opinie si membrii unor grupari politice de orientare socialista sau comunista care i-au acuzat pe autori de deviationism, inalta tradare, chiar fascism. Au urmat alte cinci decenii (mai ales ultimele doua!) de alte si alte marturii buimacitoare – de asta-data provenind chiar de la sursa, autorii lor fiind persoane ce reusisera sa evadeze sau, pur si simplu, expulzate din Marele Lagar Comunist. Nici acestea nu s-au bucurat de prea multa credibilitate, vest-europeanului venindu-i greu sa priceapa labirinturile intunecate ale unei lumi cu susu-n jos, in care singure gradul de exercitare a terorii si limba in care era exercitata delimitau si stabileau granitele puscariilor nationale. La fel cum satulul nu-i crede flamandului, tot astfel nici cetateanul Lumii Libere nu-l putea pricepe pe puscariasul Lumii Rosii. Sa nu uitam ca pretutindeni pe suprafata Pamantului, laboratoarele de experimentare in masa a comunismului s-au constituit in lumi inchise, inconjurate cu sarma ghimpata, mari conserve nationale din care nu ieseau decat cei abilitati sa laude „cuceririle” comuniste sau sa lanseze fumigene pe post de foc feeric de artificii.
Daca totusi, ceva-ceva s-a priceput si in Vest despre realitatile Lagarului Comunist, facand sa se mai destrame putin din imaginea idilica pe care lumea civilizata o avea asupra Estului, este meritul unor Soljenitan, Saharov, Bukovski, Michnik, Havel, Goma s.a. Privit prin lupa si sub bisturiul scrierilor si marturisirilor acestora, Estul le aparea vesticilor ca o lume absurda, atroce, morbida, o monsruozitate atat de hada si de imposibil de populat cu fiinte umane, incat nu parea altceva decat plasmuirea unor minti bolnave. De-abia dupa caderea Cortinei de Fier si, recuperand marturiile anterioare ale acelor „intelepti nebuni”, Lumea Libera a avut dimensiunea monstruozitatii acelui Est inrosit de steaguri si sange. Odata paravanul cazut, vest-europeanul a reusit a intelege atat cat poate intelege vecinul durerea celui caruia i-a ars casa groaza, disperarea, lasitatea, compromisul, tradarea si chiar ticalosia semenilor acelui Est.
Iata insa ca, la mai bine de 14 ani de la caderea Cortinei, Vestul intelege tot mai putin din ceea ce se intampla. Cum ar putea el pricepe amorteala, inertia prelungita, coruptia si mai ales nihilismul care se manifesta aici, in tarile proaspat iesite de sub comunism? Raspunsul corect tine de existenta si perpetuarea unor mentalitati adanc implantate si inradacinate in sufletele oamenilor – vreme de 40-60 de ani – de un comunism devastator. Pentru a intelege acest adevar, vest-europeanul ar avea nevoie de informatii privind sistemul educational din fostele regimuri totalitare, sistem care a format, decenii de-a randul, generatii intregi de umanoizi. Acest aspect intrece orice fantezie a omului nascut, crescut si trait in libertate si democratie locuri in care cultul pentru copii este imens.
Am recurs la aceasta introducere de natura politica in prezentarea unei lucrari literare fiindca tocmai aici, din aceasta perspectiva, se releva marele ei merit.
Desi Iepurii nu mor / pentru copiii sovietici care au crescut mari, romanul lui Stefan Bastovoi – aparut la Editura Aula in 2002, nu este o carte cu tinta politica exclusiva, ea raspunde pe deplin problematicii formulate mai sus, fiind, in acelasi timp, o carte unica in literatura romana si un adevarat indreptar pentru cititorul vest-european in abordarea si intelegerea realitatilor anterioare si posterioare caderii Cortinei de Fier din tarile foste comuniste.
Naratiunea descrie si lumineaza lumea monstruoasa a statului totalitar, lume vazuta prin ochii unui copil de numai noua ani. Aici copilaria nu mai este un „paradis pierdut”, ci un infern continuu, iar inocenta eroului nu ni se comunica decat prin cruditatea elementelor ce compun un univers innegurat si colcaitor, fardat cu purpuriul minciunii generalizate. Lumea acelei mizere scoli de provincie este infestata de atrocitati si dogme, portrete barboase si citate pompieristice. Sub acest camuflaj de balci au loc spectacole grotesti, nimic nu este precupetit pentru a impune o indoctrinare animalica. Intr-o astfel de lume irespirabila, singurele „sarbatori” sunt marsurile si manifestatiile cu lozinci, pancarte si… baloane colorate, sau taberele de munca si odihna. Ostracizat de acest univers de carton colorat pe dinafara dar negru pe dinauntru, micutul Sasa se insingureaza tot mai mult, evadarile lui in mijlocul naturii sunt tot mai dese, iar gandurile sale ating tot mai mult limita instinctului de conservare. In afara personajului central, pe scena narativa mai evolueaza o sumedenie de alte personaje de o stereotipie infricosetoare, insa numai Sasa, prin modul firesc in care isi formuleaza intrebari carora le cauta raspunsuri, prin incercarile lui disperate de a gasi o logica lumii careia ii apartine, el singur pare viu.
Dincolo de aceste repere care configureaza si amplifica mesajul central al cartii, avem de-a face cu un roman scris exemplar, cu o siguranta de maestru, de o mare forta stilistica, profunzime si sensibilitate. El face parte din randul cartilor peste care se cerne faina timpului fara a reusi sa le estompeze limpiditatea.
Chiar daca – basarabean de origine – autorul isi fixeaza, in mod firesc, cadrul actiunii in tinutul sau natal, impactul volumului asupra cititorului de orisiunde, dar mai ales asupra traitorului acelui Est sfartecat de sarma ghimpata, reuseste cu mult mai mult, surprinzand esentialul oricarui sistem comunist, numitorul comun fiind acelasi. Cititorului roman, martor al acelor timpuri, nu ii ramane decat sa se priveasca in aceasta oglinda stramba si va constata similitudinile, pana la identitate; nimic nu-l va surprinde, beneficiind in plus de o savuroasa recuperare a timpului pierdut.
Din pacate, acest tur de forta scriitoriceasca nu va mai avea urmari, desi, initial, Stefan Bastovoi isi anuntase romanul ca pe o prima parte a unei trilogii. Aflat la prima lui carte de proza, dupa ce se dovedise, in prealabil – prin inca trei volume – un deosebit si inzestrat poet, el a renuntat definitiv la literatura. In urma cu ceva vreme – pe atunci inca student al Facultatii de Filozofie din Timisoara, proaspat insurat si aflandu-se in luna de miere, el a ajuns la o minastire unde a si innoptat impreuna cu tanara sotie. Noaptea petrecuta acolo i-a prilejuit o revelatie care l-a facut sa se retraga din toate cele lumesti si sa devina calugar. Scriitorul care, datorita acelei revelatii, a albit intr-o singura zi, a disparut dupa acea noapte. In locul lui, la Manastirea Noul Neamt, s-a nascut un monah: fratele Savatie.


Cele două soiuz-uri

iunie 21, 2008

Igor MOCANU – Revista Tiuk!

Macar si din cauza anului aparitiei, ultimele doua romane aparute in colectia EGO.Proza a editurii Polirom, Iepurii nu mor al lui Stefan Bastovoi si Inainte sa moara Brejnev al lui Iulian Ciocan, nu au prea multe sanse de a se sutrage unor etichete inevitabile: e pe val sa-ti povestesti tribulatiile dintr-o copilarie de dinainte de ’89, e cool sa zici ca esti nascut in URSS si, mai ales, o sa ai ceva succes la public daca-ti povestesti pubertatea si adolescenta usor nostalgic, usor melancolic, bine relaxat, in orice caz nu resentimentar, nu cu ochi rai, nu incarcat de prejudecati politice, nu cramponat de ultimele concluzii la care a ajuns dezbaterea si expertiza istorico-literara aferente. Prin urmare, e necesar ca sansele, atitea cite sint, de a scoate totusi de sub eticheta aceste doua carti excelente sa fie speculate corect, cit de cit obiectiv, cu bun simt, s-ar zice critic.
Mai intii trebuie spus ca cele doua romane isi au geneza in anii ’90. Ambele au fermentat multa vreme fie ca proza scurta care apare periodic in revistele de specialitate, fie ca practica neinstitutionalizata de creative writing. Iulian Ciocan si-a publicat parte din bucatile care alcatuiesc acum, autonom si perfect inchegat, romanul Ininte sa moara Brejnev in revista Contrafort, in timp ce ideea romanului Iepurii nu mor a aparut la indemnul lui Dan Lungu, cind Stefan Bastovoi isi facea studiile la Iasi, dupa care, la Timisoara, sa se transforme intr-o placheta de texte in proza cu titlul provizoriu Sophie, care sa fie periodic citita colegilor si prietenilor de la Cluj, iar acestia sa nu intirzie sa vina cu sugestii, lectura devenind treptat un ping-pong de idei legate de numele personajelor, de intimplarile prin care sint purtati.
Cit despre motivele din care au fost scrise cele doua romane, aici parerile sint impartite. Fiecare poseda raison-ul sau, un lucru insa le pune impreuna: nu de dragul trend-ului fost-au scrise, nici de dorul urmasilor urmasilor lor.
„Eu nu reusesc nicidecum sa-mi exorcizez propriile fantome. De aceea ma apropii de ele, abia stapinindu-mi nelinistea, si le las sa vorbeasca in timp ce scriu. Am impresia ca numai asa trecutul poate fi suportat si inteles”, marturiseste Iulian Ciocan in O precizare, capitol din romanul de fata. Scuza? Anticipare auctoriala a feed-back-ului? Incercare de a controla ecoul? Nu, este un capitol recurent in majoritatea romanelor care incearca sa-si genereze propria teorie romanesca odata cu povestea din roman, o specie de roman rar intilnita care vorbeste si despre sine in timp ce se compune, ca atunci cind ai cumpara un medicament, iar in cutie ai gasi nu fisa de preparare si utilizare, ci citeva pagini cu ecuatii, cu probleme de fizica si chimie organica.
„Pe atunci (in 1996, mai exact) eram student la Timisoara. Ma vedeam absorbit intr-o lume care mie incepea sa-mi displaca. Ma refer la obsesia aproape prosteasca pe care românii si-o faceau din «intrarea in Europa». Eram satul sa tot aud cit de buna este Uniunea Europeana si cit de rea, saraca si stearsa este România. Fara sa vreau, am inceput sa am repulsie fata de tot ce era strain, ma refer la nivelul acesta vulgar: hamburgheri, discoteci, baruri. Vreau sa ma intelegi corect, lumea spre care mergeam semana tot mai mult cu Uniunea Sovietica, nu neaparat ca atmosfera, ci ca model. Entuziasmul omului de rind, dar mai ales al studentimii, al intelectualilor mi se parea nepotrivit. Era rezultatul unei manipulari pe care eu, ca om sovietic, o simteam pina la oase. Atunci am vrut sa scriu o carte despre o lume pe care toti am uitat-o prea repede: Uniunea Sovietica. Este o carte despre o lume facuta din lozinci, lozinci ce ajunsesera sa fie respirate, mincate, baute, dormite. (…) De fapt, acest roman este o incercare de a surprinde sentimentul sovietic”, povesteste Stefan Bastovoi in interviul acordat lui Serban Axinte in Suplimentul de cultura, nr. 143, 1-7 septembrie 2007, intitulat „Am vrut sa surprind cit mai mult sentimentul sovietic”. Spre deosebire de Iulian Ciocan, care incerca sa se lepede de fantomele trecutului prin curatare livresca, prin imaculare asumativa, Stefan Bastovoi isi propusese curatarea in mod manifest, o revolta profund umana si tinereasca il determinase sa recurga la scris, intelegind prin asta recuperare personala a unui trecut recurent in alte forme, sa expuna rezultatul literar cu sectiunea transversala la vedere, in acelasi timp sa se bucure, de ce nu, de rememorarea indirecta a unei copilarii care a produs omul si autorul de acum.
Fantomele celor doi autori au morfologiile lor. Fantomele lui Iulian Ciocan sint cu atit mai absurde, cu atit mai apasatoare pe creier cu cit descrierea este insotita pe parcursul cartii de constiinta aberatiei lor. Copilul Iulian are un soc disclocant atunci cind afla de la un post de radio strain ca Brejnev chiar poate sa moara, ca Brejnev chiar este om. Moartea liderului iluminat, director de constiinta, zdruncina coerenta sistemului, Iulian ajunge intr-un final – happy ending, sugereaza Iulian Ciocan – sa-si puna intrebari despre lumea in care traieste si il procusteaza. Soiuz-ul celor doi Iuliani, autorul si personajul, se dovedeste a fi perisabil, corodabil, friabil. Cu toate acestea, cuplul Olga Leonovna-Vladimir Vladimirovici continua sa mute cu locul mobila din apartamentul lor mult prea strimt, Polikarp Feofanovici – veteran de razboi care acum nu mai are decit pieptul incarcat de medalii, incontinenta nu o are decit urinara si singuratatea patologica – continua sa aiba aceleasi asteptari, iar o rosie care i se sparge de teasta ii da masura imperiului aflat la inceputul decandetei. Idealurile care se ciuntesc, visele care sint amputate, sperantele desarte sint apanajul fantomelor lui Iulian Ciocan. Sa produca solid un balast de asteptari, iata repercusiunea actiunii acestor fantome, consecinte adincite si de inserturile intertextuale din roman, excerpte de discurs normativ din epoca semnate de scriitorii patriei.
Spre deosebire de acestea, fantomele lui Stefan Bastovoi, in simbolul iepurilor care nu mor, dar care haladuiesc ghidate de numai cite o pereche de ochelari de cal, nu au si nu produc asteptari, se complac si persevereaza intr-o lume pe care o resimt imemoriala, pe care si-o proiecteaza mereu in opozitie cu bestia capitalista. Ca Lenin a murit demult nu mai are nici o importanta, acesta bintuie prin roman si prin constiinta personajelor mereu viu, proaspat normativ: copiii il recita si-l imita la scoala, ajung sa-si formeze idealuri in comparatie cu el, oamenii din sat discuta cu el in gind sau prin paduri si nici nu au indoieli legate de el. „Personajul meu nu este un disident, el crede in Uniunea Sovietica si il iubeste pe Lenin, iar atunci cind nu intelege ceva, se indoieste de sine, nu de sistem”, explica Stefan Bastovoi in acelasi interviu. De fapt, romanul ar fi trebuit poate sa aiba trecut pe coperta de titlu nu „editia a II-a revazuta”, ci „editia a II-a, cu Lenin in filigran”, ca pe rublele din perioada Uniunii Sovietice. Iar greutatea romanului o dau linistea si pacea zguduitoare in care se complac a trai personajele, insolitul situatiilor aberante considerate normale, normalitatea absurda inteleasa ca raison d’être, asemenea familiei Stamate a lui Urmuz, care intelege sa locuiasca pacific intr-o groapa, legata toata de un tarus.
Si mai exista o deosebire: situarea in timp. Chiar daca personajele din Iepurii nu mor au o data fixa cind ies toate la parada sau vin la sedintele de colhoz, ele nu par a fi cusute pe haina istoriei, nu sint o medalie prinsa in pieptul unei epoci pentru care a fi decorat pentru merite insemna progres si dezvoltare. In schimb, la Iulian Ciocan lucrurile se intimpla „inainte sa moara Brejnev” si dupa.
Doua imagini diferite ale aceluiasi soiuz, o singura moneda calpa cu doua fete ruginite diferit, romanele celor doi ar fi putut rosti, daca n-ar purta inca stigmatul calusului, luati si cititi, acesta a fost cindva trupul si sufletul meu.


<span>%d</span> blogeri au apreciat: