Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat (Capitolul 11)

După ce vorbi la telefon cu Klara, Piotr Kirilovici se simți mai ușurat. Chiar și o discuție cu Klara îi părea acum o boare de prospețime în comparație cu discursurile lungi și plictisitoare ale participanților la colocviul cu tema ”Discriminarea – măsuri de prevenire și combatere”. Piotr Kirilovici ar mai fi zăbovit pe coridor, dar se temea că din clipă în clipă ar putea începe distribuirea fondurilor și el ar putea rămîne fără nimic. Mai bine să intre și să stea cuminte la locul lui, că nici nu știi cum îl observă cineva.

Pe coridor, Piotr Kirilovici simți o oarecare confuzie din cauza panourilor de pe pereți. Erau două panouri albastre, cu fel de fel de pliante agățate pe ele, pe care Piotr Kirilovici nu le citise și se temea să nu fie întrebat. Între panouri era o tapiserie cu Ștefan cel Mare avînd în jurul capului o coroană de steluțe galbene, produsă la fabrica de covoare din Ungheni. Era evident că erau steluțele de pe steagul Uniunii Europene. Acum lui Piotr Kirilovici îi era clar de unde s-a inspirat directoarea liceului din Protigalovka în cuvîntarea sa despre vocația europeană a poporului moldovenesc. Piotr Kirilovici căzu pentru cîteva clipe în visare și parcă i se păru că Ștefan cel Mare l-ar privi aevea, transmițîndu-i un mesaj peste veacuri prin care îl asigura că Moldova va intra în Uniunea Europeană. În acea clipă Piotr Kirilovici hotărî că își va păstra pentru sine doar pixul și carnețelul pe care le primise de la organizatorii colocviului, iar mapa albastră cu steluțe galbene, i-o va dărui primarului.

După vreo două ore, Piotr Kirilovici, cu o sacoșă plină de pliante, carnețele și pixuri, stătea în bar la gară. Pe lîngă rechizite, Piotr Kirilovici mai primise un șumuiag de eșarfe galbene pe care scria ”Votați soarele!” Unii au primit chiar și tricouri, dar pentru asta trebuia să fii membru de partid. Piotr Kirilovici se mulțumi cu o bască albă pe care scria ”Votați cocoșul!” Cu această bască pe cap, eroul nostru bea o halbă de bere din picioare și privea televizorul. O crainică, de a cărui frumusețe tocmai se minuna Piotr Kirilovici, își începu buletinul pe un ton alert:

”Scene, desprinse parcă dintr-un film de groază, la orfelinatul pentru minori din ”L”. Un tînăr în vîrstă de cinsprezece ani a fost găsit mort în această dimineață de către colegii săi. Martorii spun că fața tînărului era de nerecunoscut, deoarece șobolanii i-au ros nasul și urechile. Mai multe detalii ne va oferi corespondenta noastră, Marcela Surdu, care se află acum la fața locului. Marcela?”

”Ecaterina? Da… Stimați telespectatori, ne aflăm acum în incinta orfelinatului din ”L” unde, după cum se spune, un tînăr de cinsprezece ani a fost găsit mort în această dimineață. Mai șocant este faptul că fața tînărului este mutilată, fiind mîncată, de-a dreptul, de șobolani. Nu știm cum au pătruns șobolanii în această încăpere unde viețuiesc copii minori! Dacă ne gîndim, oricine dintre ei ar fi putut fi mîncat de șobolani. Atmosfera în orfelinat este una de groază. Copiii stau închiși în camerele lor, de frica șobolanilor.

”Marcela, dar spune-ne, unde se află acum cadavrul tînărului mîncat de șobolani?”

”Da, mulțumesc, Ecaterina, tocmai vroiam să spun că administrația orfelinatului a refuzat să ne arate cadavrul. Ei neagă că ar avea un cadavru ros de șobolani. Decesul încă nu a fost anunțat. Deși localnicii susțin că cadavrul se află ascuns într-un frigider din bucătăria orfelinatului. Iată, o vedem acum plecînd pe secretara orfelinatului. Ea a încuiat bucătăria și refuză să dea vreo declarație. Din clipă în clipă trebuie să sosească aici polițistul de sector. Totuși, telespectatorii nu vor putea vedea cadavrul, căci, așa cum ne-a spus domnul polițist, pentru a efectua o percheziție aici, în bucătăria orfelinatului, este nevoie de sancțiunea procurorului. Atît, pentru această oră. Ecaterina?”

”Mulțumesc, Marcela. Într-adevăr, o adevărată epopee a groazei are loc acum la orfelinatul din ”L”. Reporterii noștri au încercat, în zadar, să ia legătura cu directorul orfelinatului, domnul Petru Ciocanu, căci au avut parte doar de răspunsurile robotului. Surse din orfelinat ne-au informat că Petru Ciocanu se află acum la un colocviu pentru combaterea discriminării. Vom reveni cu amănunte”.

Piotr Kirilovici înțepeni cu mîna pe halba de bere. Atunci cînd își auzi numele, i se păru că tot barul îl recunoscu. El își trase pe ochi basca electorală și aștepta ca cineva să-l ia la întrebări. ”Ce, Piotr Kirilovici, ți-a venit și ție rîndul? O să zbori din lucru și o să-ți ia locul Liubovi Andreevna!” Liubovi Andreevna demult îl paște pe Piotr Kirilovici și scrie scrisori calomnioase în instanțe cu scopul de a-l destitui din funcție. La acest gînd, Piotr Kirilovici simți un șuvoi, mai rece ca berea, cum îi curse prin picioare ca prin niște țevi de canalizare. Ca și cum cineva și-ar fi făcut nevoile la el în suflet și acum a tras apa.

– Dă un leu!, se auzi un glas care-l trezi pe Piotr Kirilovici din toropeală.
– N-am, răspunse omul fără să se gîndească.
– Dă un leu!
– Du-te de-aici, se răsti Piotr Kirilovici, vădit incomodat de situație.

În fața lui stătea un copil de vreo doisprezece ani, îmbrăcat într-un tricou de la Moldtelecom.

– Du-te de-aici, ți-am zis! Nu-ți dau nică!
– Dă măcar ceva de mîncare!
– Du-te de-aici, că nu-ți dau nică, ți-am zis.
– Da ce ai în torbă? Dă-mi și mie!

Piotr Kirilovici, văzînd că tot barul s-a întors spre el, a scos din sacoșă un pix albastru cu un inel de stele galbene și i l-a dat copilului.

– Dă-mi și un carnet!
– Ține și un carnet și du-te de-aici.
– Și vreau și o eșarfă galbenă.

Piotr Kirilovici i-a dat și eșarfa, și copilul a plecat rîzînd.

– Ce prost de copil!, se scuză Piotr Kirilovici, de parcă scena ar fi deranjat pe cineva. Ce obraznici cresc! Iaca la ce duce lipsa de educație din ziua de azi!

De la masa vecină, îl susținu un bărbat uscățiv, îmbrăcat într-un tricou albastru.

– N-ai văzut cum l-o mîncat pe acela șobolanii? Crezi că directorul o să fie tras la răspundere? O să plătească unde trebuie și o să rămînă în post. Despre ce educație să vorbim la copii, dacă cei care ar trebui să-i învețe fac ceea ce fac?

Piotr Kirilovici nu găsi nimic să răspundă. Sorbind din halbă, el zise:

– Da, timpurile în care trăim sînt foarte grele.

Bărbatul uscățiv își luă halba și trecu la masa lui Piotr Kirilovici. În mîna stîngă ținea o sacoșă plină cu calendare, carnețele și pixuri.

– Mă uit la dumneata că ai bască cu Cocoșul… Ai vreo legătură, sau ți-o picat de undeva?
– Mi-o picat. Am fost la o adunare și dădeau pixuri, carnețele, alții dădeau chiar și tricouri, dar trebuia să fii membru de partid. Mie mi-a picat șapca asta cu ”Votați cocoșul!” Pe căldura asta, e bună.
– Eu tot vin de la o adunare. Uite ce sacoșă cu calendare mi-au dat. Vreo zece o să le dau la neamuri, dar restul le duc la magazin, să-și ia fiecare cîte vrea. Mama, de cîte ori vin la Chișinău, mă roagă să-i iau vreun calendar. Dar să fie cu ceva frumos. Le ține în loc de tablou. Cred că are calendare încă de pe vremea cînd o zburat Gagarin în cosmos. Nu le scoate. Și-n casa cei mare, și la sobă, și afară la plită, și la toaletă în grădină. Dacă n-ar fi întuneric în grajd la vacă, și acolo ar pune.
– Da, și mama face la fel.
– Mai luăm cîte o bere?
– Știu eu?, se scărpină Piotr Kirilovici la ceafă.
– Eu zic că încă o bere rece, merge. Matale tot aștepți Ocnița?
– Da, îmi trebuie la Briceni.
– Înseamnă că mergem împreună. Mai avem două ore pînă la tren.

Piotr Kirilovici nu-și putea lua gîndul de la cele văzute la televizor. El își închipuia acum cum poliția cu jurnaliștii rup ușa la bucătărie și cum găsesc mortul în frigider. Apoi o văzu pe Klara în cătușe cum e aburcată în mașina poliției. Apoi toți se duc acasă la Piotr Kirilovici și găsesc în beci cutiile cu medicamente și ajutoare primite săptămîna trecută de la Crucea Roșie. Trebuie urgent să-și anunțe soția, să-i spună să ducă undeva cutiile din beci. Dar dacă nu va reuși? Ar trebui să-l trimită pe Leonia cu Niva să care cutiile. Dar își aminti că Leonia a fost trimis în căutarea lui Karlic și a lui Serioja. I-o fi prins sau nu? Piotr Kirilovici se scuză că merge la toaletă, lăsînd punga în grija noului amic. În drum își porni telefonul pe care îl deconectase la ședință. Îndată sună Klara.

– Alo! Alo! Piotr Kirilovici! Piotr Kirilovici!
– Alo! Alo! Klara, ce-i acolo?
– Televiziunea! O venit televiziunea și vor să le arăt mortul!
– Am văzut! Dar de ce i-ați primit?
– Dar ce, credeți că am vrut să-i primesc? Cînd m-am trezit, erau înăuntru și filmau!
– Cine le-a deschis poarta?
– Efim!
– Să vezi ce pățește Efim de la mine! De cîte ori i-am zis să țină poarta închisă. Îmi tot spunea că poarta e veche și dacă o închide și o deschide de multe ori, se strică. Și uite ce-am pățit amu cu filozofiile lui! O să-l dau afară de la lucru! Alo!
– Alo!
– Și unde-i mortul?
– În frigider, cum ați spus…
– Ce, eu am spus să-l băgați în frigider?
– Dar cine, Piotr Kirilovici?
– Klara, eu nu știu cu ce vă ocupați voi acolo. Tu ai rămas mai mare peste tot. Eu îs la Chișinău la ședință, nu știu cu ce vă ocupați voi acolo.
– Piotr Kirilovici, vă rog, nu începeți. Eu nu vreau să stau în pușcărie. Dumneavoastră ați sunat și ați zis să-l băgăm în frigider și eu încă am zis că nu-ncape.
– Hai nu vorbi prostii, Klara. O să ajung și o să răspundeți toți, ca unul. Dar ia spune, e mîncat tare de șobolani?
– Cam tare. N-are nici nas, nici urechi și o bucată din buza de jos lipsește. Ce, parcă nu știți cum mănîncă șobolanii? Nu-l recunoaște nici mama care l-o născut.
– Mă-sa nu-l recunoștea nici dacă erau viu, că nu l-o văzut de cînd era de țîță. Alo!
– Alo!
– Și cum l-ați pus? Măcar stă bine?
– Cum l-am pus? În picioare, că nu încăpea. O să vedem cînd o să deschidem ușa cum s-o așezat, că era tare greu și noi ne-am chinuit mult pînă l-am băgat. Eu nu știu cum s-o îndoiet și cum se află el amu. Că de deschis ușa la frigider n-am mai deschis-o.
– Ia du-te și vezi cum stă. Și dacă e sucit tare, să-l scoateți și să-l îndreptați cumva.
– Ce-i cu dumneavoastră, Piotr Kirilovici? Cum să îndrepți mortul? Nu știți că mortul, cum înțepenește, așa rămîne?
– Trebuie să faceți ceva.
– Chiar dacă aș vrea, nu pot. Stau jurnaliștii ca vulturii și abia așteaptă să se năspustească asupra mea să mă filmeze. Eu fug ca o găinușă pe aici și, cu chiu cu vai, am ajuns la mine în cabinet ca să vă sun. Vă sun de vreun ceas și nu răspundeți. Eu amu îs încuiată, mă tem să ies.
– Klara, trebuie să salvăm situația. Fă ceva.
– Ce să fac, Piotr Kirilovici? Eu vă aștept pe dumneavoastră. Parcă ați zis că veniți și hotărîți întrebarea…
– Hai, gîndește-te la ceva. Trebuie să acționăm. Eu îs la telefon, dacă apare ceva, sună. Hai, nu te lăsa, tu ești amu ca Zoia Kosmodemianskaia. Nu te da!

Piotr Kirilovici a închis telefonul și a intrat în WC. Prețul serviciului era de un leu. Acest fapt îl enervă pe Piotr Kirilovici și mai mult și el începu să se răstească la femeia care lua banii în schimbul unei bucăți de hîrtie. Piotr Kirilovici era revoltat și i se părea că inclusiv apariția WC-urilor cu plată e o nedreptate socială. Pe vremea Uniunii Sovietice așa ceva era de neimaginat! În inima sa, Piotr Kirilovici tînjea după vremurile de odinioară și i se părea că tot răul prin care trece e din cauza Uniunii Europene.

Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat (Capitolul 13)

Dar cine știe cum se prind racii? Pentru a prinde raci, trebuie mai întîi să prinzi o broască. Cel mai greu este să prinzi o broască. Broaștele sînt de mai multe feluri. Sînt broaște verzi, gălbui și negre. Broaștele verzi sînt cele care stau mai mult în papură, broaștele negre sînt cele care stau mai mult prin mîl, iar broaștele galbene…? Broaștele galbene sînt galbene pentru că stau mai mult la soare. Cel puțin așa credea Nicolae și așa credeau toți copiii de la orfelinatul din ”L”.

Pentru a prinde o broască, trebuie să ai o nuia bună. O nuia bună este o nuia de alun. Nuielele de tei nu sînt bune, pentru că se rup. Și sînt mai strîmbe. Nuielele de alun sînt lungi, subțiri, drepte și mlădioase. Din ele își fac băieții undițe de pescuit. Sînt cele mai drepte nuiele din pădure. Te duci mai întîi și rupi o nuia bună de alun. O cureți de frunze și o încerci în mînă, lovind cu ea iarba. Dacă e o nuia bună și îndemînoasă, te duci la vînătoarea de broaște.

Broaștele de pădure nu sînt ca broaștele de la sat. Ele sînt iuți și simțitoare ca niște veverițe. Numai ce le zărești capetele ieșite din apă, lîngă mal, cînd au și dispărut. Apar la cîțiva metri mai încolo, unde nu le mai ajunge nuiaua. Trebuie să te furișezi cu mare grijă. Ca un motan, ca o vulpe sau ca un șarpe care prinde broaște. Dacă ai văzut broasca, nu trebuie să te miști. Cică broaștele nu sînt ca oamenii, să te recunoască, ele văd numai niște umbre și pot crede că tu ești un copac. Ochii broaștelor sînt niște ochi speciali care văd doar ceea ce se mișcă. De aceea nu trebuie să te miști. Trebuie să stai ca un copac. Broasca te privește, dar nu te vede. Tu ridici încet mîna cu nuiaua, încet, de parcă mîna ar fi o creangă mișcată de vînt. O ridici, o ridici, o ridici. Și, dintr-odată: baț! Și broasca se întoarce cu burta albă în sus, întinzînd picioarele de parcă s-ar trezi din somn și i-ar fi lene. Te bagi repede în apă și o iei. Dacă e lovită bine, broasca trebuie să aibă limba scoasă. Labele din urmă sînt țapene, întinse ca în săritură, iar cele din față sînt întinse în părți. Carnea tremură de parcă i-ar fi frig. Dar nu îi este frig, așa face broasca înainte să moară.

După ce ai broasca în mînă, ești sigur că vei mînca raci. Cel mai greu este să prinzi broasca, pentru că broaștele sînt mai iuți decît racii. Uneori poți să umbli o zi întreagă după o broască și să nu o poți prinde. Lovești zadarnic apa cu nuiaua, făcînd doar zgomot și speriind și mai mult celelalte broaște.

Dar dacă te-ai văzut cu broasca în mînă, trebuie să o jupoi de piele. Racii vin mai repede la broaștele jupuite. Așa fac toți băieții și așa a făcut și Nicolae. Trebuie să-i rupi pielea la picioarele din spate, de lîngă labă, cum ar veni, de la gleznă. Dacă nu ai unghii, trebuie să o rupi cu un spin, sau cu o așchie. Apoi începi a scoate pielea, ca pe un tricou, pînă la cap. La cap, pielea întotdeauna se rupe, pentru că e bine lipită de bot și de frunte. Broasca rămîne albă, frumoasă și numai în jurul ochilor deschiși, de unde se rupe pielea, are o coroană roșie de sînge.

Apoi broasca se leagă de un picior cu o ață de pescuit sau chiar cu o ață simplă. Celălalt capăt de ață se leagă de un bețigaș scurt de stuf, dar poate fi și o crenguță uscată. Bețigașul are rol de plută. Atunci cînd racul apucă broasca, bețigașul se mișcă și trebuie să începi a-l scoate cu grijă pînă poți apuca racul cu mîna cealaltă. Pentru asta trebuie să te bagi în apă pînă mai sus de buric. Dacă apa e limpede, vezi racii cum vin și încep să rupă din broască. Uneori vin cîțiva raci odată, dar, dacă ai mîna mică de copil, prinzi doar unul.

Ca broasca să nu iasă la suprafață și să se scufunde, trebuie să-i rupi pîntecele. Mațele nu trebuie să le arunci, trebuie să le lași să atîrne, că racilor le plac mațele de broască. Racii sînt niște jivine care se hrănesc cu mortăciuni, de aceea broasca trebuie să arate cît mai moartă.

Cînd stai în apă, stoluri de pești mici vin și te pișcă de picioare. E o senzație plăcută. Cînd te văd nemișcat, probabil ei cred că ești ceva de mîncat. Dar apoi dau cu boturile de tine și văd că ești cald, că ai chiloți și pleacă mai departe în căutarea hranei.

Racii sînt și ei de mai multe culori. Unii sînt verzui, alții gri-albăstrui, alții gălbui, iar alții sînt negri. Despre cei negri se zice că trăiesc în mîl. Cei galbeni cred că se ascund printre rădăcinile de salcie, că salcia tînără are coaja gălbuie. Cei verzi trăiesc în papură. Dar cei gri-albăstrui? Aceștia cred că stau cu spinările ieșite din apă și cerul albastru îi înalbăstrește.
Dar toți racii se fac roșii după ce îi bagi în foc. Atunci nu se mai cunoaște care a fost negru, care galben, care verde și care albastru. Sînt roșii și buni de mîncat. Dar mai înainte de ai arunca în foc, trebuie să le scoți mațul negru din coadă care este otrăvitor.

Cum se scoate mațul negru din coada racului? Coada racului e ca un trifoi cu cinci petale. Parcă ar fi un evantai micuț. Unii raci au sub coadă cîte un strugure de ouă. Ouăle sînt bune după ce se coc. Se numără, așadar, cele cinci petale din coada racului. Se despart două dintr-o parte și două din celaltă parte, astfel încît să se separe cea din mijloc. După aceea apuci petala din mijloc și o răsucești ușor într-o parte, pînă pocnește, apoi în cealaltă parte, la fel. Nu trebuie să răsucești tare, ca să nu o rupi cu totul, pentru că atunci petala se separă de maț și mațul rămîne înăuntru. Dar dacă o răsucești corect, mațul rămîne lipit de petală. O tragi ușor și vezi cum începe să iasă un maț gros cam cît o pastă de pix și tot cam de aceeași culoare. Parcă ar fi plin cu cerneală. Așa faci cu fiecare rac.

Racii îi poți coace pe foc sau învelindu-i în gazete. Dacă nu ai timp să faci un foc adevărat, cu lemne, iei cu tine cîteva gazete. Rupi cîte o pagină și învelești fiecare rac, așa cum învelesc femeile ouăle ca să nu se strice. Apoi pui toți racii înveliți astfel la grămadă și le dai foc. În cîteva minute hîrtia arde și racii sînt buni de mîncat.

În apa pămîntie Nicolae își vedea chipul blond și pieptul deșirat. Pistruii mari de pe piept, care îi păreau lui Nicolae foarte urîți, nu se vedeau în apă. Apa întotdeauna te face mai frumos. Cînd băga mîna după rac, apa se tulbura și chipul începea să joace ca și cum o mulțime de pești mici ar fi tras de el din toate părțile. Apoi apa se liniștea la loc. Soarele făcea o dîră de lumină pînă pe malul celălalt. Lumina părea ca o cărare pe care ai putea să mergi. Nicolae își închipui cum se ridică deasupra apei și începe să meargă pînă la soare. Ce bine ar fi ca oamenii să poată merge pe apă, pe lumină, prin aer. Ar merge peste păduri, peste orașe, peste toate țările din lume. Ar putea sta noaptea în aer să nu-i vadă nimeni. N-ar mai fi nevoie de avioane, nici de rachete. Cred că n-ar fi nevoie nici de mașini, dacă toată lumea ar putea zbura. S-ar juca cu păsările prin aer așa cum te joci cu pisicile. Ce lume ar fi! N-ar mai avea nevoie nici de case, căci, dacă li s-ar face frig, s-ar duce mai aproape de soare, iar dacă ar ploua, s-ar duce dincolo de nori. Iarna toți oamenii s-ar muta în Africa, s-ar juca cu girafele și papagalii, și ar călări pe zebre. Nicolae și-ar lua pentru sine cea mai mare zebră care fuge cel mai tare. Ar avea în loc de cîine un leu și s-ar lupta cu pirații care vin pe mare. După ce ar lua aurul de la pirați, lăzile cu bomboane și sticlele cu rom și limonadă, ar mai prinde o zebră pe care ar pune prada. Apoi ar lua-o încet spre casă, unde îl va aștepta Aliona. Aliona va avea părul lung și blond, dar va fi arsă de soare, că așa-i în Africa. Ce bine ar fi să fie așa, gîndea Nicolae.

Gîndurile lui s-au risipit atunci cînd un rac mare începu să tragă de broască. El își băgă încet mîna stîngă în apă, iar cu dreapta începu să tragă ușor de bețigaș în sus, ridicînd racul la suprafață. Cînd se încredință că racul e destul de aproape, îl înșfăcă cu mîna stîngă. Apoi ieși victorios la mal și puse jivina în bulhacul pe care îl săpă cu mîinile. Doi raci se pregătiseră să fugă și Nicolae îi aruncă înapoi în bulhac. Apoi se întoarse și-și continuă vînătoarea.

Puțin mai încolo, sub o salcie, Aliona își răcorea picioarele, așezată pe o rădăcină. Ieri, pe cînd fugea de un băiat, ea a călcat într-un șteap și s-a rănit la talpă, iar acum nu voia să se bage în apă ca să nu-i intre mîl la rană. Stătea pe rădăcină și-și bălăngănea picioarele în apa răcoroasă, apărîndu-se din cînd în cînd de țînțari cu o creangă. În fața ei, o libelulă mare, albastră, plana ca un elicopter de jucărie. Dacă elicopterele ar fi atît de mici cît libelulele, oamenii ar trebui să fie mici cît buburuzele. Dacă oamenii ar fi atît de mici, oare cît de mică ar trebui să fie mîncarea? Ar trebui să fie roșii mici, ceapă mică, mere, struguri și pîni mici-mici. Frigidere mici, plite de făcut mîncare, tigăi, farfurii, căni, pahare, furculițe și linguri mici. Casele ar trebui să fie mici, străzile și mașinile. Ce să mai zici de biciclete! Bicicletele ar fi mici de tot și ar avea niște pedale abia vizibile.

În ziua aceea, Nicolae a sărutat-o pe Aliona. O dată. Au mîncat raci și au stat pe iarbă privind cum sare peștele. Nicolae i-a arătat atunci Alionei cum știe să înoate. Apa era răcoroasă și mirosea a pește și a iarbă putrezită. Balta nu era mare. Aici veneau copiii de la orfelinatul din ”L” să se joace și să mănînce raci. După ce treceau prin gaura din gardul din fundul grădinii, mergeau pe cărare pînă la un copac scîrligat. De acolo o luau la stînga, printr-o rîpă, după care era o poieniță și iazul. Acum trebuiau să se grăbească să nu vină cineva și să-i prindă. Dacă îi vor vedea împreună la iaz, o să zică toți că se iubesc și o să rîdă. Aliona o luă înainte, iar Nicolae mai zăbovi pe malul iazului, privind în urma fetei, pînă cînd ea se pierdu printre copaci.

Ma pocaiesc solemn

In fata Patriei ma pocaiesc solemn
C-am indraznit sa critic nepermis
Intoarcerea la limba cea de lemn
Si-a lumii noi imperios plictis

Gresit-am intr-un hal fara de hal
Si nu mai am iertare, pare-se
C-am provocat in suflete scandal
Cind am numit UE URSS

Cu flamura rusinii ma-nfasor
Si-mi voi taia pe inima un semn
C-am judecat UE asa usor
In fata Patriei ma pocaiesc solemn

De-ar fi ca sa-mi aleg singur pedeapsa
De coada unei pasari m-as lega
C-o sulita, pe care sa mi-o trec prin coasta
Ca sa nu pot prea repede zbura.