MĂNĂSTIREA

(Fragment din „Fuga spre cîmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă„. Ed. Cathisma, București 2012)

Mănăstirea Noul Neamț, ca și toate mănăstirile din lume, este un loc unde oamenii cei mai diferiți cu putință se adună în numele Domnului, aducînd fiecare noianul amintirilor sale, sprijinit pe picioarele subțiri ale unor aspirații care, de regulă, nu rezistă sub greutatea trecutului și se surpă. Această surpare se petrece la fiecare diferit, dar se petrece negreșit, căci doar așa poate începe urcușul anevoios spre lumină.

Fără zdrobirea aspirațiilor omenești, fără risipirea închipuirilor pe care oamenii își zidesc de obicei viața, nu poate avea loc cunoașterea de sine, cunoaștere care îl îndreaptă pe om spre adevăr și iubire într-un mod cu totul firesc, aidoma animalului însetat după o zi de muncă. Setea și somnul sînt stări cu totul naturale și totuși cei care dorm ori de cîte ori li se face somn și beau ori de cîte ori li se face sete nu înțeleg că aceste două stihii umane nu au fost lăsate doar pentru a fi satisfăcute, ci au fost date omului mai ales ca o preînchipuire a lucrurilor viitoare, a căutărilor înalte, cînd sufletul se zbate spre lumină ca și spre o apă, iar trupul se dezbracă de greutatea sa ca de un somn greu.

Mănăstirea seamănă cu o zi de coasă. Dar parcă poți să vorbești despre asta cu cel ce nu a cosit niciodată? Te trezești de dimineață, cînd iarba este plină de rouă și aerul răcoros se amestecă cu lumina tihnită a răsăritului, apoi te oprești în brazda împletită cu flori, îți ascuți coasa, ducîndu-te cu gîndurile departe, poate într-o altă țară, poate într-un alt timp, iar sunetul metalului călit se risipește în aer ca bătăile unui clopot, ridicînd în văzduh păsările ascunse pînă atunci și făcînd ca șoarecii și alte jivine neînsemnate să se ascundă în găurile lor. Apoi începe truda și pe bună dreptate se spune în popor că nu există o altă osteneală mai mare decît cositul, dar e la fel de adevărat că nu există o hodină mai plăcută decît aceea de după o zi de coasă. Probabil de aceea lucrarea mîntuirii este înfățișată în psalmii lui David ca o zi de seceriș, în care semănatul se face cu lacrimi, iar strîngerea snopilor cu bucurie.

Bucuria și lacrimile sînt două laturi nelipsite ale vieții omenești, iar în mănăstire ele sînt mult mai pronunțate. Aici și lacrimile sînt mai multe, și bucuria e mai mare.

Cea mai puternică impresie a mănăstirii este aceea că aici nu există timp. Aici se citesc cărți care au mii de ani și se aplică rînduieli întocmite în locuri și ținuturi cărora istoria demult le-a dat alte nume. Totul este viu prin Duhul Sfînt. Într-o chilie un monah vorbește cu Sfîntul Antonie cel Mare, alături un altul se plînge Maicii Domnului. Unul citește Efrem Sirul, altul se roagă cu psalmii lui David. Toate aceste nume și timpuri se amestecă în chip firesc. Demonul evoluției nu poate intra aici.

Însă paradoxul cel mai mare al vieții monahale este acela că aici oamenii își spovedesc păcatele unul altuia, continuînd totodată să se respecte reciproc. Oamenii cred că a-ți descoperi slăbiciunile este un lucru greu, totuși și mai greu este să auzi păcatele celuilalt și să rămîi neschimbat în dragostea cu care ești dator ca om.

În mănăstire am învățat că darurile sînt de la Dumnezeu, iar păcatele de la om și de la diavol. De aceea e normal să vedem în om partea lui Dumnezeiască și să trecem ușor peste ceea ce îl reprezintă cel mai puțin: păcatul. Un părinte bătrîn, pe numele său Iosif, mi-a zis odată: „Să știi că acolo unde este un dar bun, sînt și două rele”. Convingerea că oamenii înzestrați cu daruri deosebite sînt mai ispitiți și că îndeobște lupta fiecăruia e diferită, face ca monahii să nu judece și să nu se mîndrească, avînd în vedere că pînă și diavolii care umblă în jurul fiecăruia sînt diferiți în putere și în meșteșuguri.

Mănăstirea Noul Neamț este fiică a vestitei lavre Neamț din România. Ea este așezată în apropierea rîului Nistru, pe o moșie dăruită prih hrisov domnesc mănăstirii Neamț de către domnitorul Alexandru cel Bun. Primii monahi, urmași ai Sfîntului Paisie Velicicovski, monahul care a renăscut tradiția filocalică în toată lumea ortodoxă, au venit aici în 1859 în urma secularizării lui Ioan Cuza. Părintele Andronic, fost duhovnic la Neamț, a trecut Prutul într-o covată de spălat rufe, în care a pus și cărțile la care ținea. Părintele Andronic a scris zeci de tomuri prețioase, dintre care istorii ale mănăstirilor moldave, cronici ale timpului său, traduceri și chiar două volume de cîntări cu notație psaltică bizantină. Din tot acest tezaur, care face din părintele Andronic un ultim cronicar al Moldovei, am publicat, cu osteneala mai multor frați, un volum intitulat „Aduceri aminte”, restul rămînînd în manuscris în arhivele statului Moldova. În amintirile sale părintele Andronic descrie tînguirea care l-a cuprins privindu-și țara în care s-a născut dintr-o covată purtată de apele tulburi ale Prutului, probabil cel mai tulbure rîu din lume. Apele acestea, care pot fi văzute și azi, par să zugrăvească nehotărîrea de secole a poporului român.

Aidoma acelor monahi de odinioară, în stare să-și părăsească țara într-o covată, mînați doar de nădejdea în Dumnezeu, am cunoscut la Noul Neamț pe Părintele Selafiil, părinții Serghie cu barbă și Serghie fără barbă, Părintele Varahiil. Acești oameni nu aveau vîrstă și parcă nici patrie, deoarece sufletul lor se oglindea în psalmi, în patericul Egiptean, în viețile Sfinților din toate timpurile și locurile și, desigur, în cuvintele veșnice ale Evangheliei. Aceștia erau oamenii care, fiind persecutați de sistemul comunist-ateu, au suferit diverse umilințe vreme de peste patruzeci de ani, unii fiind exilați în Siberia, alții suferind blamările unei societăți noi, create special pentru a-i distruge. Ei s-au întors în mănăstire după treizeci de ani de pustiire, timp în care chiliile lor au fost transformate în adăpost pentru spitalul de tuberculoși, iar biserica Adormirii Maicii Domnului în depozit de arme a Armatei a 14-a. Acești oameni ajunși la desăvîrșire au ocupat în mănăstire locurile celei mai smerite și neînsemnate urînd pînă la moarte laudele și bogăția.

Aici, în dosul coloanei din biserica întunecoasă, sub bolta care se înalță ca un cer vechi, dincolo de care, fără să vreau, întrevăd de fiecare dată cerul nou și luminos al învierii, mi-am depănat nu odată firul amintirilor. Mii și mii de oameni pînă la mine au călcat podeaua de lemn de stejar acoperită cu numeroase straturi de vopsea, ultimele de proveniență sovietică, cel mai probabil furate sau decontate din depozitele armatei a 14-a, și fiecare dintre ei a simțit, ca și mine, că biserica aceasta este a lui și că Dumnezeu se pleacă cu mai multă îngăduință spre acest sfînt locaș.

Mirosul de tămîie a pătruns adînc în pereți, încît dacă ai răzui stratul de pictură nouă sub care se găsește fresca veche, ai da de mirosul tămîiei folosite de monahii de odinioară. Acolo, în stratul de var bătut cu cîlți, sînt mirosuri aduse de la Sfîntul Munte al Athonului, de la Ierusalim, din Peterburgul țarului Alexandru al II-lea și de la Iași, din țara nouă și secularizată a lui Ioan Cuza Vodă. Dacă ai răzui și mai adînc, ai da probabil de mirosul de tutun și motorină, cremă de ciubote și sudoarea soldaților sovietici care au șîrîit pe podeaua de stejar a bisericii transformate în depozit lăzile grele cu arme și muniții. Gîndurile se amestecă cu fumul de tămîie și se urcă la cer. În drumul lor, ele se amestecă cu gîndurile altor oameni, încît ai impresia că fiecare dintre noi nu este decît un gînd în sufletul mare și luminos al Bisericii.

Aici generalii de război își plîng păcatele, fostele prostituate fac milostenie, ucigașii curăță șfeșnicile, miniștrii cer sfaturi pentru campania electorală, polițiștii vin după vin, narcomanii sapă grădina. Aici viața forfotește de sinceritate. Toți știu aproape totul despre fiecare. După mulți ani de ascultat păcate, ajungi să cunoști oamenii după mers, după ce au în mînă, după cum stau pe scaun, după ora la care te caută.

Dar cel mai mult oamenii se cunosc după ochi. Un lucru este mai greu de înțeles, cum cunoștea oamenii Părintele Selafiil, care trăind nouăzeci și șapte de ani, trecînd prin suferințele exilului siberian, a rămas orb în ultimii douăzeci și cinci de ani de viață. Fără să vadă jocul ochilor și mușchii feței Părintele Selafiil știa totul despre om: de unde vine, pentru ce vine și ce se va întîmpla cu el. Uneori el te lua de mînă și parcă însuși sufletul cobora în palmele lui vorbind limba atît de ascunsă a dragostei. Probabil dragostea, suferința și minciuna pot fi simțite printr-o atingere de mînă.

Cînd am intrat în mănăstire, aici încă mai erau păuni. Ciorile de pe cîmp treceau zidul înalt al mănăstirii și ciuguleau din ulucile cu hrană ale păunilor. Păunii sînt de o fudulie și prostie asemănătoare cu cea a oamenilor. Veneau autocare cu copii să vadă păuni, ca la zooparc. Unii monahi se rugau să scape de păsările mîndriei și de forfota deșartă care se făcea în jurul lor. Altora, mai copilăroși, le plăceau. Oamenii sînt atît de diferiți, fie că trăiesc în lume, fie că sînt monahi. Numai Dumnezeu este unul și neschimbat.

Anunțuri

14 Responses to MĂNĂSTIREA

  1. Pe cât de sincer, pe-atât de frumos.

  2. Corina Bacalearos spune:

    Un zambet plin de intelegere…atat cat este voia Domnului….

  3. saman55 spune:

    Lacrimi

  4. Domnisoara in rosu spune:

    Savatie Bastovoi.Unul dintre scriitorii mei favoriti.Minunat.

  5. antuza spune:

    Frumos. Foarte frumos.

    „Totul este viu prin Duhul Sfînt”.

    „Demonul evoluției nu poate intra aici”.

    „Oamenii cred că a-ți descoperi slăbiciunile este un lucru greu, totuși și mai greu este să auzi păcatele celuilalt și să rămîi neschimbat în dragostea cu care ești dator ca om”.

    „Convingerea că oamenii înzestrați cu daruri deosebite sînt mai ispitiți și că îndeobște lupta fiecăruia e diferită, face ca monahii să nu judece și să nu se mîndrească, avînd în vedere că pînă și diavolii care umblă în jurul fiecăruia sînt diferiți în putere și în meșteșuguri”.

    „În amintirile sale părintele Andronic descrie tînguirea care l-a cuprins privindu-și țara în care s-a născut dintr-o covată purtată de apele tulburi ale Prutului, probabil cel mai tulbure rîu din lume. Apele acestea, care pot fi văzute și azi, par să zugrăvească nehotărîrea de secole a poporului român”.

    „Probabil dragostea, suferința și minciuna pot fi simțite printr-o atingere de mînă”.

    „Oamenii sînt atît de diferiți, fie că trăiesc în lume, fie că sînt monahi. Numai Dumnezeu este unul și neschimbat”.

  6. antuza spune:

    Cinci motive bune de a NU vizita o mănăstire de Ieromonah Iona Paffhausen, Mănăstirea Sf. Ioan de Shanghai şi San Francisco, Point Reyes, California

    Merită citit.

    http://www.odaiadesus.ro/manastire.html

  7. „Fără zdrobirea aspirațiilor omenești, fără risipirea închipuirilor pe care oamenii își zidesc de obicei viața, nu poate avea loc cunoașterea de sine, cunoaștere care îl îndreaptă pe om spre adevăr și iubire într-un mod cu totul firesc, aidoma animalului însetat după o zi de muncă. „

  8. dalya ioana spune:

    foarte frumos,simplu,dar atat de profund si adevarat.imi place ca de altfel tot ce a scris parintele Savatie .

  9. m.g. spune:

    La lansarea de carte ati spus cateva cuvinte despre cartea lui Orwell, „1984” vs. „Diavolul este politic corect”. Mi se pare ca cele doua carti nu seamana decat la un nivel superficial. Ceea ce le diferentiaza este duhul de deznadejde care strabate fiecare pagina din cartea lui Orwell. In „Diavolul este politic corect”, in schimb, lucrurile stau exact invers, desi imaginea initiala este foarte sumbra, finalul este datator de nadejde.

  10. anca spune:

    tocmai ce am citit cartea. la multi ani, parinte Savatie, multumesc lui Dumnezeu ca existati !!!

  11. Doamne, ce frumos!….

  12. adorcristy spune:

    Reblogged this on Manastirea Hadambu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: