Creştinii ortodocşi români resimt presiuni politice asupra Bisericii

decembrie 20, 2008

Într-un sondaj efectuat de Editura Cathisma pe internet, 58 % dintre creştinii ortodocşi români au declarat că resimt presiuni politice asupra Bisericii.

prigoana-bisericaSondajul a fost făcut în cadrul acţiunilor de popularizare, în scopul propunerii spre canonizare, a martirilor creştini din perioada comunistă. La întrebarea „De ce nu sînt canonizaţi martirii români din perioada comunistă?” 29% au răspuns „Sinodul BOR nu este interesat”, 11 % au răspuns „Din cauză că nu sînt cunoscuţi”, 2 % au răspuns „Din cauză că nu sînt sfinţi” şi 58 % au răspuns „Din motive politice”.

Eşantionul pe care s-a făcut Sondajul a fost de 757 de persoane, reprezentînd diverse categorii de vîrstă. Au răspuns atît români din ţară, cît şi din străinătate.

Presiunile politice asupra Bisericii au devenid o îngrijorare pentru creştinii ortodocşi români după ce la Iaşi a fost ordonată închiderea expoziţiei „Destine de martiri”. Obiectul expoziţiei l-au constituit dosarele din arhivele CNSAS a şase martiri din temniţele comuniste. Închiderea s-a făcut fără invocarea suportului legal şi a fost susţinută de CNSAS care este o instituţie a statului român. În acest sens, 16 organizaţii au adresat o scrisoare de protest pe numele preşedintelui României, a Guvernului şi Parlamentului României, răspunsul la care urmează să fie primit la începutul lunii ianuarie 2009.

Participă la Sondajele Cathisma


Audienţă la un demon mut – Capitolul 13. Scrisoarea secretă a lui Lenin privind executarea preoţilor

decembrie 19, 2008

C A P I T O L U L 13

Anul 1922. Smol’nyi. Scrisoarea secretă a lui Lenin către Molotov.
Uciderea celor 8.100 de preoţi din orăşelul Şuya şi împrejurimi.
Cine se află în spatele persecuţiilor împotriva creştinilor?

lenin1918

Epoca modernă a fost marcată de cele mai cumplite crime împotriva umanităţii pe care le-a cunoscut istoria. Numai jertfele celor două războaie mondiale depăşesc cifra de 200 de milioane. Pe teritoriul Rusiei şi a fostei URSS au fost ucişi circa 70 de milioane de oameni. Aici trebuie să numărăm soldaţii căzuţi pe cîmpurile de luptă, orăşenii ucişi în timpul răscoalelor, ţăranii înstăriţi deportaţi, cetăţeni civili ucişi în timpul bobardamentelor şi a atacurilor armate, victimele foametei şi a frigului, intelectualitatea şi studenţimea reacţionară. Un loc aparte îl constituie creştinii persecutaţi pentru credinţa lor. Atît Revoluţia Franceză, cît şi Revoluţia Comunistă din Rusia a declarat război pe faţă Bisericii, ucigînd şi deportînd milioane de creştini pentru motivul că erau creştini.

Într-o scrisoare din decembrie 1913, adresată lui Maxim Gorki, Lenin scria: „Orice idee despre doamne-doamne, orice cochetărie cu doamne-doamne este o urîciune… Orice apărare sau îndreptăţire a ideii de dumnezeu, chiar şi cea mai subtilă şi bineintenţionată, este o îndreptăţire a reacţiunii”.

Prin urmare, creştinii trebuiau lichidaţi.

Victor Rotaru tocmai coborîse din microbuzul nr. 8 şi traversa blulevardul Ştefan cel Mare prin faţa Primăriei Chişinăului. Păşea grăbit, mînat de gîndurile care-i aprindeau mintea. Pe umăr ducea o geantă plină cu hîrtii şi reviste sovietice. Avea o întîlnire la Casa Presei cu un fost student, care scria acum la o gazetă. Acesta îl convinse că oceanul de informaţii care îl interesează sînt mai uşor de găsit pe internet prin motoarele de căutare, decît cercetînd arhivele devastate ale Bibliotecii Naţionale. Oricum, avea să meargă şi la Bibliotecă. Ştia exact ce caută şi mai ştia că doar acolo poate găsi ce-l interesează.

– Salut – îşi făcu Victor intrarea, întinzînd mîna.
– Salut-salut! – îi răspunse fostul student, strîngîndu-i mîna.
– Ai internet?
– Este. Dar merge cam prost… Te interesează ceva anume?
– Ştii că pe mine întotdeauna m-a interesat ceva anume – glumi Victor. – Vreau documente despre persecuţia creştinilor în perioada comunistă.
– Păi… ştii ceva anume? Vreun titlu, nume… ca să ştiu ce caut.
– Există o scrisoare a lui Lenin către Molotov. Am auzit de ea prin 90, atunci, cu Frontu’. A apărut într-o revistă sovietică, dar nu mai ştiu detalii.
– Stai să văd… Deci, Lenin, Molotov, scrisoare… Aşa-a-a – zise printre dinţi fostul student urmărind adresele deschise pe ecranul computerului. – Ia să vedem… „Письмо В.И. Ленина об изъятии церковных ценностей”… Băi, ia vezi dacă nu-i asta!

Victor se aplecă entuziasmat peste umărul fostului student, citind în grabă documentul deschis.

– Asta-i, bre! Băi, minune şi cu internetu’ ăsta! Asta-i! Poţi să mi-o tipăreşti?
– Nici o problemă! Dar pe urmă mă laşi puţin, că am ceva de făcut pentru şefu’
– Dă-mi scrisoarea şi promit că nu te mai deranjez… pînă mîine! – rîse Victor mulţumit şi îşi lovi fostul student peste umăr. – Îţi mulţumesc, fratele meu! Nici nu ştii ce ajutor mi-ai dat! Cînd o să iasă cartea, ai primul exemplar! Hai, te-am lăsat! Spor la treabă!

Victor îşi luă hîrtiile şi coborî în grabă scările de la Casa Presei. Peste cîteva minute îşi sorbea cafeaua într-un bar ieftin, afundat în hîrtiile pe care le înşirase pe toată masa. Îşi scoase o foaie şi începu să traducă:

SCRISOAREA LUI V. I. LENIN DESPRE CONFISCAREA OBIECTELOR BISERICEŞTI

Tovarăşului Molotov pentru membrii Biroului Politic Strict Secret Rugăminte să nu se facă în nici un caz copii, ci fiecăre membru al Biroului Politic (inclusiv tov. Kalinin) să-şi facă propriile notiţe pe documentul însuşi. Lenin

Victor sorbi din cafea şi îşi continuă traducerea.

„În legătură cu cele petrecute în Şuya, care au fost de acum puse în discuţie la Biroul Politic, mi se pare necesar să luăm chiar acum o hotărîre tare în legătură cu tonul general al luptei în această direcţie. Deoarece mă îndoiesc că voi putea participa personal la şedinţa Biroului Politic din 20 martie, îmi voi exprima sugestiile în scris”.

Victor citi mai departe, fără să traducă. Scrisoarea era destul de lungă, iar el era interesat de lucrurile esenţiale şi reprezentative pentru politica anticreştină a bolşevicilor. În continuare, Lenin însuşi făcea referire la o răscoală care a avut loc în orăşelul Şuya ca reacţie la acţiunile de confiscare a obiectelor de cult iniţiate de VŢIK (Comitetul Executiv Central al Rusiei). Motivul oficial al confiscării obiectelor de cult a fost acela de combatere a foametei care s-a abătut asupra Rusiei. În realitate, foametea a fost provocată de bolşevici prin reţinerea recoltei de pîine. Lenin ştia că în ţară există resurse suficiente de pîine şi chiar s-a păstrat scrisoarea lui în care mărturiseşte aceasta: „Nu departe de Moscova, în guberniile vecine: Kursk, Orlov, Tambov, după calculele unor specialişti atenţi, noi deţinem, la momentul de faţă, peste 10 milioane de puduri [un pud este egal cu 16 kg.] surplus de pîine”. Raţiunile lui Lenin nu erau unele comerciale, ci strict politice: „Noi trebuie nu doar să surpăm orice împotrivire, ci să-i obligăm să muncească în noile cadre sociale. Noi avem mijloace pentru aceasta… Acest mijloc este monopolul asupra pîinii, cartela de pîine, totala subordonare a forţei de muncă” [V. I. Lenin, Opere Complete (rus.), vol. 36, pg. 369; 269].

Biserica Rusă a susţinut campania de colectare a aurului şi argintului din biserici pentru combaterea foametei. Însă nici Patriarhul Tihon, nici alţi episcopi, nu au fost de acord ca la topitorie să meargă şi sfintele vase folosite pentru slujirea Euharistiei. Se pare că în acest scop a existat un ordin al Patriarhului, motiv pentru care Lenin îl considera pe preafericitul Tihon, canonizat ulterior de Biserica Rusă, drept cap al rebeliunii din Şuya.

Lenin scria:

„Eu cred că aici duşmanul nostru face o greşeală uriaşă, încercînd să ne atragă într-o luptă hotărîtoare, într-un moment cînd aceasta este extrem de disperată şi extrem de neconvinabilă pentru el. Dimpotrivă, pentru noi anume acest moment reprezintă prin sine nu doar unul în exclusivitate prielnic, ci îndeobşte singurul moment cînd noi putem, cu un procent de 99 din 100, să-l zdrobim pe duşman cu desăvîrşire, asigurîndu-ne poziţiile de care avem nevoie pentru multe decenii înainte. Anume acum şi doar acum, cînd în locurile foametei sînt mîncaţi oameni, iar pe drumuri zac sute, dacă nu chiar mii de cadavre, noi putem (şi de aceea trebuie) să efectuăm confiscarea bunurilor bisericeşti cu cea mai turbată şi mai necruţătoare energie, neoprindu-ne în faţa nici unei presiuni din partea celor ce se împotrivesc. Anume acum şi doar acum masele ţărăneşti vor fi pentru noi, sau cel puţin, nu vor putea susţine acea mînă de clerici şi parte a burgheziei reacţionare care pot şi vor să aplice politica de împotrivire decretului sovietic…”

Victor sorbi ultima gură de cafea şi comandă un ceai neagru fără zahăr. Îi era şi foame, dar nu prea avea bani. Va mînca acasă, mai are o bucată de salam şi un sac de cartofi pe care i l-a adus vlădica Mitrofan. Era nervos pe Lenin şi pe cei din jurul lui. Cîtă minciună şi cîtă ură! Oare pentru hrana poporului avea nevoie Lenin de aurul bisericilor? Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi înfometat cu bună ştiinţă Rusia…

Continuă traducerea:

„Chiar şi în ruptul capului trebuie să efectuăm confiscarea bunurilor bisericeşti în cel mai hotărît şi mai rapid mod, prin care putem să ne asigurăm un fond de cîteva sute de milioane de ruble în aur (trebuie să ne amintim bogăţiile gigantice ale unor mănăstiri şi lavre). Fără asta nici o activitate de stat şi, în genere, nici o construcţie gospodărească în parte şi nici lupta pentru poziţia noastră la Genova sînt cu totul inimaginabile. A lua în mîinile noastre acest fond în valoare de cîteva sute de milioane de ruble în aur (dar poate că chiar cîteva miliarde) este un obiectiv care trebuie atins cu orice preţ. Iar acest lucru poate fi făcut doar acum! Toate calculele ne arată că mai tîrziu aceasta nu ne va reuşi, deoarece nici un alt prilej decît foametea disperată nu ne va oferi o astfel de dispoziţie a maselor largi a ţăranimii, căci, ea [foamea] ne va garanta simpatia acestor mase, sau ne va asigura neutralitatea lor, astfel ca victoria în lupta pentru confiscarea bunurilor să fie negreşit şi pe deplin a noastră”.

Victor îşi primi ceaiul şi mulţumi. Următorul pasaj mai întîi îl sublinie pe textul original, apoi îl traduse:

„Un scriitor înţelept în chestiuni de stat – îşi continua Lenin scrisoarea –, a zis, pe bună dreptate că, dacă, pentru atingerea unui scop politic, este nevoie de a recurge la un şir de atrocităţi, ele trebuie făcute în modul cel mai energic şi într-un timp cît mai scrut, deoarece masele populare nu vor suporta o perioadă prea lungă de atrocităţi”.

Atrocităţile nu au întîrziat să urmeze. Numai în anul acela, 1922, în Şuya şi în împrejurimi au fost executaţi 8.100 de clerici, dacă este să urmăm doar cifrele dovedite documentar. Lenin a ordonat ca răfuiala cu clerul să fie dură şi rapidă:

„…Biroul Politic va da o directivă detaliată instanţelor judecătoreşti, verbală, ca procesul împotriva rebelilor din Şuya să aibă loc cu repeziciune maximă şi să sfîrşească nu altfel decît prin împuşcarea unui număr foarte mare a celor mai influente persoane din clerul oraşului Şuya, iar, după posibilitate, şi din Moscova şi din alte cîteva centre duhovniceşti.

Pe Patriarhul Tihon eu consider de cuviinţă să nu-l atingem, cu toate că el se află fără nici o îndoială în fruntea acestei rebeliuni a patronilor de sclavi. În privinţa lui trebuie să emitem o directivă secretă către „Gospolitupr” (Conducerea Politică de Stat), ca toate relaţiile acestui activist să fie cît mai exact şi mai amănunţit supravegheate şi descoperite, în special la momentul de faţă. Să fie împuterniciţi Dzerjinski şi Unşliht să facă săptămînal raport deste aceasta către Biroul Politic.

…La întrunirea Partidului să se ia o decizie secretă precum că sustragerea bunurilor, în special din lavrele bogate, mănăstiri şi biserici, trebuie să aibă loc cu o necruţătoare hotărîre, să nu se oprească, indiferent ce ar fi, iar totul să se petreacă în cel mai scurt termen cu putinţă. Cu cît mai mare va fi numărul reprezentanţilor burgheziei şi a clerului reacţionar pe care îi vom împşca cu această ocazie, cu atît mai bine”.

Încrîncenarea lui Lenin împotriva creştinilor avea să devină linia de aur a partidului comunist. Nu se ştie numărul exact al creştinilor exterminaţi, dar marea majoritate din zecile de milioane de victime ale comunismului erau creştini. Numai dintre clerici au fost executaţi peste 200.000. A crede în Dumnezeu, a-L mărturisi pe Hristos, a devenit o infracţiune care se pedepsea cu ani grei de exil, dar cel mai des cu moartea. Persecutarea preoţilor şi a episcopilor nu avea nici o legătură cu dorinţa de îmbogăţire a bolşevicilor. Preoţii au continuat să fie persecutaţi chiar şi după ce bisericile au fost pustiite şi demolate. Lupta aceasta era deasupra unor simple interese politice. Era o luptă duhovnicească.

Istoria confirmă că atît Lenin, cît şi Stalin şi cei din anturajul lor au trăit la limita sărăciei. Averile imense ale Bisericii nu au fost răpite pentru a fi folosite de oamenii partidului, dar nici pentru a fi redate poporului, aşa cum se afirma în mod oficial. Unde pleca aurul din Rusia în timp ce populaţia murea de foame? Se poate oare crede în Teoria Conspiraţiei care susţine că, dincolo de teatrul politic, există un Guvern Mondial ocult, lucrînd la făurirea unei „noi ordini mondiale”, condusă de cei aleşi şi că toate bogăţiile din lume se scurg încetul cu încetul în fondurile acestui grup de iniţiaţi? Dar cine sînt „aleşii”? Din cele aflate pînă acum, cei aleşi nu pot să fie în nici un caz creştini…

Victor îşi plăti cafeaua şi ceaiul şi plecă abătut spre casă. Era trecut de ora mesei. Se înghesui în microbuz, sprijinindu-se de oameni necunoscuţi şi antipatici. În difuzor răsuna Russkoe Radio pe care Victor îl ura. Acasă îşi curăţi nişte cartofi şi-i mîncă prăjiţi. Ieşi la balcon şi stătu abătut cîteva minute. Era mulţumit de rezultatele cercetărilor sale. Se duse la masa de lucru şi-şi făcu următoarele notiţe din memorie:

„Componenţa Biroului Politic. 1917 – 7 membri, dintre care 4 evrei (Troţki, Kamenev, Zinoviev, Sokolnikov). A ţinut trei zile. Reînfiinţat ca organ conducător al Partidului (practic al ţării!) în martie 1919. Din organul întărit oficial, în perioada 1921-1922 făceau parte 5 persoane, dintre care 3 evrei – ceilalţi doi erau Lenin şi Stalin. Evreii au ocupat funcţii importante în conducerea URSS pînă în anul 1957. De atunci evreii nu au mai fost admişi în posturile de conducere”.

Victor căzu pe gînduri. El încerca să înţeleagă ce s-a petrecut în 1957. Să se fi retras evreii din funcţiile de conducere doar pentru a lucra din umbră? Cum se face că mai toţi oligarhii postsovietici sînt evrei? Victor îşi notă această întrebare, hotărînd să o dezlege prin cercetarea arhivelor de stat. Avea acolo o relaţie şi era sigur că i se fa oferi accesul la dosare.

În mintea lui Victor încolţi o idee grozavă. Brusc, el se întrebă dacă nu cumva, aşa cum în spatele persecuţiilor anticreştine purtate de comunişti au stat evreii, să fi fost posibil ca şi persecuţiile din Imperiul Roman să fie orchestrate de evrei.

Acest gînd nu era cu totul absurd. Imperiul Roman era un imperiu al toleranţei religioase. Aici a fost ridicat Pantheonul, templul tuturor zeilor, deci şi a tuturor religiilor. Singura religie persecutată de romani era creştinismul. Motivul era acela că cinstesc alt Împărat decît Cezarul. Aţi mai auzit undeva această acuzaţie? Sigur, ea a fost adusă lui Hristos atunci cînd Pilat a replicat că nu-l găseşte vinovat de nimic şi că, dacă a greşit ceva împotriva legii iudaice, să-l ia şi să-l judece după legile lor. Atunci evreii au găsit scăparea, ei au zis: „Acesta S-a făcut pe sine Împărat, iar noi nu recunoaştem ca împărat al nostru decît pe Cezarul!”

A te numi pe tine împărat, precum şi a glumi pe seama demnităţii împăratului, în Imperiul Roman era considerat lez-maiestate şi se pedepsea cu moartea. Dacă evreii au avut atîta influenţă, încît au putut impune lui Pilat să ordone o execuţie pe care el nu a dorit-o, găsindu-i pe loc şi acuzaţia potrivit dreptului roman, ce ne poate face să credem că în spatele persecuţiilor împotriva creştinilor, care se făceau doar sub acuzaţia de lezare a demnităţii cezarului, prin cinstirea lui Hristos ca Împărat, nu erau tot şoptitorii evrei? Oare Hristos era numit de creştini doar împărat? Nu le era mai simplu să-l numească Dumnezeu sau Fiul lui Dumnezeu şi să scape de prigoană? Este clar că în cazul persecuţiilor romane împotriva creştinilor a fost vorba de o manipulare care nu urmărea şi nu reprezenta politica, dealtfel foarte tolerantă, în ce priveşte mărturisirea credinţelor de orice fel, a Imperiului Roman. De atunci şi pînă acum, creştinii au fost întotdeauna persecutaţi sub acuzaţia că nu recunosc autoritatea dominaţiei statului.

Nebunia este că în diferite epoci creştinii au fost acuzaţi de lucruri total contradictorii: ba că deţin monopolul asupra învăţămîntului, ba că sînt împotriva iluminării prin ştiinţă; ba că propagă pasivitatea şi laşitatea prin lauda sărăciei, ba că au măcelărit lumea prin războaie duse cu scopul de a se îmbogăţi. Într-un cuvînt, cele mai năstruşnice învinuiri au fost aduse creştinilor doar pentru a-i ciocni cu orînduirea dominantă, cu scopul de a-i distrugi cu armele statului.

Poate cineva să susţină că există în lume astfel de guverne şi astfel de oameni politici care să fie atît de preocupaţi de chestiunile religiei şi în special de cea creştină, încît să-şi facă din lupta împotriva creştinismului o politică de stat, aşa cum s-a întîmplat în cazul Franţei şi a Rusiei? Aţi văzut vreodată vreun politician care să exceleze în cunoaşterea istoriei religiilor sau măcar a religiei pe care zice că o mărturiseşte? Veţi reproşa că nu este asta treaba politicienilor? Ba este, atîta timp cît sondajele arată că majoritatea oamenilor sînt religioşi. Dar oare mai există politicieni care să creadă cu adevărat în Dumnezeu? Poate că da, dar cu siguranţă sînt număraţi. Atunci cine sînt consilierii din umbră care, ca şi în cazul Revoluţiilor din Franţa şi Rusia, orchestrează la nesfîrşit campaniile de suprimare a creştinilor?

La această întrebare urma să caute răspunsul Victor Rotaru. Pentru el orice ipoteza era valoroasă doar din momentul în care putea fi demonstrată prin fapte concrete. Altfel, ea rămînea o simplă înflăcărare a minţii. Se ridică de la masă şi merse în bucătărie. Îşi puse ceainicul. Afară se auzea zgomotul maşinilor şi lumea îşi continua mersul său, cumva inconştient, prin istorie.


Audienţă la un demon mut – Capitolul 4

decembrie 17, 2008

C A P I T O L U L 4

Anul 2012. România. „Crimele” de la Sf. Ana

catuseÎn noapte de 22 spre 23 martie, la azilul Sf. Ana de pe lîngă mănăstirea de maici Crucea Scrisă, a fost consemnat decesul cetăţenei Paulescu Maricica, în vîrstă de 62 de ani, diagnosticată cu cancer la colon în ultimul stadiu. Decesul s-a produs la ora 4.20, iar pe la ora 7.00 mai multe maşini de poliţie şi ambulanţe umpluseră curtea. Din maşini au început să sară jandarmi şi reporteri, strigînd şi gesticulînd plini de agitaţie. O parte dintre ei au încercuit mănăstirea, iar alta a dat buzna în azilul de bătrîni.

– Spuneţi-ne, cum a avut loc decesul? – întrebă reporterul fără să salute, băgîndu-i maicii stareţe microfonul în faţă.
– Doamna a fost adusă aseară, iar noaptea a murit…
– A fost adusă vie?
– Da, normal, că noi nu sîntem morgă.
– Nu vi se pare straniu că un om în vîrstă de şaizeci de ani să moară la cîteva ore după ce a fost adus la mănăstire?
– Doamna a fost diagnosticată cu cancer în ultimul stadiu…
– Da, dar despre aceasta trebuie să se pronunţe un medic, dumneavoastră nu sînteţi medic.
– Aşa arată fişa medicală…
– Şi dumneavoastră personal cu ce aţi ajutat-o, ia-ţi făcut vreo rugăciune, ceva?
– Da, văzînd-o în ce stare gravă se află, l-am chemat pe părintele duhovnic şi i s-a făcut sfîntul maslu…
– Nu i-aţi făcut şi nişte exorcisme?
– Nu era cazul, exorcismele nu se fac oricui.
– Să înţeleg că practicaţi şi exorcismele, după modelul Tanacu, chiar dacă Sfîntul Sinod le-a interzis?
– Sfîntul Sinod nu poate interzice ceva ce Biserica are de la începuturile ei.
– Vă mulţumim, maică stareţă.

Îndată după interviu, maica stareţă a fost luată de doi poliţişti şi dusă în maşina de poliţie. Un cameraman filma întregul proces.

– Cum vă numiţi?
– Iustina… Iustina Cruceru.
– Este numele din buletin, că voi, călugării, aveţi numele voastre false.
– E numele de călugărie.
– Vă rog să vă prezentaţi ca în acte.
– Iuliana Cruceru.
– Data şi locul naşterii.
– 1972, Bucureşti.
– Studii?
– Facultatea de medicină din Bucureşti, specialitatea farmaceutică.
– În ce relaţii eraţi cu cetăţeana Paulescu Maricica?
– Nu am cunoscut-o pînă aseară.
– Şi cum se face că un om pe care nu l-aţi cunoscut niciodată a ajuns să moară în mănăstirea voastră?
– Mănăstirea are şi un azil de bătrîni. Doamna a fost adusă de fiul ei pentru a fi îngrijită de măicuţe.
– Cîţi bani aţi primit pentru asta?
– Nu am primit nimic pentru asta, dar fiul doamnei a lăsat un pomelnic la biserică.
– Nu ne puteţi numi suma exact?
– Nu ştiu, întrebaţi-l pe părintele duhovnic.
– Aţi eliberat o chitanţă pentru suma primită?
– Nu. A fost o donaţie.
– Chiar şi donaţiile trebuie să se facă în schimbul unei chitanţe. Aveţi chitanţier?
– Avem…
– Ce dovadă puteţi aduce în sprijinul afirmaţiei că cetăţeana Paulescu Maricica a fost adusă în mănăstire de fiul ei?
– Cum ce dovadă? Mai multe maici erau de faţă…
– Aţi încheiat un proces verbal?
– Nu… Era tîrziu, începuse Vecernia şi am convenit să-l facem azi.
– Azi, după cum vedeţi, este prea tîrziu. Cetăţeana Paulescu Maricica a murit.
– Dumnezeu s-o ierte…
– Dumnezeu o să vă ierte pe dumneavoastră, cetăţeană Cruceru Iuliana, iar cazul decesului suspect al cetăţenei Paulescu Maricica urmează să fie cercetat. Dumneavoastră sînteţi reţinută ca suspectă de săvîrşire de omor. Vă rugăm să ne urmaţi.

Peste cîteva clipe Iustina Cruceru era scoasă din maşina de poliţie cu cătuşele la mîini şi dusă în văzul tuturor înapoi în clădirea azilului. La vederea ei, măIcuţele care erau adunate în faţa bisericii, au intrat în panică. Unele au început a plînge, altele au luat-o la fugă spre pădure, iar cele mai în vîrstă au început să strige la poliţişti că sînt lipsiţi de frica lui Dumnezeu şi slugi ai satanei. Mai mulţi cameramani filmau toate cîte se întîmplau. În toată această hărmălaie, pe poarta mănăstirii intră maşina episcopiei. Maicile au alergat în grabă, bucuroase că are cine să le apere şi să le scoată din încurcătura care s-a produs. Portiera s-a deschis şi preasfinţitul “K” a coborît din maşină, scoţînd mai întîi toiagul de argint care, lovindu-se de caldarîm, scotea un sunet nepotrivit.

– Blagosloviţi, Prea Sfinţia Voastră! – au început să îngîne printre lacrimi măicuţele, aplecîndu-se să sărute mîna episcopului.

Preasfinţitul păşi în grabă printre ele, lovind caldarîmul cu toiagul şi trăgîndu-şi furios mîna pe care călugăriţele încercau zadarnic să o sărute.

– Plecaţi de aici, criminalelor! Poliţia ştie de voi!
– Prea Sfinţite, s-a produs o neînţelegere… Nimeni n-a omorît pe nimeni…
– Nu vă mai săturaţi de bani, de case, de maşini! De cînd voiam să închid mănăstirea asta! – striga episcopul fixat de camerele de luat vederi. – M-am săturat să primesc plîngerile credincioşilor despre fărădelegile care se petrec în acest loc!

A doua zi, toate ziarele scriau despre „crimele” de la Sf. Ana. Într-un articol întins pe două pagini, cu titlul „MAFIA IMOBILIARĂ DE LA SFÎNTA ANA”, autorul dezvăluia tainele măicuţelor care atrăgeau bătrîni pentru a le moşteni apartamentele. S-a dovedit că şi Paulescu Maricica a fost doar una din multele victime ale „slujitoarelor iadului”. Pe lîngă fotografia mare a maicii Iustina încătuşată, ziarul oferea reproducerea testamentului prin care Paulescu Maricica lăsa moştenire mănăstirii apartamentul şi maşina. Autorul articolului sugera că sărmana bătrînă a fost otrăvită de maica stareţă care, făcînd cursuri elementare de farmaceutică, ştia să prepare otrăvuri. Familia a dat în judecată mănăstirea, acuzînd călugăriţele de şantaj şi escrocherie, urmate de uciderea lui Paulescu Maricica.

Un alt ziar titra: „NU SE MAI SATURĂ DE BANI, DE CASE ŞI MAŞINI!” Preasfinţitul “K”, pozat în veşminte şi mitră pe cap, destăinuia reporterului suspiciunile pe care le-a avut dintotdeauna faţă de această obşte „tolerată”. Preasfinţia Sa mărturisea că mănăstirea nu a primit aprobare pentru întemeiarea azilului de bătrîni şi că acesta s-a făcut împotriva regulamentelor BOR şi a sfintelor canoane. În plus, duhovnicul de acolo, părintele Irineu nu era hirotonit canonic şi nu avea studii teologice. Pe de asupra, mai multe mărturii confirmau că părintele Irineu de la mănăstirea Crucea Scrisă ar fi fost în relaţii cu stiliştii şi că ar fi îndeplinit în România misiuni ordonate de structurile de securitate moscovite.

Editorialistul de la „Lumina” făcea dezvăluiri senzaţionale despre o suspectă agenţie imobiliară „Stavropoleos”. Făcînd legătură dintre „stavropoleos”, ceea ce din greceşte înseamnă „oraşul crucii” şi denumirea mănăstirii „Crucea scrisă”, editorialistul susţinea că agenţia imobiliară aparţinea călugăriţelor „criminale”.

În următoarele săptămîni toate ziarele şi canalele de televiziune veneau cu noi şi noi amănunte despre „criminalele în serie de la Sf. Ana”. Mănăstirea Crucea Scrisă a fost supranumită „Casa morţii” şi „Casa groazei”. Politicieni, psihologi, preoţi şi criminalişti comentau în talk show-uri reacţiile călugăriţelor suspecte. Toate posturile de televiziune rulau imagini cu bietele călugăriţe care alergau spre pădure cuprinse de panică la vederea poliţiei. Replica macii bătrîne care a strigat poliţiştilor: „Nu aveţi frică de Dumnezeu, slujitori ai iadului!” a devenit refrenul tuturor buletinelor de ştiri. Unele emisiuni, mai de scandal, ofereau filmări din toaleta mănăstirii şi de la bucătărie unde, bineînţeles, au fost găsite vase murdare pline de microbi. S-a constatat şi că bătrînele din azil erau forţate să sărute icoanele împotriva normelor elementare de respectare a igienei. Din acest motiv în azil domneau infecţiile pulmonare şi virozele. Cadavrul Maricicăi Paulescu a fost fotografiat din cele mai jenante unghiuri. Faţa înnegrită şi uscată de cancer a ajuns să se asocieze cu azilul Sf. Ana şi cu viaţa de mănăstire în general.

Monahismul şi mănăstirile inspirau moarte şi groază. Sondajele de opinie arătau că majoritatea românilor erau pentru închiderea mănăstirilor care nu se află sub directa supraveghere a unui episcop. Ministerul cultelor a impus Sfîntului Sinod să recurgă la închiderea mănăstirilor aflate departe de localităţi. Erau declarate în afara legii mănăstirile care nu îndeplinesc condiţiile de igienă şi securitate şi nu aveau drumuri de acces asfaltate. Monahii din obştile retrase urmau să fie transferaţi, cu binecuvîntarea Sfîntului Sinod, în mănăstirile din oraşe care se aflau sub supravegherea directă a episcopului. Excepţie de la regulă făceau doar mănăstirile istorice aflate departe de localităţi. Acestea rămîneau deschise pentru vizitatori, însă doar în calitate de obiective turistice şi centre culturale.

Maica Iustina Cruceru a fost condamnată la douăzeci de ani de închisoare. Într-o conferinţă de presă organizată de Patriarhia Română, purtătorul de cuvînt al Patriarhiei a declarat că pedeapsa este una cît se poate de umană, avînd în vedere că cetăţeana Iuliana Cruceru, folosindu-se de chipul monahal, a atras şi a otrăvit douăsprezece bătrîne cu scopul de a le moşteni averea. Împreună cu maica Iustina au mai fost condamnaţi părintele Irineu, la cinsprezece ani şi maica bătrînă care a strigat la poliţişti. Cea din urmă a fost acuzată de colaborare cu cetăţeana Iuliana Cruceru în vederea racolării bătrînelor singure, fapt pentru care a primit opt ani de închisoare. Maica Iustina a fost acuzată de faptul că a oferit servicii medicale fără să fie autorizată. Mănăstirea Crucea Scrisă a fost declarată închisă pe durata cercetărilor, iar bătrînele de la azilul Sf. Ana au fost transferate cu multă pompă într-un azil de stat. Bineînţeles, unele bătrîne au apărut la televizor destăinuind tratamentul inuman la care erau supuse de călugăriţe, în special de maica Iustina. S-a dovedit că bătrînele bolnave erau puse să muncească din zori şi pînă în noapte, fiind obligate să postească şi să stea în picioare la slujbele interminabile. Toate acestea erau făcute cu scopul de a le grăbi sfîrşitul…

Însă adevărul era cu totul altul. Un ordin intern al Patriarhiei îi impunea pe toţi ieromonahii să aibă studii teologice superioare. Mănăstirile de maici erau obligate să înfiinţeze şi să întreţină fie un azil de bătrîni, fie unul de copii. Acest proiect făcea parte din politica filantropică a Bisericii. Episcopul “K”, aflînd că în obştea de la Crucea Scrisă a intrat o soră cu studii medicale, a călugărit-o în pripă şi a numit-o stareţă cu misiunea de a înfiinţa un azil de bătrîni. Educaţia şi cuminţenia maicii Iustina i-au convins pe oamenii din împrejurimi să sprijine mănăstirea şi azilul. Într-un timp scurt, numai din donaţii, a fost ridicat şi amenajat azilul.

Convieţuirea cu bătrînele bolnave şi abandonate dădea multă bătaie de cap călugăriţelor care veniseră la mănăstire pentru a se deda rugăciunii, departe de grijile lumeşti. Cu toate acestea, ele făceau eforturi supraomeneşti, înconjurîndu-le pe bătrîne cu iubire şi răbdare. Toate aceste eforturi erau răsplătite doar de Dumnezeu, căci fiecare înţelege că bătrînele erau aduse la azil abia după ce rudele le dezmoşteneau. A fost un singur caz cînd una din bătrîne a făcut testament, donînd apartamentul mănăstirii. Vestea a ajuns la urechile episcopului însoţită de înfloriturile specifice. De atunci, între episcop şi mănăstire s-a pus un sloi de gheaţă. Preasfinţitul o bănuia pe maica Iustina că aceasta a primit şi alte apartamente de la bătrînele pe care le trata, dar că ascunde acest lucru de administraţia bisericească.

Pe lîngă asta, episcopul a primit mai multe sesizări din partea preotului din satul de lîngă Crucea Scrisă prin care i se aducea la cunoştinţă că părintele Irineu, duhovnicul mănăstirii, spune predici antiecumeniste. În una din predici, călugărul chiar a insinuat că unii episcopi şi-au vîndut credinţa, devenind slugi ale antihristului. Preasfinţitul “K” a perceput aceste insinuări ca pe un atac la persoană şi căuta prilej să se răzbune pe părintele Irineu. Încercarea de a-l demite pe tînărul călugăr din postul de duhovnic a fost zădărnicită de o listă de două mii de semnături care cereau ca părintele Irineu să rămînă în continuare preot la Crucea Scrisă. Din acest motiv, preasfinţitul a fost atenţionat că este prematur să recurgă la măsuri categorice şi că trebuie adoptată o altă cale pentru rezolvarea problemelor de acest gen. Decesul sărmanei Paulescu Maricica a picat la ţanc. Acum nesuferiţii călugări, care au îndrăznit să atace public metehnele arhieriei superioare, au fost scoşi din joc. Misiunea a fost îndeplinită.

La şedinţa următoare a Sinodului episcopul “K” a fost ridicat la rangul de arhiepiscop, iar mica lui episcopie a primit în plus încă un centru de judeţ.


Lojele KGB-ului

decembrie 16, 2008

De Victor Roncea

Personaje de varf din Romania, Moldova, Rusia si Ucraina intrebuinteaza influentele masonice pentru promovarea unor interese economice si geopolitice in spatiul rasaritean al Europei

sigla-masonilor-mdDupa 1989, Francmasoneria „si-a reaprins Luminile” in toate tarile din fostul bloc comunist. Prin Hotararea de Guvern nr. 561 semnata de Adrian Nastase la data de 15.04.2004, „Asociatia Marea Loja Nationala din Romania” devine de „utilitate publica”, adica beneficiaza inclusiv de fonduri de la stat. Conform istoricului oficial al masoneriei, cu stiinta Marii Loji Unite a Angliei, „Grande Oriente d’Italia” a decis sa reactiveze Francmasoneria Regulara din Romania. Aceasta Mare Loja Regulara a fondat pe teritoriul romanesc, la Bucuresti, in 1991, trei „Loji Regulare”, aflate la inceput sub jurisdictie italiana. Acelasi lucru s-a intamplat peste Prut, prin intermediul aceleiasi filiere, numai ca ceva mai tarziu.

Continuarea articolului, insotit de imagini convingatoare,
in ZIUA


Audienţă la un demon mut – Capitolul 3

decembrie 16, 2008

C A P I T O L U L 3

Anul 2008. România – „ţara popilor”

manastiri_bucovina_suceava

Efectele libertăţii religioase au depăşit cu mult aşteptările Comitetului pentru Siguranţa Statului. Bisericile s-au înmulţit atît de mult pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, încît liderii politici, pentru a-şi asigura voturile în alegeri, au început să pozeze lîngă episcopi şi preoţi. Loialitatea Bisericii faţă de politica centrală nu era pusă la îndoială. În decursul a douăzeci de ani nici un episcop nu a contrazis public politica de la Kremlin. Atacurile din Cecenia şi din Transnistria se făceau şi cu încuviinţarea publică a ierarhiei, iar liderii separatişti s-au învrednicit de medalii patriarhale. Aşadar, înmulţirea bisericilor şi influenţa crescîndă a clerului nu putea aduce decît folos statului. Dar ce s-ar întîmpla dacă într-o zi Biserica ar deveni conştientă de forţa pe care o reprezintă şi s-ar întoarce împotriva politicii centrale? Lucrul acesta trebuia prevenit şi împiedicat să se producă…

Victor Rotaru se ridică de la masa de scris şi începu să umble prin cameră. Era trecut de miezul nopţii şi mintea lui obosită îşi ordona gîndurile cu anevoie. După cîteva minute el se aşeză din nou la masă şi îşi continuă însemnările:

„Ortodoxia europeană dă şi ea destulă bătaie de cap autorităţilor. Adusă în Europa de state neînsemnate ca putere economică, precum România, Serbia şi Bulgaria, Ortodoxia este văzută ca un tentacul al Rusiei. Acest fapt este departe de adevăr, deoarece toate aceste state mici au fost creştinate încă din perioada apostolică. Asocierea Ortodoxiei cu Rusia şi comunismul s-a făcut prin presa de stînga care a înfierat Biserica prin aceleaşi clişee pe care le-au folosit pe rînd Revoluţia Franceză, Revoluţia lui Lenin şi represaliile lui Stalin şi Hruşciov. Mai multe mănăstiri istorice şi biserici ortodoxe au fost bombardate în Serbia în numele democraţiei americane. În România Biserica Ortodoxă a fost atrasă într-un ecumenism exagerat cu scopul de a o pune în conflict cu restul Bisericilor Ortodoxe din lume…”

Aici Victor se opri şi începu să răsfoiască vraful de ziare, reviste antiglobaliste, cursuri de politologie, liturghiere şi tot felul de cărţi de slujbă, mai noi şi mai vechi, din care îşi scotea pagini întregi de notiţe. Găsi în sfîrşit ceea ce căuta. Apoi continuă:

„Intrarea României în Europa a fost precedată de vizita papei Ioan Paul II, care a fost prima întîlnire dintre papa Romei şi un patriarh Ortodox de la 1054 încoace. Reacţiile antiecumeniste din mediile monahale şi teologice nu au întîrziat să apară. Sfîntul Sinod a emis o circulară secretă prin care tuturor clericilor, monahilor şi teologilor li se interzicea apariţia în presă. Această interdicţie trebuie privită prin prisma faptului că ortodocşii alcătuiesc peste 80% din populaţia ţării, iar mănăstirile şi bisericile sînt la fel de numeroase ca şi magazinele…”

Peniţa din mîna lui Victor Rotaru părea că ciupeşte coala albă de hîrtie, căutînd să o rupă. Pornit împotriva globalizării şi a expansiunii capitalismului sălbatic, fratele Victor refuza din principiu toată tehnica modernă, începînd de la computer şi pînă la telefonul mobil, încăpăţînîndu-se să scrie cu peniţa pe hîrtie velină. Vădit satisfăcut de munca sa, el îşi continua meditaţia:

„Ortodoxia acestor state mici, odată cu intrarea lor în Uniunea Europeană, răscolea istoria corectată politic a totalitarismului masonic. În România milioane de oameni încă mai cîntau în Vinerea Mare Patimile lui Hristos după textul bizantin care abunda în referiri considerate „antisemite” de legislaţia europeană. Chiar dacă Sfîntul Sinod cenzurase o parte din ele în secret, fără a înştiinţa credincioşii printr-un document oficial, totuşi problema rămînea nerezolvată în principiu. Biserica unei ţări neînsemnate precum România sfida legislaţia europeană şi documentul „Nostra Aetate” adoptat în 1965 de Consiliul II Vatican prin care evreii erau absolviţi de vina de a-l fi răstignit pe Hristos. Tot atunci s-a hotărît cenzurarea Evangheliei şi a imnelor creştine de „pasajele antisemite”. Orice referire publică la evrei ca avînd legătură cu răstignirea lui Hristos avea să fie catalogată drept „antisemitism” şi pedepsită penal…”

Aici Victor Rotaru se opri şi reciti totul de la început. Chiar dacă rîvna lui lăuntrică îl îndemna să fie direct şi categoric, i se păru că un cititor neavizat s-ar putea plictisi citindu-i pledoaria. Hotărî să rezolve problema printr-un vechi şiretlic gogolian, făcînd următoarea remarcă:

„Cititorul trebuie să-şi învingă orice impresie de exagerare pe care i-o pot provoca referirile prea dese la religie. Această reacţie este produsul unei manipulări seculare. Probabil ea va trece de îndată ce voi spune că în joc sînt puse sume foarte mari de bani. Mari, mai mari decît preţul întregii Europe scoase la licitaţie!”

Satisfăcut de modul în care şi-a distins cititorul imaginar, Victor continuă cu şi mai multă rîvnă:

„Tabu-ul antisemitismului este în directă legătură cu procesul de la Nurnberg şi sutele de miliarde de dolari pe care Germania îi plăteşte, începînd cu anul 1948 statului Israel ca şi despăgubiri de război. În 2002, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 31/2002, România, care a ieşit nevinovată din procesul de la Nurnberg, şi-a recunoscut singură vina de a fi exterminat evrei în timpul celui de al doilea război mondial şi a fost amendată cu 20 de miliarde de euro. Se pare că evreii sînt singurii care au avut ideea să-şi vîndă morţii. Şi să-i vîndă foarte scump. Plata către statul Israel se face pe cap de mort şi orice discuţie despre cifra bătută în cuie a Holocaustului costă bani enormi. Iată de ce referirile contradictorii la evreii, fie de ordin politic, fie religios, trebuie să dispară”.

Victor se ridică de la masă şi începu iar să se plimbe prin cameră. Se duse la bucătărie şi puse de un ceai. Era tîrziu şi mintea lui, fără să vrea, se lăsa rănită de amintiri. Şi masa, şi ceştile, şi aragazul acesta sovietic îi aduceau amintea de viaţa lui de odinioară. Prin faţa minţii i-au trecut imagini din căminul studenţesc, apoi şi-o aminti pe nevastă-sa, care acum era căsătorită în Italia şi inima lui s-a umplut de tristeţe. I se făcut ciudă pe evrei, pe capitalişti, pe Gorbaciov şi în genere pe toată lumea. În astfel de clipe i se părea că singura soluţie este să plece într-o mănăstire din fundul Rusiei să se călugărească. Apoi se aprindea iar de mînie şi îşi zicea că nu se va lăsa pînă nu va face dreptate, pînă nu va spune lumii întregi adevărul, chiar şi cu preţul morţii. Îşi turnă ceai într-o cană şi se duse iar la birou. Sorbind îngîndurat din ceaiul fierbinte, îşi continuă, liniştit, scrierea:

„Astăzi, în majoritatea statelor europene şi americane polemica cu evreii este considerată antisemitism şi se pedepseşte cu ani de închisoare. România nu face excepţie de la aceste state. Singură Ortodoxia, rămasă prin imnografia sa în epoca bizantină, sfidează totalitarismul masonic. Creştinii nu înţeleg legătura dintre crimele comise de regimul lui Hitler şi Musolini şi comemorarea patimilor lui Hristos pe care ei o fac în Vinerea Mare, dar şi în fiecare duminică, miercuri şi vineri. Cum Hristos, Cel răstignit, a fost transformat în prilej de instigare la ură? Cum sutele de milioane de creştini victime ale persecuţiilor romane, bizantine şi comuniste au fost transformaţi de istoria corectată politic în infractori? De ce nici un regim politic nu recunoaşte numărul imens al victimelor din rîndul creştinilor? De ce împotriva creştinilor şi a lui Hristos se poate spune orice în documentare mincinoase semnate Discovery şi National Geographic? Romanele blasfemitoare la adresa lui Hristos şi a creştinilor iau Nobel, iar filmele sînt premiate cu Oscar, în timp ce o simplă ironie la adresa evreilor şi a Holocaustului te costă ani de închisoare. Răspunsul este simplu: creştinii îşi caută dreptatea în legile lăsate de Dumnezeu, iar evreii în legile pe care şi le fac singuri…”

Victor se ridică de la masa de scris şi, clătinîndu-se de oboseală, se trînti în pat. El a mai avut timp să-şi facă semnul crucii înainte de a adormi buştean.

Între timp, istoria continua.

Comisarul European al Justiţiei ieşi pe cerdacul mănăstirii Vovidenie şi scoase o ţigară. Episcopul “K” se repezi cu un aer vinovat, oferindu-i bricheta aprinsă.

– Preasfinţite! Cît timp o să mai pierd eu pe dealurile României voastre nenorocite? Ţi se pare că eu nu mai am şi altceva de făcut?
– Dar, Excelenţa Voastră…
– M-aţi asigurat că scoaterea icoanelor şi a crucilor din locurile publice nu este o problemă! Aţi promis că nu va trece nici o lună de la intrarea României în Uniunea Europeană şi nu va rămîne nici urmă de icoană în şcoli şi în cabinetele funcţionarilor publici!
– Dar, Excelenţa Voastră, am făcut tot ce ne-a stat în puteri… Campania de presă a fost bine organizată…
– De ce nu v-aţi ţinut de cuvînt!? – strigă comisarul european al Justiţiei şi îşi umplu plămînii cu fum.
– Dar, Excelenţa Voastră, v-am prezentat înregistrările emisiunilor de la televizor, aţi văzut numărul semnăturilor adunate împotriva acestei acţiuni… A fost prea în pripă…
– M-aţi asigurat că Biserica are cea mai mare credibilitate în România şi că Sfîntul Sinod face legea în Biserică! De ce nu aţi acţionat mai dur?
– Excelenţa Voastră, asta aşa este, dar s-au răsculat intelectualii, artiştii, tot poporul. Dacă am fi acţionat mai dur, ne-am fi pierdut credibilitatea în faţa lor. Excelenţa Voastră aţi spus-o în nenumărate rînduri că Biserica trebuie să rămînă şi în continuare instituţia cu cea mai mare credibilitate…
– Ascultă, preasfinţite – zise comisarul slobozind nervos fumul din piept – dacă n-o să vă faceţi treaba, tu şi colegii tăi o să vă vedeţi mutrele astea idioate în ziarele de mîine, cu toată povestea vieţii voastre! O să vă bag la puşcărie, canaliilor şi o să punem alţii în locul vostru!
– Dar, Excelenţa Voastră, promit că totul va fi rezolvat, e doar o problemă de timp…
– Timpul costă bani, preasfinţite!
– Promit să rezolv această problemă…
– Fac ceva pe promisiunile tale! – zise printre dinţi comisarul, trăgîndu-l pe episcop de barba lui aranjată. – Iar acum, dispari din faţa mea.
– Da, să trăiţi! – rosti vinovat preasfinţitul şi se retrase cu paşi mărunţi, dispărînd în întuneric.

La întrunirea secretă de la mănăstirea Vovidenie, care era doar una din multele care au avut loc în ultimii ani în România, s-a reluat discuţia despre numărul mare al preoţilor şi al mănăstirilor pe teritoriul României. Comisarul european al Justiţiei a aruncat furios harta turistică a României pe masă, strigînd:

– Cînd o să dispară toate aceste ciori de pe harta României?!

„Ciori” erau numite crucile care marcau mănăstirile pe hartă. Mănăstirile româneşti atrag sute de mii de oameni. La unele hramuri se adună de la zece mii la şaptezeci de mii de credincioşi. Dacă vreunui episcop i-ar trece prin cap să-i pună pe toţi aceşti oameni să semneze modificarea unei legi în România, toţi parlamentarii cumpăraţi de masoni ar deveni inutili. Administraţia europeană trebuia să prevadă şi să combată această posibilitate. România, această „ţară de popi”, era vîndută doar la nivelul politic, nu şi religios. Lupta care trebuia dusă acum era aceea împotriva Ortodoxiei care reprezenta peste 80% din populaţia ţării. Biserica Ortodoxă Română a rămas singura instituţie centralizată care poate influenţa societatea mai mult decît sistemul de învăţămînt. Masonii europeni se grăbeau să limiteze influenţa Ortodoxiei, aşa cum au limitat de-a lungul timpului influenţa Catolicismului. Arma tradiţională într-o astfel de luptă rămînea calomnia. Presa românească, aservită masoneriei mondiale, avea să devină vehiculul principal care avea să ducă tonele de murdărie în casele şi în inimile oamenilor creduli şi dezinformaţi.

Vezi CAPITOLUL 1


Cele mai folositoare cărţi… Sondaj CATHISMA

decembrie 15, 2008

Audienţă la un demon mut – Capitolul 2

decembrie 15, 2008

C A P I T O L U L 2

Anul 2001. Chişinău. Deschiderea lojii masonice de rit italian.
Lista invitaţilor

posvkravchenko1

Părintele Mitrofan era un tînăr provenit dintr-o familie de muncitori credincioşi. Şi-a petrecut copilăria visînd să ajungă preot, iar la vîrsta de douăzeci de ani, după armată, ivindu-se prilejul, a intrat la Seminarul Teologic de la Zagorsk, lîngă Moscova. Aici a dat dovadă de hărnicie şi ascultare, fiind după aceea admis la Academie fără examen. În primul an de Academie, a fost tuns în monahism şi primit ca frate în Lavra Cuviosului Serghie. O mare cinste pentru un basarabean, ştiindu-se cît de întinsă este Rusia şi cît de greu este primit cineva în această Sfîntă Mănăstire. Tot aici a fost hirotonit diacon şi mai apoi preot.

Tînărul ieromonah avea o viaţă cuminte, monotonă, previzibilă. Nu ieşea niciodată din cuvîntul mai marilor săi. Luîndu-se în considerare anii petrecuţi în Rusia, a fost trimis de ascultare să renască o mănăstire istorică din Basarabia. Peste cîţiva ani, aproape o sută de fraţi s-au strîns în jurul părintelui Mitrofan, fiind însufleţiţi de rîvna şi credinţa lui. În zilele de sărbătoare, mii de oameni umpleau mănăstirea.

Părintele Mitrofan deveni un om influent, aproape o persoană publică. În anii stăreţiei sale a intrat în relaţii cu politicieni şi mari patroni. Totul sub pretextul revitalizării mănăstirii istorice, care vreme de treizeci de ani fusese transformată de sovietici în azil de tuberculoşi. Viaţa părintelui Mitrofan devenise de neimaginat înafara acestor relaţii. Datoriile lui ajunseseră la milioane de dolari, iar liniştea îi era tulburată de telefoane care îi făceau ultimatumuri şi promisiuni. Puţini ştiau că bunăstarea exterioară a mănăstirii se zidea pe ruinarea lăuntrică a părintelui Mitrofan.

Într-o zi, în timp ce binecuvînta poporul dornic să-i sărute mîna după slujbă, părintele Mitrofan fu reţinut de un bărbat cu alură de intelectual:
– Părinte – îl strigă acela, fără să ia binecuvîntare. Vreau să vorbesc ceva cu dumneavoastră.
– Veniţi la stăreţie peste zece minute – răspunse părintele Mitrofan care era obişnuit cu astfel de cereri.

Bărbatul venit nu era altul decît Victor Rotaru, ajuns şomer, după ce mai înainte fusese parlamentar din partea Frontului Popular. Abandonase cariera universitară pentru a-şi sluji neamul prin politică, iar acum, schimbîndu-se vremurile, nu mai era nici profesor, nici politician. Ajunsese la limita sărăciei, divorţat şi cu doi copii plecaţi la studii în România pe care nu-i putea vizita din lipsa banilor. Cu două săptămîni în urmă Victor Rotaru avu un vis care îi dădu peste cap întreaga sa viaţă. Răvăşit de gînduri, profesorul materialist de altădată, hotărî să meargă la o mănăstire să stea de vorbă cu un călugăr.

– Ce vă aduce la noi? – îl întrebă părintele Mitrofan pe noul venit?
– Problemele, părinte… Nu credeam că o să ajung vreodată să mă jeluiesc unui părinte.
– Multe nu le credem, dar se întîmplă… Vă invit să stăm la masă şi acolo o să discutăm mai bine.
– Vă mulţumesc, părinte, de ce să ascund… chiar mi-e foame – încercă Victor să glumească, iar faţa i se lumină de un zîmbet amar.
– Nu-i nimic, frate… cum?
– Victor…
– Nu-i nimic, frate Victor! Trebuie să mergem înainte cu nădejdea în victorie! Parcă asta înseamnă numele pe care îl purtaţi!
– Eh, înseamnă, părinte, dar viaţa m-a cam descurajat…
– Descurajarea e un păcat! Numai oamenii fără Dumnezeu se descurajează!

Tonul calm şi cumpătat al părintelui Mitrofan l-a determinat pe Victor Rotaru să-şi deschidă cu totul sufletul. Fostul agent al KGB-ului îşi dădea seama că atunci cînd vine vorba de Dumnezeu subterfugiile retorice nu-şi au locul.

– Şi eu sînt unul dintre ei, părinte! – zise el cu dezinvoltură.
– Nu zi aşa. Ce, nu eşti botezat?
– Nu, părinte, nu sînt botezat şi pentru asta am venit să stau de vorbă cu dumneavoastră…
– E-e-e! Lasă, că nu eşti tu nici primul, nici ultimul care vine la credinţă la plinătatea vîrstei! Ce, crezi că pe vremea apostolilor se botezau de mici? Abia o să te apropii de Hristos cu mai multă înţelegere! Mai rău e de cei care, deşi sînt botezaţi din copilărie, umblă săracii în afara Bisericii… Dar hai să mîncăm! Pentru orice lucru este şi un timp potrivit! Haide, frate Victor, că îngerii se bucură în ceruri de întoarcerea ta! Hai să ciocnim şi noi cîte un păhărel de vin mănăstiresc, să ne mai înveselim inimile, că de tristeţe îmbătrîneşte omul şi nici mintea nu gîndeşte cum trebuie!

Victor Rotaru, fostul colaborator al KGB-ului, simţea cum se transformă în fratele Victor şi făcea mari eforturi să nu scape lacrimi. O căldură inexplicabilă îi cuprinse tot corpul şi simţea că îi vine să plîngă de bucurie. Băga mîncarea în gură, dar nu o putea mesteca din cauza lacrimilor care îi umpleau gîtul. Făcu un efort să-şi vină în fire, cînd părintele Mitrofan ridică paharul cu vin şi-l invită să ciocnească.

– Să trăim, frate Victor! Mă bucur de cunoştinţă!
– Dă, Doamne – răspunse oaspetele jenîndu-se în sinea sa de faptul că a ajuns să bea cu un popă.
Apoi adăugă:
– Părinte, eu am făcut multe greşeli!
– Ei lasă, Dumnezeu iartă…
– Am făcut mari greşeli, părinte! Am vorbit de rău Biserica, am spus că Dumnezeu nu există!
– Hai, gata! Bea-ţi paharul! Eu l-am băut, iar tu nu.
– Am spus că Dumnezeu nu există, părinte!
– Ei, dar ce voiai să spui, dacă tu chiar credeai că nu există?
– Credeam, părinte! Ce prost eram!
– Şi cum ai înţeles că Dumnezeu există?
– Nu ştiu, părinte… Am avut un vis… De atunci mă simt de parcă Hristos ar fi tot timpul undeva de faţă. Vi s-a întîmplat vreodată aşa ceva?
– Slavă Domnului, frate Victor, Hristos este tot timpul de faţă, numai noi nu-L vedem. Acesta e harul lui Dumnezeu care te cheamă. Ai venit într-un loc sfînt cu durerea ta, iar Hristos ţi-a ieşit în întîmpinare. O să te botezi şi viaţa ta o să se schimbe, o să vezi. Hai, nu mai fi trist, trebuie să te bucuri!
– Dar mă bucur, părinte, numai că mă simt nevrednic şi păcătos…
– Ei, asta nu-i rău, de ne-am simţi aşa tot timpul nu am mai face rău nimănui.
– Aşa e, părinte.

În ziua următoare părintele Mitrofan l-a spovedit şi l-a botezat pe Victor Rotaru. Bucuria acestuia nu avea margini. El mai rămase o săptămînă la mănăstire, mergînd la slujbe şi mîncînd la trapeza fraţilor. Totul era nou, curat şi plin de bucurie.

Chiar dacă Victor Rotaru crezuse în Dumnezeu, cele întîmplate în sala de şedinţe a Kremlinului nu-i dădeau pace. El trăia cu convingerea că doar părintele Mitrofan este un adevărat slujitor al lui Hristos, iar restul, în frunte cu mitropolitul, sînt agenţi infiltraţi. Oricît îl ocăra părintele Mitrofan la spovedanie, fratele Victor nu-şi putea învinge antipatia şi neîncrederea pe care o avea faţă de ierarhia bisericească. Însă dacă părintele Mitrofan evita discuţiile pe astfel de teme, fraţii mănăstirii, printre care şi unii ieromonahi, ascultau cu interes poveştile despre kaghebişti şi masoni infiltraţi în Biserică pe care fratele Victor le înşiruia cu mult talent.

Într-o seară părintele Mitrofan îl sună pe fratele Victor şi-i spuse că vrea să-i facă o vizită. În apartamentul modest din Chişinău, părintele Mitrofan şi Victor Rotaru au petrecut pînă tîrziu după miezul nopţii, discutînd pe temele favorite ale celui din urmă.

– Frate Victor, nu-i bine să smintim fraţii cu astfel de vorbe. Oamenii sînt slabi în credinţă şi nu ştii ce urmări poate avea un cuvînt spus nelalocul lui.
– Părinte Mitrofan! Eu nu înţeleg ce fel de credinţă este asta? Oare trebuie să ascundem adevărul şi să nu facem nimic de frică să nu „smintim” pe cineva? Dar dacă bandiţii ăştia o să sfîşie toată Biserica, atunci n-o să fie sminteală? Cînd mitropolitul aduce mii de tone de benzină fără taxe vamale, nu e sminteală, părinte? Cînd se întîlnesc ei la marafeturile lor cu toată mafia care îşi bate joc de ţara asta şi de popor, atunci nu e sminteală? Eu nu vă înţeleg, părinte!
– Frate Victor, fiecare o să dea răspuns pentru faptele sale…
– Cînd au murit băieţii în Transnistria, de partea cui era mitropolitul? Patriarhul este antihristul, pentru că l-a decorat pe Smirnov cu medalie bisericească! Părinte, cum se poate aşa ceva? Cum să decorezi un criminal cu distincţii bisericeşti? Pentru ce merite? Pentru că a ucis mii de băieţi nevinovaţi care au murit pentru ca azi mafioţii de la Chişinău să bea în beciurile de la Cricova cu criminalii de la Tiraspol? Asta este Biserica, părinte?
– Frate, Victor, eu nu mă amestec în politică. Eu slujesc lui Dumnezeu…
– Asta spun şi eu, părinte şi te rog să mă ierţi, trebuie să-i slujim lui Dumnezeu, nu bandiţilor şi criminalilor care ne-au cotropit ţara şi ne-au batjocorit poporul!

Părintele Mitrofan a auzit de zeci de ori povestea despre şedinţa de la Kremlin, dar inima lui curată nu-i îngăduia să creadă întru totul spusele lui Victor Rotaru. În viaţa sa, părintele văzuse mulţi arhierei şi preoţi care s-ar fi potrivit pentru rolul de duşmani ai Bisericii, dar de fiecare dată cînd acest gînd încerca să se cuibărească în inima sa, călugărul îl învingea prin gînduri bune. Şi acum el îl înţelegea prea bine pe fratele Victor, dar nu-l putea încuviinţa pe faţă, pentru a nu-l îmbolnăvi şi mai tare. Mulţi şi-au pierdut minţile încercînd să înţeleagă de ce Dumnezeu rabdă răul făcut în numele Lui. Educaţia îl predispunea pe Victor la raţionamente interminabile, iar lipsa lui de experienţă duhovnicească îl făcea să tragă concluzii simpliste, întemeiate pe logică, nu pe conştiinţa că Dumnezeu este viu şi, la nevoie, poate să se răzbune singur. Zbuciumul lui nu avea mîngîiere, deşi la fiecare spovedanie se căia pentru gîndurile rele pe care le are asupra ierarhiei.

Victor Rotaru se linişti şi deveni parcă alt om atunci cînd părintele Mitrofan a fost hirotonit de patriarhul Moscovei şi numit episcop al unei eparhii nou înfiinţate. Deşi fratele Victor considera că motivul real al hirotoniei era unul strategic, cu scopul de a slăbi influenţa Patriarhiei Române în Basarabia, totuşi el spunea tuturor că, în cazul părintelui Mitrofan, Dumnezeu i-a întunecat minţile patriarhului şi aşa a pătruns în rîndurile ierarhiei un om al lui Dumnezeu. Uneori Victor Rotaru glumea, zicînd că dacă părintele Mitrofan a ajuns episcop, înseamnă că Dumnezeu există.

Însă bucuria şi pacea lui Victor Rotaru n-au durat prea mult. Însoţindu-l într-o zi pe vlădica Mitrofan la mitropolie cu o treabă oarecare, fratele Victor a rămas să aştepte în anticameră. Aici, din plictiseală, dar şi din curiozitatea care îl caracteriza, şi-a aruncat ochii pe o hîrtie rămasă pe birou. Hîrtia nu era altceva decît o invitaţie la solemnitatea de deschidere a Lojei Masonice de rit Italian în Republica Moldova care se făcea prin înalta participare a preşedintelui de atunci al statului, Petru Lucinschi. Fratele Victor îşi ascuţi ochii de fost agent al KGB şi citi lista invitaţilor din care nu lipseau înaltele feţe bisericeşti atît ale ortodoxiei, cît şi ale altor culte prezente în Moldova. Ceea ce îl enervă mai mult pe Victor Rotaru nu era atît faptul în sine, cît formula de adresare folosită de masoni, prin care mitropolitul era numit „Excelenţa Voastră”. Victor văzuse şi altă dată că unii ierarhi ruşi apar în fotografiile din calendarul bisericesc împodobiţi cu panglici şi ordine masonice, dar punea aceasta pe seama prostiei şi a aroganţei lor. Acum însă înţelegea că ierarhia era o pradă rîvnită nu doar de organele de securitate, ci şi de masoneria internaţională. Victor ştia că experienţa unui simplu agent KGB nu erau suficientă pentru a da de capăt acestei ţesături încurcate în lumea întreagă. Care erau scopurile masoneriei şi în ce relaţii se afla cu vechile structuri ale Comitetului pentru Siguranţa Statului sovietic? O legătură trebuia să existe cu siguranţă, gîndi Victor Rotaru, hotărînd să se dedice cercetării mai în profunzime a fenomenului.

Vezi şi CAPITOLUL I


Audienţă la un demon mut – Capitolul I

decembrie 14, 2008

C A P I T O L U L 1

Anul 1987. Moscova. Sala de şedinţe a Kremlinului

moscow

Perestroika anunţată de Gorbaciov a împins Uniunea Sovietică spre un punct în care toată politica ei de pînă atunci, camuflată cu atîta grijă în decursul a mai bine de şaptezeci de ani, s-a revărsat cu multă dezordine. Istoria interzisă a imperiului, ca un car încărcat, s-a sfărîmat de zidul realităţii, atrăgînd de pretutindeni gurile flămînde de adevăr. Oamenii devorau ziarele cu dezvăluiri din dosarele secrete ale KGB-ului. Puţini însă înţelegeau atunci că lozincile gorbacioviste „Glasnosti!” (libertatea cuvîntului) şi „Perestroika!” (reforma), care nu făceau decît să reia formulele Revoluţiei Franceze şi ale celei leniniste, pregăteau, de fapt, o nouă revoluţie. Uniunea Sovietică se apropia de prăbuşirea ei. Doar cîteva persoane cunoşteau acest lucru şi făceau eforturi disperate pentru a pregăti intrarea maselor într-o nouă eră.

Comitetul pentru Siguranţa Statului (KGB), trebuia să ia măsurile necesare cu ocazia celor o mie de ani de la Creştinarea Rusiei. Semnalele din teritoriu nu erau prea bune şi panica domnea printre şefii tuturor departamentelor. Ateismul comunist s-a văzut provocat în mod neaşteptat de libertatea de opinie propagată de Perestroika. Cum să împaci ideologia ateistă a Rusiei Sovietice şi cei o mie de ani de la creştinarea Rusiei Kievene?

Constituţia Uniunii Sovietice garanta libertatea religioasă, însă realitatea istorică făcea dovadă a zeci de mii de biserici distruse şi a mai multe milioane de creştini împuşcaţi, deportaţi, marginalizaţi. Biserica Ortodoxă, deşi nu era interzisă oficial, nu avea dreptul să înfiinţeze biblioteci, să tipărească şi să răspîndească literatură cu caracter religios. În epoca în care cărţile despre comunism se publicau în milioane de exemplare, în Uniunea Sovietică ortodocşii îşi transcriau de mînă rugăciunile şi învăţăturile Bisericii.

Apropierea evenimentului, care se dorea a fi unul naţional, a pus în încurcătură pînă şi Comitetul pentru Siguranţa Statului. Unii susţineau că această dată nici nu ar trebui sărbătorită, deoarece contravine valorilor socialismului comunist, iar alţii propuneau sărbătorirea celor o mie de ani de la creştinarea Rusiei ca pe un compromis necesar pentru reuşita noii politici a statului sovietic. O şedinţă secretă la care au participat cîte un reprezentant din fiecare republică din componenţa Uniunii Sovietice a rezolvat dilema elaborînd un program pe care oficialii statului şi funcţionarii publici aveau să-l urmeze pentru binele poporului…

La cancelaria Comitetului Central de la Chişinău parveni o telegramă cu menţiunea „URGENT!”. Organele primeau ordin să trimită în ziua următoare la Moscova o persoană de încredere care să ia parte la reuniunea cu uşile închise. Persoana cerută trebuia să fie din presă sau din mediul universitar.

Telegrama i-a pus pe funcţionarii comunişti de la Chişinău în mare dificultate. Mai mulţi membri ai Comitetului Central erau plecaţi la vînătoare în codrii Orheiului. Cuprinsă de panică, secretara alerga cu telegrama pe coridoarele pustii ale clădirii Comitetului Central. Peste cîteva minute, maşina de serviciu gonea pe străzile oraşului cu girofarul pornit.

Nu în fiecare zi veneau ordine direct de la Moscova. A trimite o persoană incompetentă într-o misiune atît de importantă era moarte curată, iar a nu trimite pe nimeni însemna boicotarea Moscovei, ceea ce era de neconceput. În mai puţin de o oră, jeep-ul marca UAZ, cu girofarul pornit, străbătea drumurile forestiere din zona Orheiului în căutarea preşedintelui Comitetului Central. În cele din urmă, într-o poiană ferită, ameţiţi de vin şi de oboseală, mai marii Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti au hotărît candidatura care îi va reprezenta la Moscova. Timpul însă avea să dovedească inoportunitatea acelei alegeri. Omul trimis să participe la şedinţa secretă avea să divulge mai tîrziu cele întîmplate după uşile închise…

Victor Rotaru era un tînăr profesor de fizică şi proaspăt absolvent al Şcolii Superioare de Partid de la Moscova. Vederile sale naţionaliste, care se manifestau prin cumpărarea de cărţi româneşti de la librăria internaţională din Moscova, erau tolerate datorită ateismului său militant. KGB-ul ştia că naţionalismul care nu este dublat de credinţa în Dumnezeu nu prezintă pericol. În plus, promovarea unor persoane cunoscute ca fiind naţionaliste reducea tensiunile din mediile studenţeşti, creînd o falsă impresie de libertate şi democraţie. Candidatura lui Victor Rotaru era potrivită şi pentru că acesta vorbea ruseşte fără accent, fapt care făcea o bună imagine Republicii.

A doua zi dimineaţa Victor Rotaru se afla în avionul Chişinău-Moscova. Comitetul Central îi plătise biletul, eliberîndu-i şi suma de cinzeci de ruble pentru necesităţi personale. Alte indicaţii nu primise. Avea să se legitimeze cu telegrama la intrarea în sala de şedinţe. La ora stabilită, Victor Rotaru coborî din taxiul marca Volga, strecurîndu-se fără urmă de suspiciune printre mulţimea din Piaţa Roşie. La intrare a fost percheziţionat corporal, reţinîndu-i-se geanta şi stiloul din buzunarul de la piept. Orice obiect care ar fi putut servi la înregistrarea informaţiei era interzis.

Spre mirarea lui Victor Rotaru, sala de şedinţe era plină. Impresia lui că ar fi un ales în slujba Patriei se risipi. După cum era să afle după aceea, fiecare oraş cultural din Rusia şi Ucraina era reprezentat de unul şi chiar mai mulţi agenţi. Muzeele mari erau şi ele reprezentate. Toţi aşteptau indicaţiile.

Adjunctul împuternicitului pentru treburile religiei urcă în tribună, trecîndu-şi mîna prin părul cărunt. Tuşi mai întîi în microfon, apoi rosti:

– Bună ziua, tovarăşi! Bine aţi venit la această şedinţă cu uşile închise care este hotărîtoare pentru soarta de mai departe a ţării noastre! Anul 1988 va fi un an greu! După cum bine ştiţi, anume în acest an se împlinesc o mie de ani de la creştinarea Rusiei. Trebuie să răspundem acestei provocări la toate nivelele! Toate acţiunile publice trebuie să fie bine coordonate pentru a preveni orice încercare din partea popimii de a subordona masele.

Oratorul roşu îşi trecu din nou mîna prin păr. Acest tic îi caracteriza pe toţi funcţionarii de partid. Trecerea mînii prin păr şi tusea marcau pauzele înainte de a trece la subiecte delicate sau interzise. Faţa oratorului tremura de o mînie înăbuşită:

– Tovarăşi, am fost minţiţi! Nu mai putem avea încredere în agenţii noştri racolaţi din rîndurile popimii! Date neoficiale ne arată că astăzi în Uniunea Sovietică există un număr mult mai mare de credincioşi decît se crede. Acest număr este într-o continuă creştere! Mulţi dintre ei sînt tineri! Mulţi intelectuali! Popii ne-au servit informaţii false! Nu mai putem avea încredere în ei! Tactica noastră de lucru trebuie schimbată din rădăcini! Vom infiltra agenţi care să parcurgă toate treptele ierarhice, pentru a fi siguri de izbînda noastră!

Victor Rotaru stătea nemişcat în fotoliu, aşteptînd în orice moment să fie arestat. Părea că toţi cei din sală trăiau aceeaşi stare. Astfel de afirmaţii, spuse de o persoană atît de sus pusă, într-un loc atît de sfînt pentru orice cetăţean sovietic, semănau a provocare, a înscenare care avea drept scop verificarea loialităţii celor prezenţi în sală. În această linişte paralizată de frică, glasul oratorului răsuna ca un tunet.

– Funcţionarii de stat, directorii de muzee şi instituţii publice, vor lua parte activă la evenimentele dedicate celor o mie de ani de la Creştinarea Rusiei! Da, tovarăşi! Nu mai putem acţiona după metodele vechi. Vom sta alături de popi, oricît de neplăcut ar fi acest lucru! Uniunea Sovietică este în vizorul întregii lumi! Prin aceste acţiuni vom evita atacurile presei occidentale. Vom aprinde lumînări, vom pupa icoane, dacă va fi nevoie! În nici un caz nu vom pupa mîna popii, chiar de ar fi însuşi patriarhul! Poporul trebuie să ştie în continuare că este condus de Stat, nu de Biserică! De aceea, la întîlnirea cu reprezentanţii Bisericii, salutul de protocol să fie strîngerea tovărăşească a mîinii, în nici un caz îmbrăţişarea urmată de puparea mîinii pe care popimea a impus-o în rîndurile credincioşilor. Discursurile publice să se refere doar la importanţa culturală pe care a avut-o creştinismul în istoria Rusiei. Vom vorbi despre monumentele de literatură, arhitectură, pictură şi aşa mai departe. Orice discurs să fie scris, pentru a evita expresiile sau aluziile involuntare care ar putea pune într-o lumină nefavorabilă puterea sovietică. Presa va transmite evenimentele în lumina care ne convine. Bisericile vor fi redeschise şi masele se vor întoarce la credinţă. Dar să nu ne pierdem cumpătul, totul se face sub controlul nemijlocit al Comitetului pentru Siguranţa Statului şi oamenii noştri vor fi peste tot. Considerînd că în această sală s-au adunat numai oameni competenţi, toate celelalte detalii sînt de prisos. Fiecare va duce această informaţie în cercurile pe care le reprezintă pentru a preveni acţiunile necoordonate de înăbuşire a mişcărilor popimii. Totul trebuie să lase impresia de libertate şi renaştere religioasă. Orice presiune asupra Bisericii este interzisă. Acesta este un ordin!

Întreaga cuvîntare despre necesitatea eliberării Bisericii, rostită pe fondul panoului cu portretul lui Lenin mare de peste treizeci de metri, părea absurdă şi înspăimîntătoare. Invitaţii au început să părăsească sala în tăcere. Victor Rotaru îl observă în mulţime pe fostul său coleg la Şcoala Superioară de Partid, lituanianul Valdis. Nici nu putea să treacă neobservat acest pribalt tipic, blond şi cu un cap mai înalt decît restul adunării.

– Valdis! Valdis! – strigă Victor, bucuros că a găsit măcar un om cunoscut în toată această adunare aflată sub semnul fricii şi al trădării.
– Victor! Moldovene! – strigă Valdis, îmbrăţişîndu-şi prietenul cu mîinile lui mari –, mă bucur să te văd!

Apoi, aplecîndu-se, la urechea moldoveanului, şopti:
– Deşi locul nu este cel mai potrivit…

Amîndoi rîseră fals.

Peste o jumătate de oră, cei doi prieteni se aflau într-un bistrou din vecinătatea Pieţii Roşii, mîncînd colţunaşi cu carne şi oţet.

– Ce mai e nou la Chişinău? – începu Valdis vorba după ce îşi astîmpără foamea.

– Toate-s noi…

– Am aflat veşti despre renaşterea naţională…

– Da, lucrurile par să meargă într-o direcţie bună. Frontul Popular îşi măreşte influenţa cu fiecare zi. Originea latină a poporului nostru nu mai poate fi contestată. S-au strîns un număr foarte mare de cereri pentru întoarcerea limbii moldoveneşti, adică române, la alfabetul latin….

– E o treabă bună! Trebuie să scăpăm de ocupaţia rusească. Popoarele noastre au o tradiţie care trebuie renăscută cu orice preţ!

Apoi, sorbind din paharul cu ceai, Valdis se aplecă spre Victor şoptind:

– Există toate premisele ca ţările baltice să se rupă din componenţa Uniunii Sovietice!

– Mă îndoiesc. Dacă vă rupeţi voi, ne unim şi noi cu România. Totul pare un vis…

Cei doi sorbiră din paharele cu ceai, căzînd pe gînduri. Apoi Victor întrebă brusc:

– Apropo, cum ţi s-a părut toată această poveste cu popii, Biserica… O aiureală curată! Nu înţeleg rostul acestei reuniuni „cu uşile închise”!

– Aiureala asta, Victor, nu e chiar aiureală. Ceea ce am auzit azi este un moment crucial pentru istorie. Circulă zvonul cum că, pentru a păstra controlul asupra ţărilor baltice, mitropolitul de acolo, va fi transferat la Moscova în calitate de…

Valdis zîmbi şi pocni din palme:

– Patriarh a toată „Rusia”! – continuă el din ce în ce mai însufleţit. – Rusia simte că îşi pierde influenţa asupra popoarelor noastre şi, în cazul unei eventuale căderi a imperiului, Biserica este singura structură care ar mai garanta un control real şi credibil asupra populaţiei pierdute politic. În acest scop se impune o dezvoltare cît mai rapidă a Bisericii şi o consolidare a aparatului ei în teritorii.

Pribaltul îl lovi pe Victor cu mîna lui mare peste umăr:

– Trezeşte-te, moldovene! Parcă te ştiu băiat deştept, ce te prefaci că nu înţelegi?

– Abia acum încep să-mi revin… Ceea ce spui e o nebunie, dar e real! Voi, balticii, aţi fost întotdeauna cu un pas înaintea tuturor…

– Uite aici, moldovene!

Valdis scoase din sîn un aparat mic cu căşti.

– Ce-i asta? – întrebă Victor, care nu mai văzuse în viaţa lui o asemenea drăcovenie.

– Un mini-casetofon. Tehnică nemţească!

– Cum să fie un casetofon atît de mic? Dă să mă uit! E incredibil!

– Lasă, o să te uiţi pe urmă. Acum ascultă.

Pribaltul apăsă pe buton şi aparatul începu să reproducă discursul din sala Kremlinului.

– Eşti nebun! Ai înregistrat?

– Da! – răspunse satisfăcut Valdis, apăsînd butonul şi vîrînd aparatul minunat înapoi în sîn. – Nu îţi poţi imagina ce scandal va produce această înregistrare cînd va fi aruncată în presa occidentală! Dar acum să plecăm de aici! Mergi cu mine, am nevoie de ajutorul tău pentru a redacta materialul care va schimba istoria!

Cei doi prieteni au părăsit bistroul, iar peste cîteva zile presa occidentală dezbătea secretele Kremlinului legate de soarta Bisericii. Oficialităţile de la Moscova au fost nevoite să confirme public că o astfel de şedinţă a avut loc, însă nu au făcut nici o referire la conţinutul cuvîntării rostite în sala de şedinţe a Kremlinului. Peste trei ani, în 1990, mitropolitul Leningradului Alexei, care avea în supraveghere şi republicile Baltice, este ales Patriarh al Moscovei şi a toată Rusia. Peste încă un an, cele trei republici baltice, Estonia, Letonia şi Lituania se proclamă independente de Uniunea Sovietică. Peste încă un an, în urma unei răsturnări de stat, imperiul sovietic cade, dînd loc unei perioade de jafuri şi crime la toate nivelele. În timp ce toată lumea sărăcea, bisericile se înmulţeau, se aureau şi mase inimaginabile de oameni se întorceau la credinţă. Unde se termina lucrarea lui Dumnezeu şi unde începea lucrarea oamenilor în toată această învălmăşeală, nimeni nu putea spune cu tărie.

Vezi şi CAPITOLUL II


Ateismul – mîndria Europei!

decembrie 13, 2008

Sursa Gardianul

car4Renumitul filozof francez-traditionalist, geo-politician si fondator al Noii Drepte, Alain de Benoist, considera ca Europa moderna „depaseste recordul URSS“ în ateismul de masa. „Europa a ajuns la un asa nivel de ateism, încât l-a depasit pe cel al Rusiei, fortat de politica totalitara a perioadei sovietice“, a spus Benoist la o întâlnire cu oamenii de stiinta din Centrul de Studii al Facultatii de Sociologie, Universitatea de Stat din Moscova, informeaza Lacasuri Ortodoxe. Potrivit acestuia, astazi, valorile religioase „sunt bune pentru Rusia, dar nu si pentru Europa… Un partid politic bazat pe valori religioase poate înregistra, cred eu, zero la suta la alegerile din Uniunea Europeana“, a spus filosoful. El a declarat ca, în urma cu 30 de ani, Franta avea o lege care pedepsea promovarea homosexualitatii, iar astazi au înlocuit-o cu o alta lege care „interzice atitudinea neprietenoasa fata de homosexualitate“. Scolile franceze utilizeaza astazi manuale intitulate „Împotriva homofobiei“. Seful Catedrei de Teorie Politica, prof. Valerii Rastorguiev, a concluzionat ca „acum conservatorismul este posibil numai în Rusia, iar adevaratul conservatorism ar trebui sa raspunda la întrebarea daca o ideologie mai are un loc si pentru Dumnezeu.“


Audienţă la un demon mut – fragment de roman

decembrie 13, 2008

audienta-la-demon2

C A P I T O L U L 7

Anul 260 î. d. H. Alexandria.
Biblia lui Ptolemeu. Războiul traducerilor

Domnia lui Ptolemeu II, zis şi „Philadelphul”, este plasată de istorici între anii 289-246 înainte de Hristos. Acesta era fiul lui Ptolemeu I, Soterul, care i-a urmat la tron lui Alexandru, cuceritorul Egiptului. Dacă toate aceste nume nu vă spun mare lucru, atunci faima Bibliotecii din Alexandria şi a Musaionului trebuie să vă spună cu siguranţă ceva. Aflaţi că întemeietorul vestitei Biblioteci antice şi a Musaionului a fost Ptolemeu Philadelphul, de care se leagă şi istorisirea noastră de mai departe.

Philon Alexandrinul, un evreu elenizat contemporan cu Hristos, mărturiseşte despre Ptolemeu Philadelphul că ar fi fost, prin virtuţile sale, „cel mai de seamă nu numai dintre cei din vremea sa, ci chiar dintre toţi cei ce-au existat vreodată în vechime”. Ptolemeu era făimos pentru dragostea sa pentru înţelepciune şi artă, fiind iniţiatorul multor proiecte grandioase, numite de Philon, nu fără temei, „supraomeneşti”. Unul din aceste proiecte a fost şi traducerea Cărţii Sfinte a evreilor în limba greacă, rămasă în istorie cu numele de Septuaginta, adică traducerea celor şaptezeci de înţelepţi.

La vremea aceea comunitatea evreilor din Alexandria alcătuia cam 180.000 de oameni, dintr-un total de 300.000. Adică, evreii erau cei mai numeroşi dintre toate neamurile care populau în acea vreme capitala Egiptului. Aceasta însă nu trebuie să ducă la gîndul că evreii aveau şi o influenţă majoră asupra celorlalte neamuri. Comunitatea evreiască devenise elenofonă, iar ebraica, limba în care a fost scrisă Tora, ajunsese o limbă moartă. Evreii de rînd cunoşteau din cărţile sfinte ale poporului lor doar ceea ce li se tîlcuia la sinagogă.

Regele Ptolemeu, după cum arată sursele istorice, era înconjurat de sfetnici cărturari şi preocupaţi de promovarea culturii. Unii dintre ei erau, cu siguranţă, evrei. Aşa cum Ptolemeu nu cunoştea ebraica, iar Tora nu fusese niciodată tradusă într-o altă limbă, regele savant a putut afla despre măreţia şi înalta filozofie cuprinsă în această carte lăsată de Însuşi Dumnezeu doar de la un evreu. Sau poate de la mai mulţi? Cel puţin cîteva nume ale celor implicaţi în traducerea Septuagintei au ajuns pînă la noi. Istoria acestei lucrări este mai mult decît captivantă şi merită să fie restaurată aici în baza mărturiilor istorice.

Într-o zi, un oarecare Demetrios din Phaleron, om apropiat al regelui, probabil din pricina inteligenţei şi a culturii sale, dar poate şi pentru calităţile sale politice, a făcut următoarea sugestie suveranului savant:

– Maiestatea Voastră, îngăduiţi-mi să deschid un subiect de discuţie care, sînt încredinţat, Vă va face plăcere.

– Urechile mele sînt pururea deschise spre vorbele înţelepte cu care m-ai obişnuit de-a lungul timpului, prietene Demetrios.

– Văzînd înclinaţia Maiestăţii Voastre spre filozofia cuprinsă în cărţile oamenilor de seamă, nu doar din rîndul grecilor, ci şi a egiptenilor şi a altor neamuri, am socotit de cuviinţă să Vă pun înainte una din cărţile ce se socoteşte a fi mai presus de orice înţelepciune omenească, deoarece se spune despre ea că ar fi scrisă de însuşi Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul…

– Descoperă-mi degrabă unde se află această carte şi de ce eu nu am pînă acum cunoştinţă despre ea!

– Maiestatea Voastră, cartea aceasta nu a fost vreodată tălmăcită în greceşte, de aceea nici nu a fost cu putinţă a fi cunoscută de către greci. Deşi, sînt sigur că înţelepţii cei mai de seamă ar fi rîvnit la înălţimile spirituale ce secuprind în ea.

– Demetrios, adu-mi această carte! Iar eu voi porunci tălmăcitorilor să o expună în limba greacă, pentru a fi cunoscută de lumea întreagă!

– Această carte, precum am mai zis, pe lîngă înţelepciunea cuprinsă în ea, mai este şi sfîntă, de aceea nu oricine e potrivit pentru a o traduce, ci doar cineva care, pe lîngă cunoştinţa limbii, mai are şi exerciţiul virtuţii!

– Numeşte-mi un astfel de tălmăcitor şi eu îl voi răsplăti!

– Cel mai cu cale mi se pare ca tălmăcirea acestei Cărţi Sfinte să se facă nu de către unul, ci de către mai mulţi tălmăcitori, iar aceştia, la rîndul lor, să fie din neamul şi din credinţa evreilor, căci lor le aparţine această Carte nepreţuită.

– Să vină aici Aristeas, căci el e evreu şi poate să ne dea un sfat mai potrivit!

– Aristeas ştie toate acestea mai bine ca oricine, căci de la el am aflat şi eu despre această minunată carte! Cu siguranţă el are şi un plan prin care tălmăcirea ei ar fi cu putinţă. Dar alerg să-l chem!

Peste cîteva clipe, Demetrios reveni împreună cu Aristeas.

– Aristeas – îl întîmpină regele bucuros -, Demetrios mi-a istorisit lucruri minunate despre o carte ce se cheamă Sfîntă la evrei! Iar eu, aprinzîndu-mă de o curiozitate pe măsură, doresc cît mai degrabă să o am tălmăcită în greceşte! Adu-mi, aşadar, tălmăcitori vrednici, care să ştie bine atît limba noastră, cît şi limba evreilor!

– Maiestatea Voastră – răspunse Aristeas – dorinţa pe care o arătaţi este vrednică de laudă şi îmi face multă plăcere mie, ca evreu. Ţin însă să vă spun că limba în care s-a scris Cartea Sfîntă despre care vorbim nu este cea pe care o cunosc evreii de azi, ci limba haldeiană, cunoscută doar de învăţătorii Legii, care trăiesc pe lîngă Templu.

– Să fie aduşi aici aceşti învăţători şi să se pună pe treabă! Iar eu le voi răsplăti munca pe măsura demnităţii mele! Iată, eu îi voi scrie lui Eliazar, marele preot al evreilor, să mi-i trimită aici pe cei mai buni!

– Maiestatea Voastră – continuă Aristeas -, înţelepciunea de care daţi dovadă este cunoscută tuturor şi nu are nevoie să fie lăudată de mine. Ştiţi, aşadar, că în firea înţelepciunii este ca zborul minţii să se facă în deplină libertate, nu strîmtorat de vreo piedică oarecare. Evreii, care sînt cei mai numeroşi în Alexandria, au fost supuşi robiei de către părintele Maiestăţii Voastre, vrednicul de pomenire Ptolemeu Soterul. Aşadar, dacă scrisoarea către marele preot Eliazar ar fi însoţită de vestea eliberării evreilor, s-ar împlini un lucru vrednic de faima înţelepciunii şi a mărinimiei cu care este înconjurat numele Maiestăţii Voastre. Atunci am avea deplina încredinţare că tălmăcitorii numiţi de preot vor fi cei doriţi, iar truda lor, făcută în semn de mulţumire, ar presupune lumina bucuriei şi a libertăţii, fără de care nu este de conceput filozofia.

– Sfatul tău place inimii mele, Aristeas! Tocmeşte chiar acum scrisoarea către preotul evreilor, în care vesteşte-i şi eliberarea poporului vostru! Sînt nerăbdător să am această carte în biblioteca mea…

Victor Rotaru îşi curmă aici visarea prilejuită de lectura unui studiu de istorie biblică. Formaţia sa de fizician îl determina să caute răspunsuri exacte acolo unde raţiunea se dovedea de multe ori neputincioasă. Venind la credinţă relativ tîrziu, după o viaţă zbuciumată şi nu tocmai virtuoasă, Victor înţelegea din creştinism atît cît putea. Era fascinat mai mult de polemicele epocale, decît de latura contemplativă a creştinismului. Experienţa sa politică, dar mai bine zis dezamăgirile suferite ca parlamentar, cînd a fost martor atîtor nedreptăţi şi lobi-uri făcute împotriva propriului popor, l-au făcut să creadă din ce în ce mai mult în teoria conspiraţiei. Cele auzite în sala de şedinţă a Kremlinului cu peste douăzeci de ani în urmă, acum se adevereau. Închis în apartamentul său din Chişinău, Victor citea zi şi noapte sursele cele mai diverse despre istoria creştinismului, despre ereziile şi polemicele istorice. Episcopul Mitrofan, care nu era un om tocmai erudit, dar care avea simţul firesc al lucrurilor, preţuia inteligenţa şi înclinaţia spre studiu a lui Victor, aşa că îl sprijinea în studiul său. Biserica duce lipsă de apologeţi, considera părintele Mitrofan, de aceea îl vizita ori de cîte ori avea timp pe încrîncenatul Rotaru, aducîndu-i de fiecare dată provizii alimentare şi bani de cheltuială.

Din cercetările sale, Victor pricepu curînd că toate polemicele purtate împotriva creştinismului, indiferent de epocă şi loc, aveau argumente iudaice. Căutînd să afle originea acestei polemici, Victor se izbi de contradicţiile iscate de multele traduceri ale Bibliei pe care evreii şi, mai tîrziu, ateii le reproşau creştinilor educaţi în spiritul culturii şi limbii greceşti mai mult decît în tradiţia iudaică, cea care ar fi singura autentică în legătură cu Dumnezeu. Aşa a ajuns să studieze contextul istoric şi cultural în care a apărut prima traducere a Bibliei.

Turnîndu-şi ceai fierbinte în ceaşcă, Victor Rotaru se întoarse iar în epoca lui Ptolemeu, lăsîndu-se purtat de cuvintele pline de dulceaţă a evreului Aresteas, care îi relata istoria traducerii Torei unui oarecare Philokrates, în felul următor:

„După trei zile Demetrios din Phaleron, luîndu-i şi ducîndu-i pe tălmăcitori peste cele şapte stadii de mare pînă la insulă, după ce i-a trecut podul şi au înaintat către latura cea dinspre nord, îi adună într-o locuinţă pregătită chiar lîngă ţărm (sălaş minunat şi tare liniştit!), îi îmbie pe acei oameni să purceadă la înfăptuirea traducerii, spunîndu-le că, dacă vor avea nevoie de ceva, să binevoiască să-i ceară. Iar aceia lucrau punînd în armonie tălmăcirea prin confruntări. Şi ce era pus în urma punerii lor de acord, era apoi copiat de către Demetrios […] În fiecare zi, Dorotheos le pregătea aceleaşi feluri de mîncare cu ale regelui, căci aşa primise poruncă. Tot în fiecare zi, odată cu zorii, ei se înfăţişau la palat şi, după ce îl salutau pe rege, erau lăsaţi să se întoarcă la sălaşul lor […] Se întîmplă aşa încît tălmăcirea fu isprăvită în şaptezeci şi două de zile, ca şi cum ar fi fost stabilit dinainte (căci 72 era numărul tălmăcitorilor). La sfîrşit, Demetrios, adunînd toată comunitatea evreilor în locul unde se înfăptuise traducerea, o citi tuturor în prezenţa tălmăcitorilor, care se bucurară de o caldă primire şi din partea mulţimii, ca unii ce făcuseră un mare bine. La fel l-au întîmpinat şi pe Demetrios, rugîndu-l să trimită şi căpeteniilor lor o copie a întregii Legi. După ce s-au citit sulurile, preoţii, cei bătrîni din grupul tălmăcitorilor, şi, din partea comunităţii evreieşti din Alexandria, conducătorii mulţimii, au zis:

– Fiindcă traducerea a fost făcută în chip frumos şi sfînt şi cu toată luarea-aminte, e bine ca ea să rămînă aşa şi să nu sufere nici o schimbare.

Cuvintele acestea au fost însoţite de aclamaţiile tuturor. Apoi au cerut să se rostească un blestem, după obiceiul lor, împotriva oricui s-ar apuca să schimbe textul, fie lungindu-l, fie prescurtîndu-l. Lucru foarte bun pentru a-l păstra în veci neschimbat”. [1]

Victor luă stiloul şi sublinie în stilul său caracteristic pasajul care consemna blestemul împotriva celor care vor îndrăzni să schimbe textul. Această scrisoare a lui Aristeas, datînd din secolul trei înainte de Hristos, confirma că traducerea grecească a Torei, denumită mai tîrziu Septuaginta, a fost primită cu entuziasm de întreaga comunitate evreiască din Alexandria, în frunte cu marele preot Eliazar şi toţi cărturarii templului iudaic. Textul a fost considerat „frumos” şi „sfînt” şi orice modificare a lui era văzută ca o blasfemie.

Victor Rotaru îşi adăugă ceai în ceaşcă şi continuă lectura.

„Cînd află de toate acestea, regele se bucură nespus. Socotea că lucrarea fusese dusă la îndeplinire cum nu se putea mai bine. I s-a citit şi lui întregul text şi a fost uimit de înţelepciunea Legiuitorului. I-a spus lui Demetrios:

– Cum de nici un istoric ori poet nu pomeneşte de cartea aceasta atît de veche şi desăvîrşită!?

Demetrios i-a răspuns:

– Pentru că Legea aceasta e sfîntă şi vine de la Dumnezeu. Unii, care s-au atins de ea, au fost pedepsiţi de Dumnezeu şi s-au lăsat păgubaşi…”

Victor lăsă deoparte cartea şi începu să-şi conspecteze concluziile:

„Varianta grecească a Torei a circulat în tot Orientul, bucurîndu-se de buna primire a sinagogii pînă la începutul veacului al doilea după Hristos, cînd evreii au impus o nouă traducere, zisă a lui Aquila, diferită de Septuaginta. Noua traducere nu aducea îmbunătăţiri lingvistice şi nici teologice, ci era o reacţie împotriva creştinilor care se foloseau de Septuaginta ca de o carte sfîntă pe care îşi întemeiau credinţa în Hristos. Istoria nu consemnează nici o reacţie negativă din partea sinagogii împotriva Septuagintei anterioară scrierii cărţilor Noului Testament. Philon Alexandrinul, un evreu care a trăit aproximativ între anii 30 î.H. – 45 d. H., considera traducerea Torei în limba greacă în varianta lui Prolemeu drept o împlinire a voii lui Dumnezeu în lucrarea de luminare a neamurilor. Traducerea însăşi este socotită de Philon ca fiind inspirată de Duhul Sfînt. Referindu-se la cei 70 (după alţii 72) de tălmăcitori, Philon scrie: „ca stăpîniţi de un spirit divin, ei prind a profeţi, nu fiecare cu vorbele sale, ci toţi cu aceleaşi cuvinte şi expresii, ca şi cum în urechile tuturora ar fi răsunat glasul unui sufleur nevăzut”. „Pentru aceeaşi idee – continuă Philon – sensurile proprii ale cuvintelor greceşti s-au potrivit cu sensurile proprii ale cuvintelor chaldeene, acordîndu-se perfect cu lucrurile exprimate”. Aceste elogii aduse traducerii greceşti a Torei, devenită Vechiul Testament al creştinilor, nu vin din partea unui creştin, ci de la un iudeu, care consideră traducerea Torei o lucrare prin care neamurile „părăsindu-şi obiceiurile proprii şi luîndu-şi rămas bun de la strămoşi, toţi se vor converti la Legea noastră [iudaică]”.

Pe cît de adevărat era că Tora şi restul cărţilor Vechiului Testament au fost scrise în limba ebraică şi aparţineau poporului evreu, pe tot atît de adevărat era şi faptul că limba ebraică era moartă de secole. Sistemul de scriere, doar prin consoane, şi numeroasele transcrieri a sulurilor de către persoane care trebuiau să presupună cuvîntul pornind de la două sau cîteva consoane, făceau pretenţiile evreilor de a deţine şi transmite adevăratul sens al cuvintelor sfinte să pară tendenţioase. O altă piedică în calea evreilor o constituia şi uzura firească a sulurilor. Lectura devenea din ce în ce mai anevoioasă, de aceea, în diferite epoci, evreii au recurs la noi şi noi metode de reprezentare grafică a sunetelor. A vorbi în această situaţie de o confruntare teologică între variantele ebraice (diferite şi ele, din cauza transcrierilor) şi varianta greacă a cărţilor Vechiului Testament nu este ştiinţific.

Cel mai vechi manuscris în limba ebraică datează de la 896 după Hristos. Manuscrisele de la Qumran fac dovada existenţei a mai multor variante ebraice a unor cărţi vetero-testamentare. Prin urmare, întreaga polemică de secole între iudei şi creştini pornită de la speculaţii în jurul traducerilor este falsă. Creştinii au folosit un text al Vechiului Testament anterior întrupării şi răstignirii lui Hristos, ceea ce trebuie să excludă orice bănuială de contrafacere a traducerii în favoarea creştinismului. Iudeii înşişi au folosit textul grecesc al Torei vreme de trei secole, existînd mărturii istorice venite dinspre cronicari evrei, constituite în adevărate elogii la adresa Septuagintei şi niciodată critici. Însă aceasta a durat pînă la apariţia cărţilor Noului Testament care făceau frecvente trimiteri la Septuaginta. Apologeţii creştini Îl vesteau pe Hristos ca pe Cel vestit de proroci, întemeindu-şi predica tot pe textul grecesc al cărţilor Vechiului Testament. Reacţia evreilor a fost una cît se poate de şocantă: ei au început să producă noi traduceri a cărţilor sfinte în care au modificat sensurile pasajelor mesianice, încălcînd blestemul sinagogii rostit pe vremea lui Ptolemeu asupra celor ce vor îndrăzni să modifice traducerea Septuagintei.

De atunci şi pînă acum, oamenii se bat pe texte, împiedicîndu-se în litere şi uitînd că Hristos rămîne acelaşi în veac, chiar dacă toate cărţile din lume ar dispărea sau ar fi modificate de către oameni.

Note:

1. Textul Scrisorii lui Aristeas către Philokrates şi alte referiri la scrieri, evinimente şi personalităţi legate de Septuaginta pot fi văzute în volumul „Septuaginta – Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul” Ed. Polirom, 2004.


<span>%d</span> blogeri au apreciat: