Din minunile icoanei Maicii Domnului de la Neamţ

Din Istoria pentru icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de la Neamţ şi Noul Neamţ, scrisă de Părintele ANDRONIC DUHOVNICUL, ridicată de la Arhiva de Stat a Republicii Moldova.

Minunea a cincea

Icoanei acesteia, pentru multele minuni, ce s-au săvîrşit în multe chipuri, la cei ce au alergat cu credinţă şi cu rugăciune înaintea ei, oamenii din prostime, nepricepînd chipul minunilor, i-au pus nume „că se închină”, precum se scrie şi în ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”(faţa 409), cum că într-un an foarte frumos s-a închinat. Se înţelege, că se făcuse vreo minune şi atunci. Şi pentru aceasta, cînd nu vedeau minune făcîndu-se, atunci le era de mirare, zicînd unul către altul, cum că într-acel an nu s-a închinat icoana.

Deci, pentru această pricină, un cuvios bătrîn, ucenic al Preacuviosului Părintelui nostru Sareţului Paisie, a povestit, zicînd: cum că într-un an, la praznicul mănăstirii, adică la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele nostru Paisie a avut voroavă cu nişte închinători cinstiţi. Acei închinători au întrebat pre stareţul, zicînd: „Pentru ce, părinte, nu se mai închină sfînta icoană?” Iar stareţul, le-a răspuns aşa: „Fiilor, acest lucru, de unde s-a iscat, nu m-am înştiinţat, adică cum că s-ar fi închinînd Maica Domnului, şi de este de cuviinţă aceasta, de a ni se închina nouă, păcătoşilor, Maica Domnului, puteţi singuri judeca. Iar cum că sfinţia sa este făcătoare de minuni, e ştiut de toţi. Şi cînd urmează nevoia, face semne şi minuni, spre întărirea şi îndreptarea noastră, pentru care, din cele multe, vă voi spune şi eu una.

În anii trecuţi, după cum am adeverit eu, a fost venit aici la praznicul mănăstirii, după obiceiul ţării, un turc neguţător cu marfă [de] băcănie. Şi auzind el, pre unii şi [pe] alţii din norod, cum că au venit, ca să se învrednicească a vedea vreo minune a sfintei icoane, îşi bătea joc de acei închinători, zicînd că cum se poate ca scîndura nesimţitoare, să facă vreo minune. Şi le zicea lor: ,,Eu mă mir de socoteala voastră cea înşelată, pentru că credeţi în nişte basne ca acestea”, şi altele multe bîrfea.

Deci între aceste vorbe, s-a întîmplat de trecea pre acolo un proiestos al mănăstirii, care înţelegea limba turcului, şi auzind aceste bîrfiri ale păgînului, a stătut la vorbă cu dînsul, zicîndu-i: ,,Pentru ce dumneata vorbeşti vorbe deşarte? Au doar socoteşti că Dumnezeu nu poate face minuni şi prin lucrurile cele neînsufleţite? Căci ,,unde voieşte El, acolo se biruieşte rînduiala firii”.

Şi a zis turcul: ,,Eu aceasta niciodată nu o cred, cum că scîndura aceasta, pre care voi o numiţi Maica Domnului, poate sa facă minuni, precum ziceţi voi”. Şi i-a răspuns proestosul, zicînd: ,,Dacă dumneata, pre lîngă necredinţa pe care o ai, adaugi a vorbi şi acest fel de cuvinte smintitoare în norod, deci iată mîine au să scoată după obicei pre sfînta [icoană], şi eu voi unelti a face toate chipurile, ca dumneata la ducerea ei să o ţii de o parte. Şi dacă nu va face nici o minune, apoi vei crede cum zici”.

Şi aşa, turcul s-a făgăduit că va urma precum i-a zis călugărul. Deci a doua zi, la scoaterea sfintei icoane, a pus pre turc ca să o ţină de-o parte. Şi punîndu-şi cu obrăznicie mîinile turcul pre colţul sfintei icoane, îndată, o, minunile Maicii lui Dumnezeu, i s-au lipit mîinile de icoană aşa de tare, întrucît se părea că ar fi fost crescute de acolo! Şi răpindu-se icoana în văzduh, împreună cu turcul, a început a-l izbi de toate zidurile mănăstirii, pînă cînd a leşinat turcul. Iar norodul, văzînd aceasta, striga la mult ceas: ,,Doamne miluieşte!” şi ,,Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, mîntuieşte-ne pre noi!”. Şi atît de tare leşinase din acea bătaie turcul, încît rămăsese ca un mort.

Apoi, iarăşi s-a pogorît icoana în mîinile creştinilor, iar turcului dezlipindu-i-se mîinile, a căzut ca un mort jos. Şi luîndu-1, creştinii 1-au dus lîngă marfa lui şi 1-au aruncat acolo. Unde, foarte tîrziu venindu-şi în simţire din ruşinea cea mare ce a pătimit, a şi fugit peste noapte de la mănăstire”.