Un Est-abecedar esential pentru Vest

Paul VINICIUS – Cotidianul “Ziua”

Aparute in anii ’30, „spovedaniile” unor scriitori precum Panait Istrati si André Gide cunoscuti ca simpatizanti de stanga despre realitatile Marelui Imperiu Rosu de Rasarit au fost primite de cititorii vest-europeni cu extrem de multa susceptibilitate, neincredere, ba chiar neintelegere, ca sa nu mai vorbim de liderii de opinie si membrii unor grupari politice de orientare socialista sau comunista care i-au acuzat pe autori de deviationism, inalta tradare, chiar fascism. Au urmat alte cinci decenii (mai ales ultimele doua!) de alte si alte marturii buimacitoare – de asta-data provenind chiar de la sursa, autorii lor fiind persoane ce reusisera sa evadeze sau, pur si simplu, expulzate din Marele Lagar Comunist. Nici acestea nu s-au bucurat de prea multa credibilitate, vest-europeanului venindu-i greu sa priceapa labirinturile intunecate ale unei lumi cu susu-n jos, in care singure gradul de exercitare a terorii si limba in care era exercitata delimitau si stabileau granitele puscariilor nationale. La fel cum satulul nu-i crede flamandului, tot astfel nici cetateanul Lumii Libere nu-l putea pricepe pe puscariasul Lumii Rosii. Sa nu uitam ca pretutindeni pe suprafata Pamantului, laboratoarele de experimentare in masa a comunismului s-au constituit in lumi inchise, inconjurate cu sarma ghimpata, mari conserve nationale din care nu ieseau decat cei abilitati sa laude „cuceririle” comuniste sau sa lanseze fumigene pe post de foc feeric de artificii.
Daca totusi, ceva-ceva s-a priceput si in Vest despre realitatile Lagarului Comunist, facand sa se mai destrame putin din imaginea idilica pe care lumea civilizata o avea asupra Estului, este meritul unor Soljenitan, Saharov, Bukovski, Michnik, Havel, Goma s.a. Privit prin lupa si sub bisturiul scrierilor si marturisirilor acestora, Estul le aparea vesticilor ca o lume absurda, atroce, morbida, o monsruozitate atat de hada si de imposibil de populat cu fiinte umane, incat nu parea altceva decat plasmuirea unor minti bolnave. De-abia dupa caderea Cortinei de Fier si, recuperand marturiile anterioare ale acelor „intelepti nebuni”, Lumea Libera a avut dimensiunea monstruozitatii acelui Est inrosit de steaguri si sange. Odata paravanul cazut, vest-europeanul a reusit a intelege atat cat poate intelege vecinul durerea celui caruia i-a ars casa groaza, disperarea, lasitatea, compromisul, tradarea si chiar ticalosia semenilor acelui Est.
Iata insa ca, la mai bine de 14 ani de la caderea Cortinei, Vestul intelege tot mai putin din ceea ce se intampla. Cum ar putea el pricepe amorteala, inertia prelungita, coruptia si mai ales nihilismul care se manifesta aici, in tarile proaspat iesite de sub comunism? Raspunsul corect tine de existenta si perpetuarea unor mentalitati adanc implantate si inradacinate in sufletele oamenilor – vreme de 40-60 de ani – de un comunism devastator. Pentru a intelege acest adevar, vest-europeanul ar avea nevoie de informatii privind sistemul educational din fostele regimuri totalitare, sistem care a format, decenii de-a randul, generatii intregi de umanoizi. Acest aspect intrece orice fantezie a omului nascut, crescut si trait in libertate si democratie locuri in care cultul pentru copii este imens.
Am recurs la aceasta introducere de natura politica in prezentarea unei lucrari literare fiindca tocmai aici, din aceasta perspectiva, se releva marele ei merit.
Desi Iepurii nu mor / pentru copiii sovietici care au crescut mari, romanul lui Stefan Bastovoi – aparut la Editura Aula in 2002, nu este o carte cu tinta politica exclusiva, ea raspunde pe deplin problematicii formulate mai sus, fiind, in acelasi timp, o carte unica in literatura romana si un adevarat indreptar pentru cititorul vest-european in abordarea si intelegerea realitatilor anterioare si posterioare caderii Cortinei de Fier din tarile foste comuniste.
Naratiunea descrie si lumineaza lumea monstruoasa a statului totalitar, lume vazuta prin ochii unui copil de numai noua ani. Aici copilaria nu mai este un „paradis pierdut”, ci un infern continuu, iar inocenta eroului nu ni se comunica decat prin cruditatea elementelor ce compun un univers innegurat si colcaitor, fardat cu purpuriul minciunii generalizate. Lumea acelei mizere scoli de provincie este infestata de atrocitati si dogme, portrete barboase si citate pompieristice. Sub acest camuflaj de balci au loc spectacole grotesti, nimic nu este precupetit pentru a impune o indoctrinare animalica. Intr-o astfel de lume irespirabila, singurele „sarbatori” sunt marsurile si manifestatiile cu lozinci, pancarte si… baloane colorate, sau taberele de munca si odihna. Ostracizat de acest univers de carton colorat pe dinafara dar negru pe dinauntru, micutul Sasa se insingureaza tot mai mult, evadarile lui in mijlocul naturii sunt tot mai dese, iar gandurile sale ating tot mai mult limita instinctului de conservare. In afara personajului central, pe scena narativa mai evolueaza o sumedenie de alte personaje de o stereotipie infricosetoare, insa numai Sasa, prin modul firesc in care isi formuleaza intrebari carora le cauta raspunsuri, prin incercarile lui disperate de a gasi o logica lumii careia ii apartine, el singur pare viu.
Dincolo de aceste repere care configureaza si amplifica mesajul central al cartii, avem de-a face cu un roman scris exemplar, cu o siguranta de maestru, de o mare forta stilistica, profunzime si sensibilitate. El face parte din randul cartilor peste care se cerne faina timpului fara a reusi sa le estompeze limpiditatea.
Chiar daca – basarabean de origine – autorul isi fixeaza, in mod firesc, cadrul actiunii in tinutul sau natal, impactul volumului asupra cititorului de orisiunde, dar mai ales asupra traitorului acelui Est sfartecat de sarma ghimpata, reuseste cu mult mai mult, surprinzand esentialul oricarui sistem comunist, numitorul comun fiind acelasi. Cititorului roman, martor al acelor timpuri, nu ii ramane decat sa se priveasca in aceasta oglinda stramba si va constata similitudinile, pana la identitate; nimic nu-l va surprinde, beneficiind in plus de o savuroasa recuperare a timpului pierdut.
Din pacate, acest tur de forta scriitoriceasca nu va mai avea urmari, desi, initial, Stefan Bastovoi isi anuntase romanul ca pe o prima parte a unei trilogii. Aflat la prima lui carte de proza, dupa ce se dovedise, in prealabil – prin inca trei volume – un deosebit si inzestrat poet, el a renuntat definitiv la literatura. In urma cu ceva vreme – pe atunci inca student al Facultatii de Filozofie din Timisoara, proaspat insurat si aflandu-se in luna de miere, el a ajuns la o minastire unde a si innoptat impreuna cu tanara sotie. Noaptea petrecuta acolo i-a prilejuit o revelatie care l-a facut sa se retraga din toate cele lumesti si sa devina calugar. Scriitorul care, datorita acelei revelatii, a albit intr-o singura zi, a disparut dupa acea noapte. In locul lui, la Manastirea Noul Neamt, s-a nascut un monah: fratele Savatie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: