Dumnezeu şi demonii sovietici

Bianca BURTA-CERNAT – „Observatorul Cultural”

Nu e un secret faptul ca tinarul scriitor basarabean Stefan Bastovoi, congener si prieten cu fratii Vakulovski si cu „fracturistii“ Dumitru Crudu si Marius Ianus, are o biografie cu adevarat romanesca. Fiu al unui profesor de filozofie ateu format la Leningrad si el insusi crescut in cultul marxism-leninismului triumfator, Stefan Bastovoi descopera mai intii (in adolescenta, dupa prabusirea U.R.S.S.) ca e roman, nu cetatean al Imperiului Sovietic, iar mai apoi – dupa consacrarea sa ca poet foarte interesant in Romania –, ca vocatia sa este aceea monahala. Cind, in 1999 (la virsta de douazeci si trei de ani), in urma unei revelatii, decide sa se calugareasca la manastirea Noul Neamt din Basarabia, sub numele de Savatie, Bastovoi lasa in urma studiile de filozofie incepute la Universitatea din Timisoara, trei insolite volume de poezie foarte bine primite de critica (Elefantul promis, 1996; Cartea razboiului, 1997; Pestele pescar – o poveste, 1998), o logodnica si virtualitatile/tentatiile unei vieti de mirean implinit. La literatura nu renunta insa.

Dupa 2000 publica doua romane cu totul neobisnuite in peisajul prozastic al zilelor noastre: Iepurii nu mor, la Editura Aula, in 2002, si Nebunul, la Editura Cathisma, anul trecut. Spun neobisnuite pentru ca, sub aparenta inselatoare a unei formule narative „simple“, cele doua carti tintesc spre un maximalism „(est)etic“ de veche traditie literara. Ma gindesc bunaoara la romanul rus de secol XIX – al carui univers fictional este bintuit de misticism, de tensiuni etice, de razvratiri metafizice. Formula lui Bastovoi include preocuparea dostoievskiana pentru abisal, pentru problematica raului sau pentru problematica mintuirii, laolalta cu simplitatea tacticoasa si ironia plina de compasiune a unui Cehov. Discursul acestui autor achizitioneaza totodata – in doze potrivite – elemente din proza modernista a fluxului constiintei sau sugestii venite din directia absurdului ori a vizionarismului suprarealist. Atit Iepurii nu mor, cit si Nebunul sint, din pacate, carti insuficient citite si insuficient comentate – poate si din cauza ca, difuzate deficitar, au ajuns mai greu la cititor. Reeditarea primului roman, aparut acum cinci ani la editura brasoveana a lui Alexandru Musina (in cenaclul caruia Stefan Bastovoi a citit fragmente din Iepurii nu mor), este un eveniment ce n-ar trebui sa treaca neobservat.

Propaganda comunista si inocenta

Roman despre lumea comunista, naratiune nostalgica pe tema copilariei, roman cu incarcatura metafizica totodata, Iepurii nu mor este o constructie complexa, cu mai multe paliere, cu simboluri transparente si deopotriva cu simboluri care scapa interpretarii, cu sensuri ce se coaguleaza simplu, spontan si cu unghere ce ramin pina la sfirsit in clarobscur, cu suprafete limpezi si cu subterane textuale secrete. La un prim nivel de accesibilitate, la suprafata textului, dam peste o viziune asupra lumii sovietice asa cum prinde ea contur in ochii unui copil de noua-zece ani, „octombrel“ care asteapta sa devina pionier. Referirea la De veghe in lanul de secara si la Holden Caulfield este aici inevitabila.

Sasa Vakulovski, un pusti naiv, dotat cu spirit de observatie si cu multa buna-credinta si, intocmai ca personajul lui Salinger, nedreptatit de superficialitatea intoleranta a judecatii adulte, este un pretext pentru proiectarea unei viziuni proaspete, nemistificatoare si cvasimagice asupra oamenilor si asupra vietii de zi cu zi. Din perspectiva lui se desfasoara o parte insemnata a „povestii“, naratorul heterodiegetic ingustindu-si strategic, in numeroase secvente, unghiul de perceptie; strategia narativa vizeaza insolitarea descoperirii/descrierii lumii comuniste. Locuri comune ale ideologiei comuniste, lozinci, sabloane propagandistice etc. sint preluate cu candoare de mentalul copilului. Naratiunea ne pune in contact cu vocea interioara a micului Sasa Vakulovski (fapt semnificativ in sine pentru ca personajul, un introvertit, e surprins foarte rar vorbind, comunicind…), cu gindurile, cu observatiile, cu reflectiile lui despre defilarile de 1 Mai sau de 7 Noiembrie, despre „subotnicele“ pionieresti, despre lectiile ideologizate de la scoala, despre invatatoarea Nadejda Petrovna – acra, inflexibila, insensibila –, despre Lenin sau despre… Dumnezeu. Prin mijlocirea unui discurs ce se muleaza perfect pe gindirea naiva a copilului, se contureaza magistral (cu doza implicita de ironie) procesul pervers al indoctrinarii in scoala sovietica:
„Tarul era rau si l-a impuscat pe fratele lui Vladimir Ilici. Daca ar fi ramas tarul la putere, ne-ar fi impuscat pe toti, asa cum l-a impuscat pe Sasa, fratele lui Vladimir Ilici, care era bun. Dar asa, noi, copiii de azi, putem trai in pace. Noi avem scoala gratuita si caiete bune, dar copiii din tarile capitaliste platesc pentru scoala si multi copii nu pot sa invete, pentru ca parintii lor sint saraci. Si copiii se duc si lucreaza la burghezi ca sa-si cistige bucatica de piine, caci parintii lor sint saraci si n-au bani sa le cumpere de mincare. Nu este ca la noi, cind te trezesti dimineata sa mergi la scoala si mama iti da felii de piine cu unt si cu dulceata, si cu ceai cu zahar. Copiii americani nu vad niciodata zahar“.

Foarte subtil se dezvaluie modul cum se suprapun, in mintea copilului, imaginea idolatrizata a lui Lenin, „nemuritorul“ care vegheaza din inaltimea tablourilor ce pavoazeaza scoala, si imagini ale Dumnezeirii, demonetizate in epoca ateismului comunist. Cind nu-si invata poeziile, cind intirzie la scoala, cind face vreo boroboata, Sasa se gindeste – penitent, temator – la marele Lenin, inchipuindu-si ca se afla sub privirile lui Vladimir Ilici ca in fata unui judecator inflexibil, dar drept.

Nevoia fireasca de religiozitate isi gaseste implinirea in fidelitatea fata de o fictiune a ideologiei sovietice: Lenin cel bun, cel puternic, mintuitorul poporului – „Lui Sasa ii parea rau ca nu s-a nascut pe timpul lui Lenin. Era un gind ascuns al sau“.

Sint multe scene memorabile, emblematice pentru lumea sovietica, in Iepurii nu mor. De pilda, o sedinta pioniereasca ad hoc in care o eleva mai mare, Sonia, e acuzata pentru o legatura de dragoste ilicita. Scena este dublata, intr-un alt plan al naratiunii, de o sedinta similara a unei organizatii de partid in cursul careia Alexandr Timofeevici, gestionar al unei gospodarii comunale, e infierat pentru furt de catre niste tovarasi – ei insisi hoti – care vor sa-i ia locul… Sau o secventa ce-i arata pe pionieri in intrecerea pentru colectarea maculaturii. De asemenea, derizoria ceremonie de primire in organizatia pionierilor ori defilarile unde copiii se amuza spargind baloane. Plus o sumedenie de scene in care ies in evidenta rigiditatea si imbecilitatea dascalului sovietic. Totul vazut prin ochii curiosi ai lui Sasa Vakulovski. De lumea aceasta, descrisa obiectiv, Stefan Bastovoi se distanteaza printr-o subtila ironie, dar nici o clipa in maniera explicita, tezist-simplificatoare – cititorul e lasat, cum e firesc, sa traga singur concluziile.

Lumi fictionale paralele

Dincolo de acest prim nivel – realist – al cartii, si poate cel mai vizibil, al reconstituirii unor tablouri de epoca, mai exista cel putin inca doua paliere, ambele parabolice: unul centrat pe ideea de necesitate/urgenta a evaziunii dintr-o lume totalitara, dezumanizanta; altul construit ca o parabola a cautarii lui Dumnezeu. Privirea candida a lui Sasa e si aici principala cale de acces la poveste si la semnificatie. Pentru ca unul dintre tilcurile parabolei propuse de Stefan Bastovoi este ideea (crestina a) inocentei izbavitoare. Baietelul Sasa Vakulovski se misca intre doua lumi, una pervertita, dezvrajita, cealalta pura, miraculoasa. Copil de la tara, nascut intr-un sat modest, unde nu exista scoala, el calatoreste zilnic, cu un autobuz hodorogit, spre cel mai apropiat oras. Spre deosebire de colegii sai, citadini si mai usor integrabili unei vieti sociale guvernate de minciuna ideologiei comuniste, Sasa e un inadaptat, tot timpul persecutat de apriga invatatoare Nadejda Petrovna, care il dispretuieste pentru ca e taran. Inadaptarea lui vine in buna masura dintr-o funciara apropiere de natura, echivalenta, intr-un anumit sens, cu apropierea de Dumnezeu. Natura inseamna, in Iepurii nu mor, un spatiu al libertatii, opus spatiului concentrationar al orasului comunist. Padurea, unde Sasa se refugiaza ca sa se gindeasca in liniste la miracolul rotirii Pamintului in cosmos, ca sa culeaga plante sau sa pindeasca iepuri, este, in aceasta carte, un foarte puternic simbol al evadarii.

Catre acest simbol conduce nu numai povestea lui Sasa, ci, de fapt, fiecare fir epic al cartii. in Iepurii nu mor, perspectiva copilului alterneaza contrapunctic cu alte citeva planuri narative, toate se intersecteaza intr-un centru simbolic iradiant (reprezentat de parabola Padurii ca spatiu al libertatii), de unde se desprind apoi din nou, enigmatic, imposibil de unificat. intr-un plan narativ il gasim pe Lenin, reintrupat, bintuind prin padure si cautind sa-l convinga pe padurarul Gherasim Makarovici ca natura e irationala si deci ostila cauzei comuniste; atmosfera e halucinanta, are ceva dintr-un vis straniu, nelinistitor, si gesturile si replicile personajelor fiind absurde: „Mai mersera asa prin padure si gasira alt iepure mort, alb si pufos, cu blana lunga ca o lina, intins printre brebenei. Makarici il ridica si il puse pe cap si, foarte usor, si-l lega sub barba, ca pe-o caciula ruseasca. Vladimir Ilici vazu ca din picioarele iepurelui atirnau snururi, pe care Makarici si le lega sub barba“.

In alt plan, de asemenea nonrealist, oniric, o fetita, Sophie (dublu feminin al lui Sasa, pe de o parte, si dublu angelic al fetei „pacatoase“, Sonia, pe de alta parte) strabate, cocotata pe umerii tatalui ei, un cimp cu flori, sub „un soare verde“, „un soare digital si pervers“ – secventa se repeta, cu detalii variate, la intervale egale, trimitind probabil catre o posibila lume divina, catre o realitate paralela cu celelalte „realitati“ din carte; descifram aici si o reprezentare poematica a eternitatii/Paradisului: „Nu era nici un semn ca timpul ar fi trecut pe acolo, in chip de oboseala, lehamite sau alta forma. Era o zi nemarginita, cu vinturi calde si usoare (…). Era o zi imensa care nu se mai termina, in care intunericul nu era decit o parte neinsemnata si noaptea dura peste masura de putin, fiind, intre a vedea si a nu vedea, ca o clipire de pleoape. Mergeau amindoi prin cimpul cel galben, fara sa se gindeasca decit la cerul care, fiind atit de aproape, se atingea de pamint, la doar citiva pasi inaintea lor (…)“. Un asemenea pasaj – cu corespondente in planul existentei lui Sasa (copilul imaginind adesea tablouri paradisiace…) – ar putea functiona ca un indiciu pentru interpretarea in cheie mistica a acestei carti cu titlu atit de bizar/enigmatic si acelasi timp atit de optimist, optimismul contrastind in mod frapant cu imaginea de fond a lumii sovietice imortalizate.

O scara ce duce la cer

intr-o alta dimensiune paralela celei unde se misca Sasa Vakulovski evolueaza un personaj ciudat, Nikolai Arsenievici, caruia ii vine intr-o zi ideea de a mesteri cea mai lunga scara din sat (si poate chiar din lume…), o scara care sa ajunga la cer, la Dumnezeu (a se vedea si simbolismul Scarii in patristica medievala). Pune cap la cap lemnul de la mai multi copaci uriasi si, la adapostul Padurii, lucreaza o scara fabuloasa. Numai ca un gind obscur, venit parca din afara-i, il indeamna sa-si abandoneze scara, camuflata de vegetatia padurii, sa o lase a putrezi sub imperiul umezelii iernatice. impletind cu abilitate firele epice, autorul il pune pe Sasa pe urmele lui Nikolai Arsenievici, il duce sa descopere scara nemaiintilnita care – i se pare – creste singura de la o zi la alta.

Cei doi nu se intilnesc insa niciodata, chiar daca semne ale existentei unuia razbat in existenta celuilalt, iar copilul isi inchipuie ca scara gasita in padure e construita chiar de Dumnezeu, care vrea sa se intoarca mai usor in cer… Zile la rindul, Sasa pindeste zadarnic in padure, cu gindul de a-l surprinde pe Dumnezeu la lucru: „Sasa umbla si saptamina urmatoare prin padure, dar nu-L gasi pe Dumnezeu. isi zise ca poate mai are El ceva de facut prin padure si de aceea nu pleaca. Gasea insa de fiecare data ca la scara se mai lucrase. Era aproape gata acum si statea lungita intre brebenei. Dar Dumnezeu nu se vedea nicaieri“.

In cuvinte foarte simple – si tocmai de aceea ravasitoare –, dispuse parca pe o partitura ale carei note marcheaza o melodie lina, invaluitoare, ce lasa senzatia calmului cvasimonahal, Stefan Bastovoi scrie cu mestesug o carte filigranata, pluridimensionala despre cautarea lui Dumnezeu in lumea dezvrajita a totalitarismului comunist.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: