Am primit vestea îmbucurătoare despre campania pentru canonizarea sfinţilor martiri români care au pătimit în România comunistă, cu genericul „Din temniţe spre sinaxare”. Am spus şi o repet că nici un martir care a pătimit în închisorile comuniste nu va putea fi canonizat pe motiv „politic”. Pentru a purcede la canonizarea foştilor „deţinuţi politici”, Sinodul are nevoie de un cadru legal favorabil, pe care Statul Român nu i-l oferă, deocamdată. Acesta este şi motivul tăcerii atît de apăsătoare ce vine dinspre Sfîntul Sinod al BOR către cei ce au adresat, în mai multe rînduri, cererea de a porni procesul de canonizare a martirilor din perioada comunistă. De aceea, creştinii, înainte de a face adresări către Sfîntul Sinod, trebuie mai întîi să ceară Statului să clarifice situaţia foştilor deţinuţi „politici”, în special a creştinilor, recunoscînd că în România comunistă creştinii au fost persecutaţi, mai exact, supuşi exterminării. Am încropit o schiţă de memoriu pe care creştinii ar putea să-l adreseze Statului Român şi Sfîntului Sinod al BOR. Acest „proiect de proiect” a fost văzut de un duhovnic cu mulţi ani de închisoare comunistă în spate şi a fost încuviinţat cu bucurie, fiind numit „pîiine caldă”. Aşadar, vă propun spre dezbatere această „pîine caldă” care trebuie pusă pe masa demnitarilor de stat şi a celor ecleziastici din partea creştinilor.
PS: Acesta nu este un document oficial, ci o simplă postare pe un blog.
ÎN ATENŢIA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI
ÎN ATENŢIA PRIM-MINISTRULUI ROMÂNIEI
ÎN ATENŢIA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI
ÎN ATENŢIA SFÎNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
După două decenii de la revoluţia din decembrie, România rămîne tributară moştenirii regimului comunist totalitar, manifestat şi prin cenzurarea memoriei personalităţilor creştine persecutate şi ucise în temniţele comuniste.
Evenimentele recente, cînd la Iaşi a fost închisă expoziţia „Destine de martiri” dedicată unor foşti deţinuţi creştini, unde au fost expuse materiale din fondurile CNSAS, lucru admis de Constituţia României, ne descoperă existenţa cenzurii de tip totalitar în statul român de azi.
Persecutarea pe motive religioase este condamnată de Constituţia actuală a României şi de legislaţia Uniunii Europene, din care România face parte.
Creştinii, care reprezintă majoritatea populaţiei României, cetăţeni cu drepturi depline ai Statului Român şi ai Uniunii Europene, sînt îngrijoraţi de metodele de intimidare folosite de către cei ce au recurs la închiderea expoziţiei „Destine de martiri” şi se arată lezaţi de defăimările aduse martirilor creştini din închisorile comuniste.
Pentru a preveni alte posibile abuzuri şi atacuri la adresa creştinilor şi a memoriei martirilor maltrataţi şi ucişi în temniţele comuniste, ştiut fiind că tradiţia creştină dintotdeauna i-a considerat pe martiri sfinţi, creştinii cer impunerea unui cadru legal care să le apere dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii Creştine Universale, în special a martirilor din perioada comunistă.
În acest sens, a fost creat un grup de iniţiativă care solicită următoarele:
1. Recunoaşterea faptului că regimul comunist a persecutat creştinii: prin interzicerea exprimării libere a credinţei creştine, prin demolarea lăcaşurilor de cult, prin miile de arestări făcute în rîndurile preoţilor şi a monahilor, soldate cu mii de victime.
2. Recunoaşterea faptului că preoţii, monahii şi credincioşii creştini au fost maltrataţi şi ucişi în număr mare în închisorile comuniste, atingînd cote care permit declararea fenomenului drept un genocid pornit împotriva creştinilor.
3. Recunoaşterea faptului că preoţii şi monahii creştini erau bătuţi şi supuşi umilinţelor pentru a se dezice de credinţa în Dumnezeu.
4. Recunoaşterea faptului că în închisorile comuniste creştinii erau umiliţi prin batjocorirea cultului creştin, fiind consemnate cazuri cînd creştinii erau obligaţi, prin bătăi crunte, să mănînce fecale şi să bea urină într-un ritual grotesc, organizat de gardieni, angajaţi ai statului, care maimuţăreau actul sfînt al împărtăşirii cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.
5. Condamnarea metodelor de persecuţie practicate de regimul comunist în România. Condamnarea discursului anticreştin de tip comunist, prin care slujitorii Bisericii şi credincioşii creştini sînt defăimaţi şi marginalizaţi.
6. Formularea unei legi care să exprime realitatea genocidului săvîrşit asupra creştinilor în perioada dictaturii comuniste şi care să condamne şi să urmărească penal pe oricine practică metode sau un discurs anticreştin de tipul celui comunist-ateu.
7. Înfiinţarea de către Statul Român al unui muzeu al Genocidului Anticreştin în România comunistă.
8. Legea despre Holocaust, adoptată de Parlamentul României în 2002, care obligă statul român să înfiinţeze un Muzeu al Holocaustului în România, creează un precedent care face posibilă în România promulgarea unei legi care să apere dreptul la cinstirea memoriei colective a unui grup persecutat de un regim totalitar.
9. O lege care ar condamna crimele regimului comunist totalitar, recunoscînd existenţa Genocidului Anticreştin în România comunistă, ar restabili adevărul istoric, ar înfăptui o judecată dreaptă asupra tuturor celor care au iniţiat acest genocid, fără a fi condamnaţi şi, nu în ultimul rînd, ar constitui o dovadă a despărţirii actualei guvernări de trecutul totalitar al României comuniste, în sprijinul democratizării reale a Statului Român.
La rîndul său, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române trebuie să susţină grupul de iniţiativă, militînd pentru promulgarea legii care să recunoască existenţa în România a Genocidului Anticreştin în perioada regimului comunist totalitar, în termenii descrişi mai sus şi să recunoască, printr-un document oficial:
1. Faptul că în perioada dictaturii comuniste în România a existat fenomenul martirajului creştin.
2. Să declare martiri pe toţi creştinii care au suferit în temniţele comuniste sau au fost ucişi în case şi oriunde de miliţia comunistă.
3. Să ridice post-mortem caterisirile şi excomunicările aplicate din conjunctură clericilor şi monahilor arestaţi.
4. Să instituie o comisie pe lîngă Sfîntul Sinod care să se ocupe de cercetarea dosarelor Securităţii, a mărturiilor scrise de foştii deţinuţi politici, cît şi colectarea declaraţiilor de la martori oculari ai martiriului creştinilor din orice loc. În acest sens, să declare mărturiile foştilor deţinuţi politici despre pătimirea unor preoţi, călugări sau simpli credincioşi ca fiind suficiente pentru întocmirea unor eventuale dosare de canonizare a martirilor din perioada comunistă.
5. Să instituie o zi de pomenire a tuturor martirilor care au pătimit în timpul prigoanei comuniste, alcătuind slujba şi zugrăvind icoana praznicului.
6. Să declare rămăşiţele fizice ale martirilor din perioada comunistă sfinte moaşte şi să dispună folosirea lor în antimisele prevăzute pentru săvîrşirea sfintei Euharistii.
7. Să pornească procesul de canonizare nominală a martirilor din perioada comunistă, mai întîi a episcopilor, preoţilor şi monahilor, apoi şi a tuturor celor a căror martiriu va putea fi dovedit. Să se alcătuiască slujbe şi să se zugrăvească icoane pentru fiecare martir canonizat în parte, instituindu-se zile diferite de prăznuire pentru fiecare, aşa încît credincioşii să aibă mai des prilejul de a pomeni jertfa martirilor din neamul lor.
8. Să trimită tomusurile de canonizare ale martirilor români din perioada comunistă către toate Bisericile Ortodoxe surori, conform tradiţiei ortodoxe, pentru a face cunoscut lumii întregi numărul mare de martiri care fac cinste Bisericii Ortodoxe Române şi poporului român în general.
9. Practica Bisericilor Ortodoxe surori confirmă existenţa martiriului în perioada comunistă. Spre exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă, cu care Biserica Ortodoxă Română se află în comuniune canonică şi liturgică, deci recunoaşte aceiaşi sfinţi, a canonizat nominal, pînă la momentul de faţă, 1704 (o mie şapte sute patru) noi mucenici, aşa încît nu există nici o zi în an în care să nu fie pomeniţi cîţiva martiri din perioada comunistă.
10. Canonizarea martirilor din timpul prigoanei comuniste este conformă cu tradiţia bimilenară a Bisericii Creştine Universale care a considerat sfînt, fără alte dovezi, pe oricine a fost ucis pentru mărturisirea credinţei în Hristos.
11. Demararea procesului de canonizare a martirilor care au pătimit în timpul prigoanei comuniste ar consfinţi practica de cinstire a acestora existentă în rîndurile credincioşilor, satisfăcînd o necesitate firească a evlaviei poporului. Prin această măsură Biserica Ortodoxă Română ar spulbera acuzaţiile tot mai insitente de colaborare cu fostul sistem comunist totalitar, despărţindu-se de trecutul său nomenclaturist compromiţător.
12. Prin mulţimea martirilor, recunoscuţi şi cinstiţi oficial, România ar deveni un loc de pelerinaj pentru creştinii din lumea întreagă, dar şi al tuturor celor interesaţi de istoria comunismului, promovînd o imagine demnă a poporului român.
13. Sfîntul Sinod, după ce va lua act de iniţierea campaniei de recunoaştere a Genocidului Anticreştin în România comunistă, trebuie să dispună, prin circulare oficiale, trimise către toate episcopiile din componenţa Bisericii Ortodoxe Române (BOR), colectarea de semnături în sprijinul acestei campanii, care vor fi înaintate ulterior, din partea Sfîntului Sinod al BOR, organelor competente ale Statului Român. Orice refuz de colaborare venit din partea vreunui episcop sau preot din jurisdicţia canonică a BOR să fie catalogat drept dovadă a colaborării cu fostul regim comunist totalitar şi ca o ofensă adusă cinstirii martirilor în Biserica Ortodoxă.
14. Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Patriarhul Daniel, în numele noilor martiri români, să-i ierte public şi să-i dezlege pe toţi clericii care au colaborat cu fostul regim totalitar comunist, solicitînd totodată neînceperea urmăririi penale şi confidenţialitatea numelor persoanelor care se vor dovedi vinovate de participarea la Genocidul Anticreştin în România comunistă. Astfel vor fi înfăptuite, pe de o parte, dreptatea istorică, iar pe de alta, dragostea creştină care propovăduieşte iertarea în nădejdea îndreptării celor ce greşesc.
Vezi şi filmul lui Rafael Udrişte:
DE CE NU CANONIZĂM MARTIRII DIN PERIOADA COMUNISTĂ?
PETIŢIE pentru recunoaşterea Genocidului Anticreştin în România Comunistă
savatie baştovoi 
Extraordinar punctul 14 din cele adresate Sfantului Sinod. Am insa o nedumerire in legatura cu partea a doua a punctului 6 dintre cele adresate autoritatilor statului. Cum adica sa se condamne si sa se urmareasca penal orice discurs anticrestin de tipul comunist-ateu? Nu e ingradire a libertatii de expresie? Cu alte cuvinte, ar trebui arestati cei care nu cred si o exprima in public? Nu cred ca acesta e Duhul Ortodoxiei. Sau, mai degraba, cred ca formularea sufera si ca nu asta ati vrut sa spuneti. Cu plecaciune.
Specificarea „de tipul celui comunist ateu” arată că nu orice fel de discurs anticreştin trebuie urmărit penal. Specificul discursului totalitar este acela de a-i exclude pe creştini din viaţa socială. Astfel de discursuri răsună nestingherit în presa mare în timpul campaniilor de scoatere a religiei din şcoli şi a icoanelor din locurile publice. În plus, această necesitate vine în urma legii Holocaustului care urmăreşte penal pe oricine atacă public credinţa şi obiceiurile poporului evreu. Statul Român trebuie să ofere aceeaşi protecţie şi creştinilor, care alcătuiesc majoritatea populaţiei, pe care a acordat-o evreilor. Sau să nu mai urmărească penal pe motive de idei şi opinii.
[…] In seria “Adevarul despre comunism” va atrag atentia asupra campaniei in proiect initiata de Pr. Savatie Bastovoi: Campanie pentru recunoaşterea Genocidului Anticreştin în România Comunistă: […]
[…] continuare […]
Un film bine făcut, ar putea populariza mult mai mult mărturia dată de eroii aceştia, care nu s-au lepădat pentru nimic de Hristos. Avem oameni şi credincioşi si capabili de aşa ceva : regizorul Dan Puric, părintele Savatie Baştovoi ar putea alcătui un scenariu deosebit, dacă luăm în considerare romanul „Nebunul”. Ar fi foarte frumos.. ar ieşi un film ortodox şi un mod de-ai pomeni pe martirii anticomunişti.
[…] Campanie pentru recunoaşterea Genocidului Anticreştin în România Comunistă […]
punctul 14 e dragut dar nu inteleg confidentialitatea numelor. pai care e treaba? adica sa-i ierte ei pe ei care se stiu dar cei ce au suferit din cauza unora sa nu stie care sunt. straniu, nu? cam fara bun-simt. are o tenta KGB-ista. fara suparare. nu atac pe nimeni.
in rest tot documentul pare o alifie pentru clerul superior trecut si actual. nu inteleg sensul.
mucenicii ucisi de comunisti nu vor fi canonizati cat timp exista legatura cu legionarismul. in vecii-vecilor. atmosfera anticomunista statea pe structura legionara nu pe structura taranista sau liberala. cam asta e realitatea. cum crede cineva ca in atmosfera marxista actuala veti auzi axioane inchinate legionarilor. pai evreii se opun beatificarii unui papa si noi vrem ca dupa inaltarea Monumentului Holocaustului sa mergem la Stavropoleos sa cantam ” Bucura-te Sfinte Mota, caci pentru Hristos si pentru icoana Lui ai primit moartea”?
altfel se face.
Din momentul în care o crimă este recunoscută, procuratura începe procesul de judecată. De frica acestui proces, nu sînt condamnate crimele. Biserica ar putea obţine această lege doar asigurînd că nu va cere urmărirea penală a făptaşilor. Printre vinovaţi există nu puţini din clerul superior, care astăzi decid canonizările în BOR. Dacă nu li se lasă o poartă de scăpare, aceşti oameni vor fugi la nesfîrşit din faţa credincioşilor, creînd o prăpastie din ce în ce mai mare. Ei trebuiesc iertaţi, dar puşi să mărturisească sfinţenia martirilor. Iertarea a fost cerută de martiri precum Părintele Calciu sau Valeriu Gafencu. Acolo unde nu există iertare, nu poate exista nici sfinţenie. Este absurd să cerem canonizarea mucenicilor şi în acelaşi timp pedepsirea celor care i-au făcut mucenici. Precum bine ai observat, există şi puţină alifie în acest memoriu, dar oare nu cu o rană avem de a face? Doar acest punct 14 dă şansă unei astfel de campanii, altminteri, precum zici, nimeni nu va recunoaşte sfinţenia, de altfel evidentă, a acelor oameni, ba mai mult, ei vor rămîne în istorie, potrivit hîrtiilor Securităţii, nişte delicvenţi.
În altă ordine de idei, evreii n-ar trebui să se împotrivească cinstirii martirilor din închisorile comuniste, aşa cum au făcut prin închiderea expoziţiei „Destine de martiri” de la Iaşi, altminteri lasă impresia negativă cum că ar fi urmaşi ai celora care i-au schingiuit şi omorît. Iar asta, fii de acord, ar aduce un prejudiciu de imagine major poporului evreu.
Acum, împărtăşeşte-ne cum se face altfel? Căci pentru asta am provocat această dezbatere.
In condamnarea presedintelui s-a recunoscut ca sistemul comunist a fost criminal dar nu s-a inceput nici un proces caci s-a condamnat o himera. Iertarea e una ispasirea crimei este altceva. Prapastia intre cler si credinciosi nu este din cauza colaborationismului ci din cauza necredintei. Iertarea le-a fost data sau nu le-a fost data. Eu nu pot ierta in numele altuia. Este un non-sens. Asta e clar. E straniu ca PF Daniel impreuna cu Sfantul Sinod, despre care se banuie sau se stie ca adaposteste ceva colaborationisti, sa ceara iertare in numele mucenicilor. Mi se pare o bataie de joc majetuoasa. Adica sa se ierte ei pe ei si sa ceara sa nu fie urmariti si sa nu se deconspire dar sa se ierte si in numele mucenicilor. Pentru mine suna a horror.
Sincer, ar trebui sa se faca o diferenta intre sfintenie si canonizare. Tortionarii si criminalii au fost iertati caci altfel nu e cum. Asta e firea Sfantului lui Dumnezeu. Sfantul e hristos, e fiu al lui Dumnezeu ( nu fac teologie pentru cine stie ci pentru cine e interesat). Deci iertarea este, nu e nevoie de grotescul de a-i pune pe colaborationisti sa-sceara singuri ieratre in numele mucenicilor.
Eu am o incredere tampita in timp. Noi traim in afara de timp acum. Traim o minciuna aiuritoare. Sfintenia lor va fi aratata de Dumnezeu daca Domnul va gasi de cuviinta ca are CUI SA O ARATE. Mie imi e draga povestea Sfantului Mare Mucenic Fanurie; daca nu ma insel era uitat/ necunoscut si peste ceva ani a fost aratat.
Avem nevoie de pildele acestor mucenici, cred eu, dintr-un mare motiv si anume ca ei sunt manifestarea moderna a Bisericii. Ei ne invata cum sa reactionam fata de statul ce a exonerat Biserica din vietile noastre civice-sociale. Nu exista compromis intre Biserica si celrau. Nu trebuie sa stai de vorba decat cu cel ce traieste crestineste despre Biserica. Cel ce nu-l iubeste pe Hristos va rade de dragostea noastra fata de niste delicventi. Eu cred ca nu suntem pregatiti pentru a-i primi in inimile noastre de asta nu-i putem canta. Ei sunt mai aproape de noi decat Sfintii Vechi peste care „comoditatea” discursului teologic a depus o panza de vopsea aurita, pretioasa.
Haideti sa ne gandim cum sa facem sa-i avem in inima nu numai in carticele si simpozioane. Haideti sa refuzam a justifica aceasta putere lumeasca prin votare.
Haideti sa refuzam a le mai justifica scalambaielile electorale si bugetare ale acestor conducatori ce-si bat joc de fratii nostri poate mai „necititi” si mai aburiti de predicile sterpe si mic-burgheze ale preotilor.
Haideti sa refuzam a doua haina, al doilea televizor, tigarile kent (cand exista carpati).
Haideti sa refuzam termopanul cand exista cercevea de lemn.
Haideti sa refuzam Coca-Cola cand exista limonada.
Pare un discurs de nebun, de hippiot, de new-age-ist. Dar nu este. Se poate trai si cu 4 dinti in gura si cu un singur ochi. Sa ne gandim la bataile indurate in temnita de mucenici. Daca nu putem suporta sa nu avem apa calda o saptamana si sa nu ne lasam „cioc” si sa nu macam dulceag cum putem cere sa stam in Biserica langa mucenicii ce au fost calcati in picioare, murdariti cu toate mizeriile nu mai departe de 40 ani in spate.
Poate ca Domnul nu ne lasa sa-i cantam cu gurile noastre puturoase de atata minciuna si ipocrizie, cu gurile noastra pline de mancarea fratiorilor mai mici ce sufera nu ca nu au ci ca nu stim, pentru ca nu vrem, ca nu au.
Eu nu inteleg, dar nu sunt Domnul, cum un clerical se va da jos dintr-un Mercedes 4X4 nou nout si va incepe Acatistul Sfantului lui Dumnezeu Marin…
Mi-e greu sa inteleg cum se poate intampla. Sfintii cei vechi poate au iertat sau poate nici nu sunt interesati de showbusines. Dar acesti sfinti mucenici au luptat chiar impotriva ACESTORA ce ne „conduc”. DE ASTA NU ACCEPTA SA FIE CANTATI DE GURILE LOR si ale noastre care-i justificam
Haideti!
Vad ca toata lumea se leaga de punctul 14. Mie nu-mi place punctul 13. Acolo se spune ca cine nu va colabora, dintre clerici, pentru colectarea de semnaturi, va fi considerat colaborator cu fostul regim comunist si ofensator al sfintilor. Nu vi se pare ca se aplica o eticheta fara sa se tina cont de multiplele motivatii pe care o fiinta umana, fie ea chiar preot sau episcop, le poate avea? Si ce inseamna o asemenea eticheta? Ce consecinte poate sa aiba? Mie imi semana cu o impunere, cu forta, a unui punct de vedere. De altfel, mie intregul „proiect de proiect” mi se pare putin fortat in formulare, incercand sa impuna cu orice pret sfintenia patimitorilor din inchisori.
Acum, ca tot am inceput sa vorbesc, vreau sa va spun si motivatia mai adanca a comentariului meu. Banuiesc de sfintenie pe doar cativa dintre cei ce au murit martiric in inchisori: Valeriu Gafencu, de pilda, sau altii care le-au supravietuit, cum ar fi Ioan Ianolide. In rest, as fi foarte zgarcit cu acordarea sfinteniei. Mi se pare ca avem o inflatie de sfinti. Temerile mele de a acorda sfintenia unui numar mare de persoane nu au in ele nimic politic, nu vreau sa fac jocul cuiva. (Parintele Savatie mi se parea ca, pe alocuri, vrea sa faca in ciuda evreilor, ceea ce mie nu mi se pare ca e cazul) Ma intreb doar daca ei sunt chiar sfinti in fata lui Dumnezeu. Nu este suficienta suferinta ca se mantuiesti, ci primirea ei in numele lui Hristos, asumarea ei in credinta, rugaciunea, asemeni celei a Mantuitorului: Iarta-i Doamne, ca nu stiu ce fac. Impresia mea este ca multi detinuti politici au ramas… politici, ca n-au facut pasul in duhovnicie. Probabil ca Dumnezeu s-a milostivit de ei, pentru multele suferinte pe care le-au patimit. Dar nu stiu daca pot fi si trecuti in randul sfintilor.
Sincer, astept si alte argumente care sa imi combata punctul de vedere.
Paul
Cred că vorbim despre lucruri diferite. Am spus, în introducerea acestui memoriu, că el a fost citit (alaltăieri) de un duhovnic care a făcut 16 de temniţă comunistă. A fost încurajat din toată inima, îndemnîndu-mă să-l public. Şi mai ales acest punct 14, care te contrariază atît de mult, a fost primit cu toată inima. Aşadar, nu iertăm dintr-o fantezie, ci îndeplinind testamentul martirilor.
În ce priveşte iertarea clericilor colaboraţionişti de către ei înşişi, îmi pare rău că ţi se pare „ceva horor”. Chiar şi colaboraţionişti fiind, aceştia sînt ierarhi şi iartă nu din ale lor, ci de la Hristos. Această iertare şi dezlegare publică e mai mult decît un ritual, un gest istoric şi ceresc. Dumneata vorbeşti de parcă ierarhii colaboraţionişti nu ar avea har. Eu nu cred aşa.
Iar despre credinţa în timp, ce să zic? Dacă acum, cînd unii dintre martiri încă mai sînt în viaţă, ne este atît de greu să demonstrăm cele întîmplate în perioada comunistă, ce va fi peste 50 de ani? Îmi pare rău să o zic, dar cred că vom trăi criza creştinilor occidentali, fără trecut, fără sfinţi, fără unitate.
Cît priveşte Coca-Cola, o boicotez şi eu, bînd ceai verde.
Paul, îţi respect opinia că cei care nu vor dori să susţină canonizarea martirilor ar putea să nu fie colaboratori ai Securităţii, dar nu şi că nu s-ar face vinovaţi de respingerea sfinţilor. S-a întîmplat ca eu, vrînd nevrînd, mîncînd la trapeză în mănăstire, să aud citindu-se vieţile sfinţilor Bisericii de peste tot anul. Uneori am mai pus mîna pe carte şi de unul singur, citind despre sfinţi. Am descoperit că vreo jumătate din mecenicii Bisericii Primare, dar şi a celei din epoca Bizantină, erau cu totul în afara sfinţeniei pînă la momentul martiriului, un martiriu care se consuma uneori în cîteva minute. Ba chiar se întîmplau să fie şi păgîni nebotezaţi care, de îndată ce erau ucişi, li se ridicau moaştele şi erau puse în biserică spre închinare. Iar dacă mă uit la tîlharul de pe cruce, care, potrivit erminiei ortodoxe, este reprezentat uneori în partea stîngă a iconostasului ca sfînt, atunci întreb: cu ce acest tîlhar, acuzat pentru motive obiective de tîlhărie, s-a sfinţit printr-o simplă rugăciune către Hristos, iar martirii români, miile de martiri români, care au fost bătuţi pînă la leşin în decursul a multor zeci de ani, nu pot fi consideraţi sfinţi? Oare s-a schimbat Hristos?
Acesta e argumentul pe care ţi-l aduc, argumentul celor 2000 de ani de cinstire a martirilor în Biserica lui Hristos.
PS: Şi eu, care am crescut cu credinţa în comunism, credeam că românii au pătimit în închisori din cauza vederilor fasciste. Dar cînd am citit ce fel de bătăi îndurau, că nu erau bătuţi pur şi simplu, ci doar dacă refuzau ei înşişi să-şi trădeze şi să-şi bată colegii, am înţeles că doar în Hristos poate cineva să fie atît de tare. Ce altă dragoste mai mare poate avea cineva, decît a-şi pune viaţa pentru aproapele său? Această măsură a dragostei a lăsat-o Hristos. Vina „politică” a acestor oameni era Hristos, iar dovada sînt miile de preoţi arestaţi.
Parinte, ceea ce va scriu acum nu mai este pt o noua postare, ci este o nevoie personala de adresare. Initial, atunci cand v-am citit argumentul, am vrut sa ripostez, aducand un contraargumnet al meu, din nevoia de a-mi sustine punctul de vedere.
Apoi am renuntat. Mi-am dat seama, de cateva zile ma gandesc la asta, ca eu nu am suficienta credinta. Adica pastrez lucrurile intr-o zona de rezonabilitate, iar ceea ce trece de ea, trece si de sfera credibilului, intampin cu dubii extrem de srioase. Ca sa va dau un exemplu, nici eu nu am crezut, ca si alt comentator de pe blog, in minunea aceea a icoanei Maicii Domnului care a dat de pamant si de toti peretii cu turcul acela necredincios. Dar dvs credeti, altfel nu avea rost sa puneti acea postare pe blog, si api ati si marturisit-o intr-un comentariu. Eu cred, la modul general, ca exista icoane care pot face minuni, dar in fata unora dintre ele, incep sa am rezerve. Credinta mea e generala si abstracta, nu poate muta muntii din loc, nu poate nici macar pe mine sa ma mute cu un milimetru din neputintele mele.
Deoarece nu vreau sa o lungesc prea mult, imi inchipui ca e tare obositor sa moderezi comentariile de pe blog, si ca mai aveti oricum si alte treburi de facut, as vrea sa imi dati si mie un sfat: cum sa fac sa-mi creasca credinta, asa cum as vrea sa sporesc ( mai degraba ar trebui sa spun sa incep sa am) si in nadejde, iubire si celelalte virtuti crestine.
Si, ca tot v-am scris, va mai zic un lucru. Eu am mai postat un comentariu la prezentarea cartii cu povestiri ortodoxe a lui Cehov. Acolo (se putea altfel?) puneam sub semnul intrebarii credinta ortodoxa a marelui scriitor. Dar ma adresam direct dvs cerandu-va argumente ca sa ma convingeti. Daca sunteti bun, demonstrati si asta!
Dumnezeu sa va binecuvinteze munca!
Trebuie sa ne gandim la roadele acestei intreprinderi chiar inainte de a vedea castigurile imediate. Si asta numai in duh se face. Trebuie, cum bine spuneti, sa fie binecuvantata de marii duhovnici ce au trecut prin calvar. Ei stiu ce va fi daca se va da drumul la procesul acesta. Altfel nu am incredere. Toti putem crea cate ceva. Cu dansii impreuna, cu Parintele Iustin, cu Parintele Adrian, cu Parintele Arsenie si cu cine mai cunoasteti VREAU SA VAD BINECUVANTAREA PENTRU ACEST PROCES. Pe ei ii cred. Nici pe mine nu ma mai cred tot timpul.
Îmi pare rău, heraaskuortodox, că mă provoci cu tot dinadinsul să dau numele acelui duhovnic, fost deţinut, despre care am zis de acum de trei ori că a binecuvîntat documentul de mai sus. Ştiu eu, ştie duhovnicul martir, ştie Dumnezeu şi, întîmplarea face, o ştiu mai mulţi fraţi, preoţi şi monahi care s-au întîmplat de faţă, despre această binecuvîntare. Eu nu voi da numele lui, deoarece îl ciocnesc direct de ierarhie, iar pentru această ciocnire la care l-aş supune, nu am binecuvîntare. Regret felul în care pui problema. Cine a învăţat vreodată că binecuvînatarea duhovnicului trebuie fluturată deasupra ţării întregi? Acesta este un păcat împotriva duhovnicului. Acum punem capăt acestei discuţii, pentru că nu-mi aduce nici o plăcere.
Dragă Paul, am văzut atunci neîncrederea ta faţă de ortodoxismul lui Cehov, dar nu am mai răspuns şi văd că am greşit. Cehov a trăit într-o familie profund ortodoxă. Tatăl său, un tîrgoveţ de rînd, conducea strana bisericii. În strană cînta şi Anton Cehov. Credinţa lui Cehov se vede din cît de bine cunoştea el tipicul bisericesc. Numai monahii, care merg des la slujbe, îl ştiu, credincioşii de rînd abia dacă deosebesc Vecernia de Utrenie, darmite să vorbească de stihirile pascale, de polieleu, de icoase şi condace, aşa cum o face Cehov, cu mult firesc, în unele dintre povestirile sale. Dar credinţ lui se vede mai ales din faptele vieţii lui. Acest om, pe banii proprii, a călătorit la Sahalin, unde a adunat dosarele a 10.000 de deţinuţi. Aceşti deţinuţi, trebuie să spunem, nu mai existau ca oameni, erau bătuţi, puşi la muncă, iar dacă se supăra gardianul, ucişi şi îngropaţi fără nici un proces. Cehov, care se bucura de acum de un renume, a mijlocit pe lîngă ministrul închisorilor şi a schimbat soarta acestor deţinuţi, întorcîndu-le drepturile de cetăţeni.
În Sahalin, Cehov s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Venind acasă, a s-a retras într-un sat, luîndu-şi şi părinţii cu sine. Să ne gîndim că avea 35 de ani şi nu se gîndea deloc la viaţa uşuratecă tipică artiştilor. Era un bărbat tînăr, necăsătorit şi a dorit să trăiască într-o casă cu părinţii. În acest sat, din banii proprii, a făcut şcoală, bibliotecă şi spital. În spitalul său trata gratis pe toată lumea, venind sărmanii şi din satele din împrejurimi.
Din scrisorile sale, reiese că era un om bisericos, nesuferind să scape slujbele. Tonul scrierilor sale, atît de sinsibil şi atît de preocupat de suferinţa oamenilor „mici”, „neînsemnaţi”, ne dovedesc dragostea pe care o avea faţă de întreaga zidire.
Pentru mine Cehov este un doctor-fără-de-arginţi, care a murit cu moarte jertfelnică (infectîndu-se de tuberculoză de la deţinuţi). Îl iubeam pe Cehov ca scriitor, dar acum îl iubesc ca şi creştin.
PS: Iar credinţa vine cu timpul. Nu ştiu ce a avut Avraam mai întîii, credinţă sau dragoste, cînd şi-a luat fiul să-l ducă la tăiat doar pentru că aşa a zis Dumnezeu. Cît aş vrea să-ţi spun ceva, dar nu am experienţa ajungerii la credinţă, eu am primit-o în dar şi mă rog, în nevrednicia mea, să o primeşti şi tu.
Cred ca mai toti, ne-am dori sa vedem niste capete cazand. Anume capetele ierarhilor vinovati de atatea nelegiuri.Insa, nu cred ca asa ,prin osandirea lor, ne deosebim intrucatva de fariseii care urmareau uciderea femeii desfranate. A fi crestin are avantajul si de a renunta la fariseism.
Nu imi place situatia noastra administrativ bisericeasca, mai ales, ca pentru a canoniza pe martirii din inchisori e nevoie de girul politic. Curat-urat amestec.
Pana una alta, ma bucur ca se poate nadajdui pentru canonizarea martirilor din temnitele comuniste, temnite pe care unii si azi inca le mai poarta chiar daca sunt acoperite de vesminte, ma rog sa-si gaseasca libertatea. Punctul 14 ar putea fi un prim pas inspre ea.
cu toata consideratia. degeaba provocati dezbateri daca nu suportati parerile oamenilor si nu le lasati sa fie vazute pentru a fi dezbatute. nu asa se face. este grav sa traiesti in speranta unei iluzii, cum ca oamenii sa fie de acord cu o „forma” anume.
Sa ne ajute Dumnezeu sa plinim aceasta scoatere la lumina a sfintilor martiri marturisitori,caci altfel ne vom lipsi de marea lor binecuvantare.
Iubite heraasku, am vrut o dezbatere despre capetele cuprinse in acest memoriu. Dumneata propui o dezbatere despre persoana mea, despre Coca-Cola si posibilitatea de a trai in lume liber precum hipiotii. Daca doresti cu tot dinadinsul sa ma spovedesc fratiei tale, fixeaza o intilnire, dar nu mi-o cere sa o fac pe acest blog si nu la aceasta postare.
Ti-am inregistrat părerea, aceea că acest memoriu este o încercare cu tentă kgb-istă de a-i scoate basma curată pe ierarhi. Ce altceva doreşti să mai spui?
Parinte, acest daca proiect de memoriu a fost gandit si ca parte a campaniei „Din temnite spre Sinaxare” ar trebui sa il propuneti spre dezbatere si direct initiatorilor acestei campanii.
Ma gandesc ca depunerea memoriului (daca se va gasi de cuviinta) va trebui insotita de liste de semnaturi. Asta presupune ca va avea nevoie de „publicitate”, adica de cat mai multa lume care sa il sustina.
Sa vedem daca ortodocsii romani se vor mobiliza cel putin la fel mult ca in perioada dinaintea sedintei Sf Sinod din iulie. Campania mai sus pomenita chiar este ceva pentru care merita sa te „agiti”, spre deosebire de controversele iscate in vara.
Proiectul de memoriu este foarte bun dar mai greu este cu mobilizarea credinciosilor de a trece la fapte, de a initia memoriu catre Statul Roman si BOR.Am cunoscut oameni care au fost inchisi in inchisorile comuniste si persecutati ,dar au avut credinta si nu s-au lepadat de Hristos,si acum cand vorbesti cu ei te cutremuri cata credinta si verticalitate au.Din pacate ne pierdem timpul in discutii de tot felul in loc sa purcedem la fapte .Ar trebui ca tot poporul in frunte cu clericii sa mearga la Aiud in pelerinaj sa simta sfintenia locului unde s-au gasit osemintele martirilor ucisi aici.
Către Sorin:
Da, frate Sorine, acest proiect a fost gîndit în urma discuţiei cu iniţiatorii campaniei „Din temniţe spre sinaxare” şi nu se vrea ceva deosebit. Eu nu iniţiez campanii, ci doar propun o idee. Înainte de a face publică această ideea m-am asigurat de susţinerea celui care a binecuvîntat campania „Din temniţe în sinaxare” şi a unor organizaţii susţinătoare. Acum nu fac decît să verific reacţiile oamenilor foarte diferiţi care vizitează acest blog. Această acţiune nu are un caracter oficial, căci blogul, în România, este un spaţiu nevinovat.
Dacă ai observat, campania „Din temniţe spre sinaxare” se declară din start apolitică, propunîndu-şi ca scop principal informarea a cît mai multă lume despre fenomenul martirajului creştin. Însă proiectul acesta de memoriu nu poate fi numit apolitic. Acesta ar trebui să fie pasul următor sau pasul al doilea al campaniei „Din temniţe spre sinaxare” pentru a putea obţine canonizarea martirilor, după ce vieţile şi pătimirile lor vor ajunge la inima credincioşilor.
[…] Vezi şi: CAMPANIE PENTRU RECUNOAŞTEREA GENOCIDULUI ANTICREŞTIN ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ […]
Parinte Savatie,
Punctul 3 pentru Sf. Sinod (ridicarea condamnarilor bisericesti pe motive politice) a fost realizat de Sf. Sinod printr-o decizie din 1990.
Punctul 14 cred ca e problematic, pt ca atata vreme cat unii membri actuali ai Sinodului au fost colaboratori, autoritatea lor de a vorbi in numele victimelor va fi grav pusa la indoiala de o multime de lume (mutatis mutandis, vedeti cazul condamnarii crimelor comunismului de catre Basescu si reactiile).
Intr-adevar, punctul 13, semnatura cu anasina nu mi se pare nici mie legitima – si nici crestineasca. Colaboratorii vor fi primii care vor semna, oricum, pentru ca cine ii va controla? Vor suferi mai degraba cei cu constiiinta curata si pareri diferite de exprimarea cuprinsa in documentul de semnat.
In punctul 11 nu exista din pacate nici o relatie de cauzalitate intre partea 1 si partea a doua. Observati chiar Dvs. lucrul asta intr-o conferinta de acum vreun an, cand spuneati ca in mijlocul rautatilor/greutatilor se nasc sfintii si ca nu intotdeauna sfintii ne reprezinta.
Nu cred ca putem „alege” post factum intre lasi, colaboratori si sfinti care dintre ei alcatuiesc istoria noastra „legitima” – toti fac parte din ea si a nu marturisi/recunoaste colaborarea sau lasitatea inseamna tocmai a falsifica intelegerea sfinteniei sfintilor si a ascunde lucrarea lui Hristos in fostii colaboratori, in fostii lasi, in fostii indiferenti. Sigur ca e nevoie ca sfintii sa fie cunoscuti (ei, „de care lumea nu era vrednica”), dar slava lor straluceste in mijlocul pacatelor noastre „si este lucru minunat in ochii nostri”.
Cu restul sunt de acord in principiu, numai ca mi se pare ca punctele trebuie puse in ordine, pentru claritate si pt a nu crea confuzii de fond si de practica, respectiv mai intai instituirea (reactivarea?) comisiei, demararea procesului de canonizare (intocmirea si studierea documentatiei); alcatuirea slujbelor, icoanelor etc; proclamarea oficiala a canonizarii; recunoasterea ramasitelor acestora ca Sfinte Moaste; informarea Bisericilor surori si a altor institutii interesate.
As pleda pentru includerea in acest proces a unor Parinti cu experienta duhovniceasca care sa stie discerne intre mucenicii si marturisitorii pentru Hristos pe de-o parte si martirii unor cauze politice pe de alta parte. (Dar poate ca asta e practica curenta si eu nu stiu).
Eu una asa cred.
Iertati.
[…] Vezi şi: CAMPANIA PENTRU RECUNOAŞTEREA GENOCIDULUI ANTICREŞTIN ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ […]
Cu respect.
Pentru a nu ramane cu un mare gol fata de mine parinte iata, va dau o imagine care este graitoare si zugraveste minunat ce am dorit sa spun prin nevoia de binecuvantare. Poate ca asa ar trebui sa comunicam pictorii intre noi. Prin imagine.
Asta am dorit sa spun. Si raman consecvent. Binecuvantarea trebuie sa stea in fruntea ostilor nu ascunsa. Nu de frica este vorba. Cand va fi o asemenea binecuvantare, toata crestinatatea va sti ce sa faca.
Hristos a inviat!
Doamne ajuta! binecuvantat este Dumnezeu intru sfintii Sai! Dar stim bine ca niciodata sfintii nu au fost bineprimiti in patria lor… cu atat mai mult in lumea secularizata a zilelor noastre! Sunt pentru canonizarea acestor martiri. Am convingerea ca nici unul dintre cei care se opun canonizarii acestoranu ar fi in stare sa se jertfeasca sau sa plateasca un pret cat de mic pentru principiile lor. Important este ca, indiferent de acordul sau dezacordul unora, acesti martiri exista, sunt ai nostri, ne fac cinste, si , la nevoie, vor fi in stare sa le ierte, unora, neputinta de a-i recunoaste, si de a-i intelege. Dreptatea omeneasca nu este intotdeauna dreptatea lui Dumnezeu, de aceea nu ne putem astepta intotdeauna ca in aceasta lume adevarul sa triumfe, dar cine stie in acest caz… vom vedea. sunt profesor de religie, si, desi , din cauza timpului nu-mi permit intotdeauna sa deschid aceste pagini pe net pt a studia noutatile, sunt foarte interesata de toate actiunile si de orice cuvant ale parintelui Savatie, ale maicii Siluana si ale altora.Multumim lui Dumnezeu ca existati, si tot El sa va ajute sa ne luminati pasii pe calea intunecoasa si intortocheata a acestei vieti!
Un vrednic părinte spunea răspicat (uimitor de răspicat): „avem nevoie de sfinţi!”
Cred că „proiectul” porneşte de la aceasta nevoie interioară (atât de interioara! …) ce se descoperă (se arata, ce revelează) ca vocaţia omului, care în mod firesc îşi cere drepturile. Sfinţenia ca măsura (sau nemasura) vieţii, nu ne lasă să „trecem pe alături”, să ocolim pe cei ce au dobândit-o. Dacă părintele Dumitru Calciu, dacă părintele Arsenie Papacioc şi alţii nu numai că i-au iertat dar s-au şi supus şi încă se mai supun, celor (ierarhilor sau preoţilor cu funcţii de conducere administrative cel puţin) care au „ajutat” la condamnarea şi suferinţa (!) lor, (deci dacă aceştia i-au iertat) noi de ce nu am face-o?! De ce să fie asta o problemă/piedică în calea „scoaterii luminii de sub obroc”?!
Iar fericirea/sărăcia/sfinţenia nu are (nu au) cadre!
… Adevărat a Înviat Domnul!