Dulcea şi trista copilărie sovietică…

octombrie 27, 2008

Am găsit printre fotografiile păstrate de mămica acest portret al meu de la vîrsta de 2 ani. Este fotografia mea preferată, despre care credeam că s-a pierdut, aşa cum s-au pierdut multe din lucrurile frumoase ale familiei noastre atît de netradiţionale. O public aici pentru a nu se mai pierde.


A apărut „Micul Pateric” pentru copii

octombrie 27, 2008

A apărut Micul Pateric, o cărticică pe care am lucrat-o mai demult, dar de care uitasem. Aflîndu-mă odată la Părintele Iustin, acesta mi-a arătat o carte ortodoxă pentru copii editată de greci, zicîndu-mi că aşa ceva ar trebui să fac. Atunci i-am zis că am un Pateric pentru copii, ilustrat, dar că am tot amînat să-l public. Părintele a încurajat această treabă, zicînd că literatura ortodoxă pentru copii este segmentul cel mai sărac.

Aşadar, este o umilă bucurie a mea şi oareşcum o binecuvîntare că a apărut această carte.

Am adunat în ea mai multe povestioare din cărţile de referinţă ale aghiografiei ortodoxe, unele dintre ele nici măcar fiind traduse în limba română, cum ar fi, de pildă, Vieţile Sfinţilor Italieni a Sfîntului Grigore Dialogul. Am repovestit aceste vieţi şi întîmplări pilduitoare, lungindu-le acolo unde erau prea scurte pentru a alcătui o poveste sau scurtîndu-le acolo unde descriau lucruri neînţelese pentru copii, deoarece am vrut ca această carte să se adreseze copiilor de vîrstă mică. Şi, pentru că am făcut puţină şcoală de pictură la viaţa mea, am făcut şi desene în tuş pe ici colo, că ce fel de carte pentru copii fără desene?

Sper ca această smerită trudă să placă şi să fie de folos celor cărora le-a fost adresată.


O curajoasă şi necesară emisiune despre martirii români la TVR1

octombrie 24, 2008

Am avut bucuria să descopăr o curajoasă şi necesară emisiune despre martirii creştini din temniţele comuniste din România realizată de Rafael Udrişte. Uitaţi-vă bine la ea. Se pare că în România de azi încă mai este loc pentru disidenţă. Aşadar, DE CE NU CANONIZĂM MARTIRII ANTICOMUNIŞTI?


Imagini de la Noul Neamţ

octombrie 20, 2008

Biserica de iarnă, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Începutul sec. XX, stil bizantin.

Clopotul Mare. Cîntăreşte circa 9 tone.


Mănăstirea Noul Neamţ – o temă tabu pentru istoriografia românească

octombrie 19, 2008

De Savatie Baştovoi

 

Tocmai am terminat de citit studiul Doamnei Nina Negru intitulat: „De la Neamţ la Noul Neamţ: secularizarea ca prilej pentru înstrăinarea de valori patrimoniale româneşti” apărut în revista chişinăueană Magazin Bibliologic (nr. 1-2, 2008). Revista mi-a fost oferită de însăşi autoarea articolului, fapt care ar trebui să spulbere de la bun început orice bănuială de nesimpatie din partea mea faţă de omul de litere Nina Negru, deoarece, în continuare, voi ataca discursul Domniei Sale exprimat în acest studiu.

 

Încă din titlu, autoarea indică linia pe care îşi propune să o urmeze, numindu-i pe întemeietorii mănăstirii Noul Neamţ, după vechea tradiţie cuzistă, hoţi de patrimoniu. Pretenţioasă este şi sintagma „valori patrimoniale româneşti” cu referire la proprietatea Mănăstirilor Neamţ şi Secu însuşită abuziv de regimul lui Cuza. Este ca şi cum i-ai învinui de înstrăinare de valori patrimoniale pe monahii care în 1940 au trecut peste Prut, din Transnistria în România (la Căldăruşani) icoanele pline de aur de la Noul Neamţ, salvîndu-le de sovietici.

 

Şi regimul sovietic, ca şi regimul lui Cuza, identice prin ateismul lor, au declarat icoanele şi odoarele de aur „patrimoniu de stat”.

 

Ironia soartei este că monahii de la Noul Neamţ, care în 1940 au trecut Prutul fugind de sovietici, au dus în România mult mai mult aur decît au adus înaintaşii lor la plecarea din Lavra vechiului Neamţ. Ca să nu spunem că nu prea avem mărturii cum că monahii nemţeni ar fi adus cu ei în Basarabia aur, altminteri nu se explică mizeria, datorată sărăciei lucii, în care au trăit în primii ani. Acesta trebuie să fie un argument suficient cum că monahii nu „înstrăinau valorile patrimoniale”, ci, pur şi simplu, îşi apărau icoanele pe care le considerau sfinte şi făcătoare de minuni, cît şi cărţile de cult şi de învăţătură fără de care nu concepeau organizarea vieţii călugăreşti de obşte.

 

De pildă, monahii de la Neamţ, la plecarea lor în Basarabia, nu au luat odorul principal al mănăstirii, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Că această icoană era cinstită de călugării „fugari”, o arată faptul că ei au făcut o copie (pe hîrtie) a sfîntului chip, comandînd după aceea la Peterburg unui oarecare pictor Verhovţev, să le execute o copie după icoana de la Neamţ. Această icoană a fost ferecată cu aur şi pietre scumpe, agonisite din danii, pe care le făceau credincioşii, deoarece vestea despre minunile icoanei de la Neamţ era cunoscută în Rusia, iar o copie a ei era văzută ca o aducere a harului în aceste pămînturi. Această icoană de la Noul Neamţ, cu tot aurul şi pietrele nestemate „franţuzeşti” (după cum dă mărturie Părintele Andronic în „Istoria despre minunile icoanei Maicii Domnului de la Neamţ şi Noul Neamţ”, ridicată de către noi de la Arhiva de Stat a RM), se găseşte acum la mănăstirea Căldăruşani din România.

 

Faptul că monahii de la Neamţ nu au luat cu ei în Basarabia icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni arată că ei nu au luat lucruri şi cărţi la nimereală, de dragul de a se înavuţi, ci că au făcut totul cu multă discreţie şi temere de Dumnezeu.

 

Mai întîi, trebuie să spunem că monahii plecaţi de la Neamţ să înfiinţeze noua mănăstire de pe malul Nistrului, pe care o vor numi Noul Neamţ, nu erau oareşicine. Printre ei era duhovnicul obştii, în persoana părintelui Andronic, cît şi o bună parte a clerului, ştiut fiind că pe atunci monahii hirotoniţi erau foarte puţini, alcătuind elita mănăstirii. Faptul că noua mănăstire a preluat numele şi hramul (Înălţarea Domnului) lavrei Neamţ arată că aceşti monahi şi-au iubit locul nevoinţei lor şi că se considerau, pe bună dreptate, continuatori fideli ai tradiţiei nemţene întemeiate de marele Stareţ Paisie.

 

Este o blasfemie insinuarea cum că aceşti monahi au fost mînaţi în Basarabia de ura pe care o aveau faţă de neamul românesc şi că au fost „agenţi” ai imperialismului rusesc. Însuşi stareţul Paisie este prezentat ca un partizan al Rusiei, trecîndu-se cu vederea că tocmai el a format la Neamţ prima şcoală de traducători în limba română a textelor greceşti. Faptul că în obştea Cuviosului Paisie se slujea în două limbi (slavonă şi română), lucru nemaiîntîlnit nicăieri în lume, arată tocmai spiritul său mai presus de orice orgoliu naţionalist. Acest spirit i-a lipsit cu desăvîrşire lui Cuza, care a intrat în mănăstirile moldoveneşti cu ciocanul, arătînd o totală lipsă de diplomaţie, izvorîtă, probabil, din ateismul său de tip masonic.

 

Pe de altă parte, există suficiente dovezi cum că averile mănăstirilor numite se confiscau de către miliţia cuzistă nu pentru a fi trecute în patrimoniul noului stat român, ci pentru a fi vîndute prin licitaţie evreilor care stăpîneau atunci împrejurimile. Astfel, chiar Doamna Negru în studiul său afirmă că tipografia mănăstirii Neamţ a fost „vîndută ieftin unor evrei pentru a tipări jurnale şi cărţi laice”. O parte din „valorile patrimoniale”, cum ar fi cărţi în limbile slavonă şi greacă, au fost pur şi simplu nimicite, în stilul bolşevicilor de mai tîrziu. Se înţelege de ce monahii nemţeni s-au văzut nevoiţi să ascundă parte din obiecte şi cărţi din faţa acestor barbari, căci altfel nu-i poţi numi pe oamenii care distrug operele literare şi artistice doar pe motivul că nu corespund politicii lor.

 

În ce priveşte reproşul pe care Nina Negru îl aduce Părintelui Andronic de a fi transportat cărţi şi manuscrise peste Prut în Basarabia, este nepotrivit. Ironia făcută în jurul valizei acestuia în care, chipurile, ar fi încăput prea multe cărţi, este cu atît mai nelalocul ei. Mai întîi, pentru că Părintele Andronic a fost vreme de mai mulţi ani bibliotecar la Secu, mai bine zis, a fondat biblioteca de acolo, adunînd cărţi, iar pe unele copiindu-le cu propria mînă, după cum reiese din autobiografia sa „Aduceri aminte” (Cathisma, 2007). La vremea sa, Andronic pare să fi fost omul cel mai instruit din obşte, deşi era un autodidact, arătînd o rîvnă supraomenească pentru studiu şi agonisirea cărţilor. A fost împuternicit de mitropolitul Moldovei să scrie istoria mănăstirilor Neamţ şi Secu, publicată în 1953. Numai cărţile scrise de mînă şi legate personal de acest om alcătuiesc o colecţie cu totul impresionantă. Printre manuscrisele Părintelui Andronic se numără pînă şi două volume de notaţie psaltică, fapt care arată aria largă pe care o acopereau manuscrisele sale.

 

Aşadar, dacă studiosul Andronic a dorit să-şi ia cu el truda de zeci de ani, care, pe de asupra, părea să nu intereseze pe nimeni din cei rămaşi la Neamţ, este un lucru care nu doar că nu poate fi condamnat, ci este vrednic de apreciere. Dar lista primilor călugări veniţi în Basarabia, pe care şi Doamna Negru o reproduce, ne descoperă şi cîţiva legători de cărţi şi copişti. Şi aceştia aveau dreptul moral să ia din faţa urgiei care s-a abătut asupra mănăstirii lor cărţile sfinte pe care le-au lucrat cu propriile mîini. Iar dacă mai punem la toate acestea şi cărţile în limbile greacă şi slavonă regăsite în fondul de la Noul Neamţ, cărţi care, dacă ar fi fost lăsate la Neamţ, ar fi fost pur şi simplu distruse, înţelegem cine, de ce şi ce fel de cărţi şi manuscrise a adus în Basarabia.

 

Din cele zise pînă aici, desprindem cîteva concluzii. Mai întîi, că însăşi împroprierea valorilor bisericeşti, denumite de către Doamna Negru „patrimoniale”, este discutabilă. Privită prin prisma legislaţiei actuale a Statului Român această împropriere este ilegală. În orice caz, ceea ce Doamna Negru numeşte „valori patrimoniale româneşti” erau, de fapt, proprietatea obştii de la Neamţ.

 

E adevărat că se cere să stabilim care din călugări şi în ce măsură îşi putea revendica bunuri din averea mănăstirii, în condiţiile risipirii obştii. Că această chestiune a fost luată în considerare de grupul călugărilor plecaţi, este evident. Întîi de toate, pentru că aceştia nu au luat cu ei icoana Maicii Domnului, pe care nu au considerat-o ca proprietate a lor, ci a mitropoliei, icoana fiind donată cîndva de împăratul Constantinopolului, Manuil Paleologul, mitropolitului moldovean Iosif, pe vremea lui Alexandru cel Bun.

 

Părerea mea personală este că monahii plecaţi, care doreau cu tot dinadinsul să trăiască după rînduiala Cuviosului Paisie, lucru care devenise cu neputinţă la Neamţ, au luat cu ei ceea ce era legat de iubitul lor Stareţ. Aici trebuie să numărăm cărţi în limbile greacă şi slavonă, pe care atît Stareţul însuşi, cît şi ucenicii săi le-au cumpărat din lumea întreagă pentru a le traduce; dar trebuie să socotim şi traducerile însăşi, care erau rod al şcolii paisiene şi pe care Părintele Andronic, ca unul ce dorea păstrarea tradiţiei cu tot dinadinsul, avea tot temeiul să le ia de la cei care nici nu au lucrat la aceste cărţi, nici nu le preţuiau, arătîndu-şi pe faţă ura lor faţă de rînduiala paisiană.

 

Pe de altă parte, ustavul paisian, foarte aspru în privinţa sărăciei, admitea, ca singură avere a monahului, cărţile. Trebuie, aşadar, să admitem că toate cărţile aduse de părintele Andronic şi fraţii veniţi, fie că le aparţineau prin agonisire personală, fie că erau moştenite de la bătrînii înaintaşi, care îşi lăsau cărţile ucenicilor iubiţi. Iar monahii veniţi în Basarabia, spre deosebire de cei rămaşi, erau tocmai cei care au păstrat legătura cu înaintaşii lor.

 

O altă concluzie care se cere a fi trasă este aceea că printre „valorile patrimoniale” nu a fost aur sau argint vandabil. Chiar articolul Doamnei Negru adevereşte, bazat pe mărturiile atestate documentar, că monahii plecaţi în Basarabia au trăit primii patru ani într-o sărăcie ajunsă la mizerie, avînd, la 32 de persoane, doar 4 cojoace şi două perechi de cizme. Dacă aceşti oameni ar fi adus cu ei aur din România, ei nu ar fi trăit astfel.

 

S-ar putea ca printre lucrurile personale ale călugărilor veniţi să fi fost şi icoane sau cruci aurite sau argintate, lucru pe care nu-l lămureşte nici Nina Negru, nici manuscrisele Părintelui Andronic. Însă şi această afirmaţie este doar ipotetică, într-o posibilă pledoarie juridică, dar nimic mai mult. Monahii plecaţi au lăsat bogăţiile de la Neamţ, venind în pămînt străin, suferind de frig şi de foame, dar mai ales de pe urma autorităţilor pseudo-bisericeşti de la Iaşi (căci se aflau în legătură cu mitropolitul depus al Moldovei, dar nu cu autoproclamaţii conducători ai mitropoliei), care făceau periodice plîngeri la poliţie asupra lor, nu pentru a ţine aur şi argint la ei, lucru oprit şi de rînduiala Cuviosului Paisie, de dragul căruia aceşti monahi pătimeau. Păstrarea aurului şi argintului printre lucrurile personale ale călugărilor este exclusă.

 

Ipoteza cum că monahii fugari ar fi putut lăsa spre păstrare icoane şi obiecte de aur şi argint unor necunoscuţi (căci în noua mănăstire era mai mult decît periculos a le păstra, statutul lor juridic fiind incert vreme de 4 ani, pînă la 1864, aşa încît oricine le putea confisca bunurile, în acest sens existînd tentative atestate documentar) este şi ea de neconceput.

 

Moralitatea şi integritatea monahilor veniţi la Noul Neamţ nu poate fi pusă la îndoială. Aceştia erau oameni drepţi, credincioşi pînă la jertfirea de sine, străini de duhul amestecului lumesc, darămite intrigilor politice. Mai degrabă grupul rămas la Neamţ ridică o seamă de îndoieli. Mai întîi pentru că au sărit să slujească o stăpînire străină tradiţiilor Bisericii, prin care mitropolia trecea în ocîrmuirea unui împuternicit laic, ca în URSS mai tîrziu. Monahii rămaşi s-au arătat străini de idealurile monahiceşti, preferînd mărturisirii propriului crez viaţa comodă cu orice preţ. Pe lîngă toate, ei s-au arătat orbi duhovniceşte, acceptînd un regim care, dincolo de faţada unei politici naţionale, urmărea de fapt desfiinţarea monahismului şi a preoţimii, măsuri care au străbătut ulterior din reforma cuzistă.

 

Nu este secret pentru nimeni că Alexandru Cuza era mason, deschizînd calea conducătorilor masoni în România, care, în diferite etape istorice, au prigonit Biserica. Din faţa acestui pericol au fugit monahii nemţeni în Basarabia, aflată de jumătate de secol în stăpînire rusească, şi nu pentru a-şi exprima ura faţă de poporul român, ei fiind români cu toţii.

 

Părintele Andronic, care este învinuit mai mult decît ceilalţi de „rusolatrie” şi spionaj în folosul Rusiei, era român din zona Neamţului. Venind în Basarabia, pînă la sfîrşitul vieţii sale, a continuat să scrie în limba română, nu ruseşte. Fără îndoială, Părintele Andronic ar fi putut deveni un autor de largă circulaţie în spaţiul Imperiului Rus dacă ar fi ales să scrie în limba imperiului, pe care o cunoştea. El însă a scris în română, fiind cu gîndul la neamul său, în special la credincioşii rămaşi în România. De pildă, atunci cînd scrie „Istoria mănăstirii Noul Neamţ”, face două copii, una fiind destinată „fraţilor rămaşi în obştea vechiului Neamţ, pentru a cunoaşte adevărul despre cum s-a întemeiat această Nouă Mănăstire Neamţu”.

 

În plus, obştea de la Noul Neamţ, care în timp a ajuns să depăşească 200 de monahi, nu s-a aliniat niciodată politicii de rusificare a românilor din Basarabia, întreprinsă pe cale bisericească. Nu a existat nici o perioadă cînd la Noul Neamţ limba română să fi fost scoasă din cult. Dimpotrivă, trebuie să vedem în Noul Neamţ un important bastion al păstrării limbii române în rîndul populaţiei din zona vitregă a Transnistriei.

 

Prin urmare, este nedrept ca Părintele Andronic, care, alături de ieromonahul Teofan Cristea, a întemeiat mănăstirea Noul Neamţ, să fie învinuit de politică pro-rusească doar pentru faptul că a văzut în ţarul rus, Alexandru II, un sprijinitor trimis de Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că acest ţar, dincolo de faptul că era rus, totuşi a emis un decret prin care călugărilor de la Noul Neamţ le era înapoiată moşia de altă dată, cu scopul ridicării unei mănăstiri.

 

Dacă Părintele Andronic, ca om, a făcut o diferenţă între un domnitor care le-a luat monahilor mănăstirea şi altul care le-a dat-o, nu trebuie să vedem aici o chestiune de simpatii etnice sau politice, ci manifestarea unei fireşti simpatii personale faţă de un suveran la care, de altfel nu ajungea oricine. Ţarul Rusiei a luat în considerare cererea unor monahi sărmani, ajunşi pe drumuri, care l-au convins prin sinceritatea lor. Trebuie să spunem că episcopia Chişinăului, deşi era aservită intereselor politice ale Rusiei de acum jumătate de secol, nu a reuşit să obţină proprietatea moşiei Copanca Chiţcani.

 

Faptul că Alexandru II era rus nu umbreşte frumuseţea gestului său, după cum faptul că Alexandru Cuza era român nu trebuie să îndreptăţească reforma lui barbară la adresa mănăstirilor moldave. Să lăsăm clişeele naţionalismului neocomunist, de sorginte masonică, pentru alte situaţii. Aici a fost vorba de o simpatie profund omenească faţă de un om care şi-a oferit sprijinul într-o perioadă cînd toţi, începînd de la politrucii cuzişti, pînă la reprezentanţii episcopiei de la Chişinău şi a evreului care ţinea moşia Copanca Chiţcani, pe care s-a întemeiat mănăstirea, îi duşmăneau pe monahii nou veniţi. Aşadar, nici un fel de politică, ci sentimente cît se poate de fireşti, pe care şi monahii pot să le aibă uneori.

 

Spunînd acestea, nu pot să trec cu vederea sintagma „vise imperialiste” pe care Doamna Negru o foloseşte cu referire la vedeniile duhovnicului Andronic, pe care, de altfel, mărturiseşte că nu pune preţ. Andronic a fost un om care a iubit smerenia şi dreptatea, lăsînd testament să nu fie îngropat în biserică, în locul hărăzit stareţilor mănăstirii, ci în cimitirul de obşte. Vreme de peste 30 de ani a făcut ascultare desăvîrşită în Lavra Neamţ, în care a intrat la vîrsta de 12 ani. În tot acest timp a răbdat frigul, greutatea muncilor, nesomnul, mulţimea bolilor, ocările şi chiar bătăile unor fraţi, după cum însuşi mărturiseşte în „Aduceri aminte”. E destul să spunem că, din ziua cînd a fost hirotonit diacon, vreme de cinci ani nu a fost lăsat să slujească nici măcar o singură liturghie, din invidia unora, dar că nu s-a plîns niciodată şi nu a înştiinţat despre aceasta pe mitropolitul care l-a hirotonit.

 

Cum, aşadar, se poate spune despre un astfel de om că ar fi recurs la născocirea unor vise şi vedenii cu scopul de a-i manipula pe fraţi? Şi cum nişte monahi care ar fi putut fi păcăliţi cu vise ar fi răbdat mizeria, frigul şi foamea în pămînt străin? Ar fi venit oare stareţul de la Secu, Isihie, cu întreaga obşte în Basarabia, dacă monahii de la Noul Neamţ ar fi fost nişte amăgiţi de vise, unelte ale imperialismului rusesc? Mă tem că lucrurile acestea nu se cuvin a fi gîndite de către cineva care crede în Dumnezeu, iar Doamna Nina Negru, pe care o respect pentru unele mărturisiri publice pe care le-a făcut ca ziarist, are şi calitatea de a fi un om de biserică.

 

Închei această pledoarie prin a-mi exprima regretul că minciunile scornite de agentura cuzistă la adresa cuvioşilor monahi români care au întemeiat Sfînta Mănăstire Noul Neamţ continuă să fie preluate şi după un secol şi jumătate. Atît istoria laică, precum şi istoria bisericească, evită să dea amănunte despre unul din cele mai interesante evenimente din istoria Bisericii noastre, fără îndoială plin de tragism, cum a fost risipirea monahilor din marea Lavră Neamţ, cu schiturile ei, ca urmare a reformelor cuziste. Este o adevărată orbire să credem că toţi monahii şi preoţii, în frunte cu mitropolitul Moldovei, Sofronie (arestat şi ucis de miliţia noii orînduiri), care au încercat în acea perioadă să se opună lui Cuza erau nişte trădători de neam, iar toţi care l-au susţinut, erau nişte bravi şi luminaţi luptători pentru idealurile naţionale.

 

Avem de a face cu o temă tabu pentru istoriografia românească. Mărturiile dintr-o perioadă istorică mai mult decît apropiată, sînt neînsemnate cantitativ. În România, ele au fost distruse, sau poate camuflate cu prea multă grijă. Arhivele KGB-ului au fost mai indulgente în acest sens, deşi se ştie că şi la Chişinău a existat intenţia de a distruge fondul Mănăstirii Noul Neamţ din Arhiva de Stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti.

 

Starea actuală a naţiunii române nu poate fi înţeleasă corect decît aflînd adevărul despre ceea ce s-a petrecut în vremea lui Cuza. Lucrul acesta, după cum se vede, este camuflat de către cei care l-au făcut pe Cuza domn. Mărturiile publice venite dinspre marea lojă masonică a României ne descoperă că domnul Cuza a fost unul din membrii ei de gală, deschizînd calea conducătorilor masoni în România. A fost nevoie însă ca primul domn mason al românilor să fie şi un erou naţional.

 

Adevărul este că acest Cuza a comis şi multe fapte condamnabile, în special faţă de Biserica Ortodoxă, care este Biserica neamului a cărui erou a fost declarat. Aceste fapte sînt ascunse cu grijă sub tăcerea care stă peste această perioadă istorică, din care mărturiile monahilor şi preoţilor, pînă la mitropoliţi, disidenţii de fapt ai epocii, au fost omise ca fiind din start tendenţioase. Poate că şi oamenii care au pus începutul culturii române, prin primele tiparniţe şi tipărituri în limba română, ar trebui cel puţin ascultaţi, înainte de a fi diabolizaţi pentru vecie de politrucii masoni? Dar lucrul acesta ar răsturna România cu josul în sus.

 

Cum ar fi, de pildă, ca rămăşiţele eroului naţional, zis Cuza vodă, să fie scoase din biserica Trei Ierarhi din Iaşi, pe motivul că acest om a prigonit Biserica, fiind străin şi potrivnic Ortodoxiei întru toate, altfel spus, neamului românesc? Dar lucrul acesta, ştim bine că nu se va întîmpla. Pentru că cei care l-au îngropat pe Cuza în biserică, mai repede vor îngropa biserica, decît îl vor dezgropa pe Cuza.


Sensul Toleranţei

octombrie 16, 2008

Un articol de

Razvan Codrescu

I

E încă proaspătă amintirea faptului că, mai ales la iniţiativa lesne de înţeles a cercurilor evreieşti interna­ţionale, anul 1995, marcînd o jumătate de veac de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, fusese decretat “An al Toleranţei”[1]. Co­me­morarea Holocaustului – Shoah-ului – le-a oferit greu în­cer­­caţilor evrei un nou prilej de a-şi absolutiza suferin­ţele istorice şi de a culpabiliza retroactiv popoare întregi[2].

Desigur, barba­riile istoriei, atîtea cîte au fost, nu trebuie uitate, pentru a fi împiedicată, pe cît posibil, repetarea lor. “Mă­surile” ar trebui să fie însă aceleaşi pentru toţi. Realitatea este că în acest secol au existat destule popoare cel puţin la fel de greu încercate ca şi evreii, dar de al căror capital de suferinţă lumea nu prea pare a se mai sinchisi. E de ajuns să fie aduse în discuţie popoarele expuse lungului “experi­ment” comunist. Dacă demenţa antievreiască a nazismului a făcut, conform afirmaţiilor curente, pînă la şase milioane de victime, demenţa anticreştină a comunismului a făcut, după statistici încă provizorii, în jur de o sută de milioane de victime, în condiţii adesea la fel de monstruoase. De ce s-ar cuveni mediatizată astăzi, atît de sistematic şi de pregnant, doar suferinţa unora, iar nu şi a celorlalţi? De ce s-ar cuveni diabolizate doar exce­sele hitlerismului “ari­an” (şi ale extremei drepte în gene­ral), iar nu şi cele ale marxismului “iudaic” (şi ale extre­mei stîngi în an­samblul ei)? De ce s-ar cuveni să se simtă vinovaţi numai neevreii faţă de evrei, în vreme ce evreii (dintre care s-au desprins mai pretutindeni principalii “artizani” ai revoluţiilor marxiste) nu sînt dispuşi să-şi recunoască nici măcar o minimă responsabilitate? Dacă a existat o reci­pro­­citate a răului, şi dacă ea poate fi imputată retroactiv, ar fi firesc să existe şi o reciprocitate a răspunderii şi a căinţei. (Ce frumoasă ar fi o lume a “cuminecării” întru iertare!) Iar dacă există o necesitate a toleranţei, ea se cade să fie una pentru toţi, căci altminteri devine un sim­plu artificiu demagogic, din care unii lasă impresia că profită pe spinarea celorlalţi.

Tocmai de aceea, înainte de a subscrie la impe­ra­tivul dezirabil al toleranţei, ar fi de folos să medităm puţin asupra ei, spre a-i stabili în mod just – dincolo de problema particulară de la care am pornit – limitele şi conţinutul. Căci de inflaţia vorbelor goale sîntem, desigur, cu toţii sătui.

II

Ideea de toleranţă este o obsesie a lumii moderne; ea a fost supralicitată mai ales de ideologia “iluministă” a secolului al XVIII-lea (încheiat în baia de sînge a Revo­luţiei franceze!) şi se află în strînsă legătură cu alte idei-lozincă (în numele cărora s-au comis cele mai cumplite orori “revoluţionare” de peste două secole încoace!): “liber­tate”, “egalitate”, “fraternitate”, “progres”, “drepturile omu­­lui” şi altele asemenea. Cel mai mult s-a făcut abuz de acest cuvînt în secolul XX, care a fost, cu toate acestea, poate cel mai intolerant din istorie (secolul războaielor mon­diale, al totalitarismelor „de dreapta” sau “de stînga” şi al tuturor iconoclasmelor ima­ginabile).

Nu încape discuţie că toleranţa este un lucru bun, în princi­piu. Noi, ca popor ortodox şi istoriceşte neagresiv, o ştim poate mai bine decît alţii, pentru că am practicat-o curent, cu foarte rare excepţii. Ajunge să amintim că Ortodoxia n-a cunoscut intoleranţele inchizitoriale ale Apusului, sau că în România soarta minorităţilor etnice şi religioase, dincolo de unele tensiuni conjuncturale, a fost de-a lungul istoriei mai blîndă decît oriunde, poate mult mai blîndă uneori decît ar fi cerut-o “interesele naţionale”…

De fapt, creştinismul ortodox este, în esenţa lui, o religie a tole-ranţei, iar Iisus Hristos rămîne, chiar şi în ochii ad­ver­sarilor Săi, cel mai tolerant personaj din istorie.

Problema care se pune este alta: ce înţelegem mai exact prin “toleranţă” şi cam pînă unde se poate întinde aceasta? Căci toleranţa în general este o noţiune mult prea vagă, irelevantă aproape, de vreme ce se poate aplica deo­potrivă bunătăţii divine ca şi… “caselor de toleranţă”!

Tolerant este Dumnezeu, şi totuşi a distrus Sodo­ma şi Gomora. Tolerant este Hristos, şi totuşi i-a alungat cu biciul pe zarafii din Templu. Toleranţi sînt marii înduhovniciţi, şi totuşi Sfîntul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic. Cîntărită mai atent şi mai îndeaproape, toleranţa absolută, reclama­tă zgomotos de men-talitatea laică modernă, nu este decît o idee abstractă, “bună” mai cu seamă pentru uzul demagogic şi populist al discursului politic sau mediatic.

III

Toleranţa evanghelică este rodul iubirii creştine. Ea poate fi întinsă pînă la iubirea de vrăjmaşi, pînă la întoarcerea obrazului, pînă la rugăciunea pentru cei ce te răstignesc. Este o virtute şi o datorie individuală a fiecărui creştin, în împrejurări care privesc strict propria lui persoană. În astfel de cazuri, toleranţa nu este un semn de slăbiciune, cum li se va părea unora, ci unul de răb­dătoare şi jertfelnică iubire – “dezbrăcarea de sine”, pen­tru Dumnezeu şi pentru semeni. Cînd însă nu mai sînt în joc interese sau valori strict individuale, ci interese sau valori comunitare, lucrurile se judecă altfel. Aşa se înţelege ges­tul lui Hristos (Care apără cu biciul Templul comunităţii) sau gestul Sfîntului Nicolae (care apără chiar şi cu palma integritatea şi puritatea comunităţii mistice a Bisericii). Aşa se înţelege şi războiul de apărare, naţionalismul de­fen­siv (formă firească de autoconservare comunitară), ca şi co­recţia legală în cadrul corpului social (mergînd, în cazuri extreme, chiar pînă la aplicarea pedepsei cu moar­tea[3]). Intoleranţa, cînd este expresie a unei nece­sităţi trans-individuale, nu se opune iubirii. Cînd un părinte îşi pedepseşte copilul neascultător, el nu o face din ură, ci toc­mai din iubire. Cînd Dumnezeu Însuşi ne pedepseşte “pedagogic” pentru păcatele noastre, El o face tocmai din iubire. Cînd cineva îşi apără familia, neamul sau credinţa, fie şi cu arma în mînă, o face tocmai din iubire şi respon­sabilitate trans-individuală. Numai cine nu iubeşte nimic pe lume, în afara propriei persoane, este indiferent la toate şi, din comoditate, “tolerant”. O astfel de toleranţă, generică şi convenţională, este mai degrabă o dezertare şi un principiu dizolvant. Din nefericire, tocmai o astfel de formă absurdă de “toleranţă” intră în vederile lumii “eman­cipate” de azi: fiecare să aibă dreptul de a-şi face de cap, sfidînd rînduielile firii sau ale tradiţiei, în numele unei libertăţi vecine cu anarhia!

O atare toleranţă, ce se vrea inclusiv fundamentată juridic şi garantată constituţional, poate fi şi semnul unei lumi care “nu mai are nimic sfînt” în afară de capriciul individual sau de reflexul lui simpatetic: interesul “minoritar”; o lume a viciului legalizat, în care orice abe­raţie îşi poate cerşi dreptul la “normalitate” (vezi, de pildă, discuţiile recente în jurul homosexualităţii, de la dezincriminarea de jure şi pînă la “dreptul” homosexualilor de a se căsători între ei şi de a adopta copii). O tole­ranţă care tinde să distrugă familia, morala socială, naţio­nalitatea sau Biserica – iată ceva ce nu poate fi nobil şi sănătos, nici în principiu şi nici în fapt! Toleranţa, în înţelesul viciat în care este reclamată şi exaltată astăzi, paralizează reacţia sănătoasă de conservare a oricăror valori constituite şi expune indivizii şi naţiunile unei galopante disoluţii perverse (biologice, morale şi spirituale), ame­nin­ţînd să prefacă omenirea “globalizată” într-o acefală “turmă” de manevră, la discreţia “ingineriilor” socio-politico-economice ale unui establishment mai mult sau mai puţin transparent.

Ar trebui să ne gîndim mai serios că toleranţa, în înţeles necreştin şi adeseori mistificator, poate fi chiar mai păgubitoare omenirii decît intoleranţa însăşi…

Prin urmare, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne păzească atît de nebunia intoleranţei oarbe, cît şi de prostia toleranţei necondiţionate!

[1] Cine s-ar fi gîndit că acesta avea să se încheie, din nefericire, tocmai cu asasinarea premierului israelian Yitzahak Rabin, “artizanul păcii”, de către studentul sionist Yigal Amir (descendent dintr-o veche familie de rabini, ca şi victima însăşi), nu fără “girul” anumitor medii rabinice ultraortodoxe (aceleaşi, poate, care aveau să iniţieze la New York, imediat după săvîrşirea faptei, o campanie de sprijinire a făptaşului în procesul care a urmat)? Mai mult chiar, la o zi de la înmormîntarea victimei, s-au operat arestări de tineri evrei “funda-mentalişti” ce-şi manifestau pe străzile Tel-Aviv-ului, în maniera celor islamici, satisfacţia faţă de lichidarea premierului “trădător”, iar la puţin timp de la încheierea săptămînii de doliu, ţinute oficial în statul Israel, mormîntul a fost profanat cu ostentaţie de alţi doi studenţi talmudişti. Vorba ministrului nostru de Externe din acea vreme (Teodor Meleşcanu): “Nimeni nu-i imun la extremism…”

[2] Holocaustul rămîne o mare tragedie a istoriei contemporane, fără să fi fost nevoie, cum s-a spus, de proporţiile exagerate ce i-au fost conferite ulterior – cf., de pildă, Norman G. Finkelstein, The Industry of Holocaust, Ver­­­so, London-New York, 2000 (tr. rom.: Industria Holocaustului. Re­­flecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Ed. AntetXXPress, f. l., f. a. [2001]), unde autorul (evreu american şi cadru universitar) face distincţie netă între holocaustul cu h (realitate istorică tragică şi incontestabilă) şi Holocaustul cu H (mit ideologic şi propagandistic, “menit să delegi­timeze orice critică adusă evreilor…”).

[3] Pedeapsa capitală, abolită în România la scurtă vreme după execu­tarea sumară a soţilor Ceauşescu, a suscitat numeroase discuţii în pre­sa noastră post-decembristă. Nu este locul aici să dezvoltăm proble­ma, dar trebuie semnalată o curiozitate: creştinismul, în numele căruia cei mai mulţi s-au declarat potrivnici pedepsei cu moartea, a cunoscut-o şi a îngăduit-o de-a lungul întregii lui istorii, nu doar în forma extremă a Inchiziţiei apusene, dezavuată de Ortodoxie, dar chiar în legislaţia curentă a tuturor imperiilor şi statelor creştine, începînd cu Bizanţul ortodox (model necontestat de jurisdicţie şi statalitate “de drept divin”)! Se iscă între­barea: e mai creştină lumea de azi decît lumea medievală? Nu cumva avem de-a face cu o confuzie (mai mult sau mai puţin intenţionată) între rigorile creştinismului (de care ne-am îndepărtat) şi preceptele ideologice sau senti-mentale ale umanitarismului laic (de care sîntem saturaţi)? Ar trebui ca teologii să ne spună – înainte de opiniile lor personale, de oameni cumsecade – dacă tradiţia patristică se pronunţă punctual şi limpede în acest sens. Simpla invocare universală a preceptului evanghelic că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui” nu acoperă complexitatea problemei, căci Dumnezeu – din raţiuni uneori evidente, iar alteori ascunse – pe multe nu le vrea, dar totuşi le îngăduie în intervalul imperfect al istoriei.


Trei sfinţi noi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române

octombrie 16, 2008

Sursa: Basilica.ro

În calendarul Bisericii Ortodoxe Române vor fi trecuţi noi sfinţi. Duminică, 26 octombrie, în ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, va avea loc proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Dionisie cel Smerit, a Sfântului Ierarh Iachint de Vicina, primul Mitropolit al Ţării Româneşti şi a Sfântului Voievod Neagoe Basarab.

Trăitor în a doua jumătate a secolului al V-lea şi prima parte a secolului al VI-lea, Dionisie cel Smerit sau Exiguul a fost un cunoscut traducător de scrieri patristice din Dacia Pontică. Opera sa constă în primul rând dintr-un număr de traduceri patristice în limba latină, cuprinse într-o Antologie de texte. Citește restul acestei intrări »


Prezenţa icoanelor în şcoli este legală

octombrie 14, 2008

Campania „Salvaţi Icoanele Copiilor”, s-a încheiat odată cu comunicarea în scris a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procesul Ministerul Educaţiei + Asociaţia Provita Bucureşti vs. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării + Moise Emil.

Prin Decizia ICCJ, datată 11 iunie 2008, Recomandarea nr. 323/2006 a CNCD de interzicere a prezenţei simbolurilor religioase în şcolile publice, a fost anulată ca fiind nelegală.

Campania „Salvaţi Icoanele Copiilor” a debutat în noiembrie 2006 cu formarea „Coaliţiei pentru Respectarea Sentimentului Religios” reunind peste 150 de organizaţii non-guvernamentale şi mii de persoane particulare, atît din România cît şi din diaspora. Reprezentanţii Coaliţiei pentru Respectarea Sentimentului Religios, inclusiv in instanţă, sunt Asociaţia Civic Media, Asociaţia Pro Vita Bucureşti şi Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România.

Puteţi citi  textul Deciziei ICCJ la http://www.salvati-icoanele.info


0 poveste splendidă

octombrie 13, 2008
Preluat de pe 0rtodoxie şi Viaţă
Doi bărbaţi, ambii grav bolnavi, ocupau aceeaşi încăpere într-un spital. Unuia dintre ei i se îngăduise să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază. Patul lui era alătturi de unica fereastră din cameră. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat. Cei doi au stat de vorbă ore în şir. Au vorbit despre soţiile şi familiile lor, despre casele lor, despre munca lor, au depănat amintiri din armată sau din vacanţele petrecute.

În fiecare după-amiază, cînd cel de lîngă fereastră se ridica, îşi petrecea timpul descriindu-i celuilalt ceea ce vedea că se întîmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea scurtă oră zilnică, în care lumea lui era în funcţie de culoarea şi de ceea ce se întîmpla în lumea din afară. Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Raţe şi lebede se jucau în apă, în timp ce copii se jucau cu bărcuţele. Tineri îndrăgostiţi mergeau mînă în mînă printre flori de toate culorile, în timp ce în depărtare se ghicea prezenţa oraşului. Pe măsură ce omul de lîngă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat închidea ochii, imaginîndu-şi această scenă pitorească. Într-o după-amiază caldă, omul de lîngă fereastră descrise o paradă trecînd. Deşi celălalt nu putea auzi orchestra, putea însă, cu ochii minţii, să vadă ceea ce celălalt descria cu atît de multe detalii sugestive. Şi aşa trecură zile, săptămîni şi luni…

Într-o dimineaţă, cînd a venit asistenta de servici să le aducă apa pentru a se spăla, a găsit trupul lipsit de viaţă al omului de lîngă fereastră, care se săvîrşise în pace, în timpul somnului. Femeia s-a întristat şi a chemat personalul pentru a lua trupul neînsufleţit.

La vremea la care a considerat că este potrivit, celălalt a cerut ca, dacă se poate, să fie mutat lîngă fereastră. Asistenta a fost bucuroasă să îi îndeplinească dorinţa şi, după ce s-a asigurat că totul este cum se cuvine, l-a lăsat singur. Încet, greu şi dureros, acesta a reuşit să se ridice în capul oaselor pentru a vedea, pentru prima dată cu ochii lui, lumea de afară. Încordîndu-se, se întoarse apoi spre fereastra de lîngă pat. Şi în faţa ochilor a văzut un zid gol. Omul a întrebat-o pe asistentă cum a putut vedea fostul său coleg de cameră, care-i descrisese atît de multe minunăţii văzute pe fereastră. Asistenta i-a răspuns că omul era orb şi nu a putut să vadă nici măcar zidul gol… Şi, adăugă ea, poate că „a vrut doar să vă încurajeze pe dumneavoastră”.

Este o mare bucurie să poţi să-i faci fericiţi pe ceilalţi, în ciuda greutăţilor propriei existenţe. Împărţite cu alţii, supărările se înjumătăţesc, în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simţi bogat, atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai şi pe care nu le poţi cumpăra cu bani.


Istorisire despre Psalmul 50 (IX)

octombrie 12, 2008

Cererea următoare pe care o rosteşte prorocul ne pune în faţă o dilemă care, odată dezlegată, va fi prilej de înălţare sufletească. Zic înălţare deoarece în aceste cuvinte ni se descoperă adînca smerenie a marelui David. În faţa unei asemenea smerenii, sufletul se înalţă, bucurîndu-se.

Aşadar, învăluit în slava lui Dumnezeu şi avînd, din gura prorocului Nathan, încredinţarea iertării păcatului său, David se roagă:

Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!

Dilema care ne apare este aceea dacă David în acest moment al iluminării cunoaşte că Duhul Sfînt nu s-a îndepărtat nicicînd de la el, adică rugăciunea pe care o face este o mulţumire indirectă pentru faptul că Dumnezeu nu l-a părăsit în toată această vreme; sau David abia acum îşi dă seama că după căderea în păcat a fost lipsit de har şi de aceea, trăind bucuria redobîndirii harului, Îl roagă pe Dumnezeu să-şi lase Duhul Său şi în continuare asupra sa, aşa cum Petru, la vederea feţei schimbate a lui Hristos, a zis: „Doamne, bine este nouă a fi aici!” / Evanghelia după Luca 9, 33/.

Mărturisesc că multă vreme am tins să cred că această cerere este o dovadă a faptului că Duhul Sfînt nu s-a îndepărtat de la prorocul David niciodată. Spre acest gînd m-a împins şi faptul că, pe lîngă David, mai este şi un alt mare sfînt, Moise, care, săvîrşind ucidere / Ieşirea 2, 11-12/, a continuat să rămînă plăcut lui Dumnezeu, încredinţîndu-i-se, după căderea în păcat, călăuzirea poporului lui Israil.

Înşirui toate acestea deoarece nu am găsit o tîlcuire care să mă lămurească deplin asupra acestei cereri paradoxale în care, după căderea în păcat, David nu se roagă: „Trimite Duhul Tău cel Sfînt peste mine”, ci zice, oarecum şocant: „Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!”

S-a îndepărtat sau nu Duhul Sfînt de la prorocul David după căderea în păcat?

Dacă vom încerca să pătrundem mai adînc, cu ajutorul Domnului, în înţelesul acestei cereri, vom înţelege că prorocul are în vedere, de fapt, prin Duhul Sfînt, duhul prorocirii. La această înţelegere ne aduc cererile următoare din psalm, pe care le vom discuta la vremea lor, precum: „învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” şi „buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”.

Am zis de acum că David face un nou legămînt cu Dumnezeu, iar cererea de a-i fi păstrat darul prorocirii, este făcută pentru a putea aduce roade vrednice de pocăinţă, cum sînt învăţarea păcătoşilor şi convertirea necredincioşilor.

David doreşte să-L slujească şi de acum înainte pe Dumnezeu din treapta pe care a avut-o pînă la cădere. Cererea sa, atît de îndrăzneaţă, este, de fapt, o dovadă a rîvnei şi a dragostei faţă de Dumnezeu, deoarece ea nu se face cu îngîmfare, ci este precedată de o altă cerere, plină de smerenie: „Nu mă lepăda de la faţa Ta”.

Cu alte cuvinte, David pare să zică: „Doamne, sînt vrednic să fiu lepădat de la faţa Ta, însă, cunoscînd mulţimea îndurătilor Tale, Te rog, dă-mi ocazia să Te slujesc din nou. În schimbul iertării Tale, eu voi propovădui celor fărădelege şi celor necredincioşi, cu şi mai multă rîvnă, vestind marea Ta iubire de oameni. Dar, pentru aceasta, lasă Duhul Tău cel Sfînt să lucreze în mine, pentru că eu singur nu voi putea lucra nimic din ceea ce doresc”.

Mai ales cuvintele: „Buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”, care urmează în psalm, arată limpede că David se referă anume la duhul prorocirii.

Prin urmare, David a continuat să rămînă în grija lui Dumnezeu şi după căderea în păcat, dar a pierdut duhul prorocirii. Din această pricină, el săvîrşea păcatul fără să înţeleagă că păcătuieşte.
Vederea păcatului este o prorocie. Atunci cînd femeia desfrînată s-a apropiat de Hristos, fariseii au început să cîrtească, zicînd: „Dacă acest om ar fi fost într-adevăr proroc, ar fi ştiut că femeia aceasta este păcătoasă” / Evanghelia după Luca 7, 39/. Prorocul vede tainele Dumnezeieşti, dar şi adîncurile omeneşti. Vederea propriului păcat, pe care o laudă atît de mul Sfinţii Părinţi, ţine de domeniul prorocirii.

Trebuie să facem diferenţă între vederea păcatelor din motivul că ştim, sîntem informaţi că o faptă sau alta este păcat şi vederea păcatelor în Duhul Sfînt.

Păcatele săvîrşite de David nu erau numite de Lege, deoarece el nu l-a ucis direct pe Urie, ci a poruncit unui slujitor, ca acela, la rîndul său, să-l trimită într-o luptă din care să nu scape cu viaţă. Adică, în timp ce Urie murea, David era acasă şi, formal, nu avea nici o vină pentru moartea soldatului, căci este soldăţeşte să mori în luptă. Doar sfîntul Nathan, care era proroc, i-a reproşat: „L-ai ucis pe Urie heteul cu sabia Amoniţilor!” Însă mustrarea aceasta vine dintr-un alt Legămînt, al Harului şi nu al Legii, în care nu doar fapta, ci şi gîndul se pedepseşte.
Că David a violat-o pe Virsavia? Această faptă a fost atenuată atunci cînd a luat-o de soţie, după ce a rămas văduvă. Legea admitea „repararea” violurilor, fie că era vorba de fecioare sau de femei libere, prin luarea lor în căsătorie. Prin urmare, şi această relaţie cu început păcătos fusese reabilitată din punctul de vedere al Legii prin faptul că David, în cele din urmă, a făcut-o pe Virsavia soţia sa.

Se pare că David însuşi, speriat de gîndul că femeia a zămislit de la el, s-a grăbit să-l omoare pe Urie, pentru a o putea lua de soţie şi astfel să dreagă lucrurile în faţa Legii / Cartea a Doua a Regilor, Capitolul 14/. În orice caz, David nu se simţea vinovat pentru această căsătorie deoarece nu se simţea vinovat nici pentru moartea lui Urie.

Această orbire l-a cuprins pe David din cauza pierderii duhului prorociei. El devenise ca şi toţi ceilalţi. Pentru a vedea păcat acolo unde Legea nu-l vedea, trebuia să fii proroc. Prorocii au fost oameni ai Noului Testament trăind în Testamentul Vechi. De aceea ei nu au fost înţeleşi de poporul orbit de litera legii. Cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi tocmai din motivul că vedeau păcatul chiar şi acolo unde Legea nu spunea nimic.

Sfinţii Noului Legămînt consideră şi ei vederea păcatului un dar deosebit, asemenea prorociei. De pildă, Sfîntul Isaac Sirul spune: „Fericit este nu cel ce vede îngeri, ci mulţimea păcatelor sale”. Vederea păcatelor este cu totul altceva decît cunoaşterea faptelor considerate păcătoase. Felul în care vorbesc Sfinţii Părinţi despre vederea păcatelor ne convinge că aceasta nu este altceva decît o lucrare prorocească. Iar prorocia se naşte numai din smerenie.

David pierduse darul prorociei din cauza mîndriei, după cum am mai spus, căci încrezîndu-se în sine, a zis: „Nu mă voi clătina în veac!” / Psalmul 29, 6/. Căderea care a urmat a făcut parte cumva şi din pedagogia lui Dumnezeu care a dorit să-l înveţe smerenia.

Totuşi nu mi se pare că putem spune despre David că, după cădere, a fost lipsit cu totul de Duhul Sfînt, ci, aşa cum am zis, doar de darul prorocirii. Dacă David ar fi rămas deşert de harul lui Dumnezeu, el nu l-ar fi primit pe prorocul Nathan, cu atît mai mult, nu l-ar fi ascultat, deoarece nu l-ar fi înţeles. Un exemplu de om lepădat de Dumnezeu a fost Saul care, oricît încerca David să-l atragă la calea cea bună, mai rău se îndrăcea. Ascultarea şi smerenia lui David sînt dovadă că Duhul Sfînt era în el atunci cînd l-a mustrat prorocul Nathan.

Prin urmare, cererea lui David pe care o discutăm are două înţelesuri. Primul, acela de mulţumire lui Dumnezeu pentru că nu l-a lipsit de Duhul Sfînt, chiar şi după cădere, aşa încît a putut primi mustrarea lui Nathan. Şi al doilea înţeles, cel mai concret, că David trăieşte întoarcerea darului prorocirii, pe care însă îl primeşte cu frică şi cutremur.

Conştient de ceea ce i se întîmplă, cum că este repus în treapta sa de proroc, David se smereşte, rugîndu-se: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi slujirea Ta nu o lua de la mine!” Toate slujirile sînt lucrări ale Duhului Sfînt, de aceea mi se pare că, aici, prin rugămintea de a nu-i fi luat Duhul Sfînt, David se roagă pentru păstrarea slujirii de proroc, pe care a avut-o pînă la căderea în păcat.

Smerenia cu care David cere să nu fie lepădat de la faţa lui Dumnezeu, deşi era învăluit în har, avînd şi încredinţarea prorocului Nathan asupra iertării, arată treapta de sus a sfinţeniei. Prin această cerere, David se aseamănă cu un Serafim care, în timp ce dă slavă lui Dumnezeu, îşi acoperă faţa cu aripile.


<span>%d</span> blogeri au apreciat: