„Să se vorbească de Ortodoxie, chiar dacă se vorbeşte de rău!” Cuvînt la Duminica Ortodoxiei

Ortodoxia se slăveşte prin luptele intelectuale pe care le-a purtat de-a lungul istoriei. Nici o religie din lume nu a întrunit atîtea sinoade, în care să se discute cu atîta zel dogmele de credinţă, hotărînd răspicat ce este şi ce nu este reprezentativ pentru sine.

Prima Duminică din Postul Mare este numită a Ortodoxiei. Ruşii denumesc acest praznic „Triumful (sau biruinţa) Ortodoxiei”. Deşi la baza acestei sărbători stă un eveniment istoric concret, anume recunoaşterea temeiului biblic al cultului icoanelor care s-a făcut la Sinodul al Şaptelea Ecumenic (787), noi trebuie să vedem esenţa acestei zile în triumful sinodalităţii asupra răzmeriţelor de tot felul care bîntuie (căci este imposibil să fie altfel!) Biserica dintotdeauna.

Ortodoxia este sinodalitate, iar sinodalitatea înseamnă dezbatere şi rugăciune comună, prin care se descoperă înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu.

Dictatura comunistă a interzis cu străşnicie dezbaterile din sînul Bisericii, după cum a interzis orice dezbatere în general. Spiritele libere (eliberate prin adevăr!), din biserică, şi de oriunde, au fost persecutate sau ucise.

Dacă Biserica ar mai putea triumfa astăzi prin ceva, după atîtea sute de sinoade care s-au ţinut de-a lungul vremii, aceasta ar trebui să fie renaşterea tradiţiei polemice milenare a Ortodoxiei. Şi, în parte, mi se pare că tocmai aceasta se întîmplă în această perioadă plină de scandaluri venite dinăuntrul Bisericii. Căci, aşa cum febra este semnul că organismul luptă cu o infecţie pătrunsă în corp, agitaţia din rîndurile credincioşilor este semnul că Biserica luptă pentru însănătoşirea sa.

Oricum, scandalul în Patriarhia Română a început de sus în jos, odată cu cazul Tanacu, atunci cînd reprezentanţii oficiali ai BOR au luat parte activă la campania de denigrare a monahismului şi a Ortodoxiei în general, dovedind o prezenţă cum nu au mai avut-o nici pînă atunci, nici după aceea (deşi probleme ar mai fi). De vreme ce Patriarhia şi-a mutat dezbaterile în presă, vorbind cu credincioşii prin comunicate de presă şi prin şefi de birouri de presă, era normal să se aştepte să primească replici chiar în teritoriul pe care singură l-a desemnat pentru dezbateri.

Trebuie să înţelegem că a trecut vremea cînd tot ce avea de spus biserica era să anunţe o nouă aniversare a ierarhului sau un nou început de an şcolar. Schema de lemn impusă de „mass-media” comunistă din care aflam doar despre nesfîrşitele întîlniri dintre unii şi alţii, despre cuvîntările de felicitare rostite la zilele de naştere ale conducătorilor şi despre adresările către norod în care ni se spunea că trăim în vremuri pline de speranţe ar trebui abandonate pentru a face loc unui dialog real dintre credincioşi şi cei care îi reprezintă în faţa mai marilor lumii acesteia.

Slavă Domnului, graţie finanţărilor europene şi a colectelor de la preoţii săraci din parohiile altminteri uitate, Patriarhia Română are un post de televiziune şi unul de radio cu acoperire naţională, cît şi o agenţie de ştiri. Nu ar fi deloc rău dacă, în zilele cînd se ţine un sinod, televiziunea şi radioul Patriarhiei ar transmite în direct dezbaterile care au loc, să se ştie despre fiecare episcop cum gîndeşte şi cum îşi exprimă punctul de vedere.

Deocamdată, agenţii de presă (căci oameni de presă nu pot fi numiţi) ai Patriarhiei nu doar că nu reuşesc să facă din şedinţele Sinodului un eveniment de presă naţional, ci chiar şi pe cei care se arată interesaţi de felul în care se desfăşoară o dezbatere sinodală încearcă să-i treacă sub tăcere.

Însă tăcerea, umflîndu-se pînă la marginile ei şi riscînd să acopere întreaga ţară, a pocnit cu zgomot mare, trezindu-i din toropeală pe cinovnicii ameţiţi care se erijează în purtători de cuvînt ai Ortodoxiei româneşti.

Rezultatul este unul cît se poate de bun. Mai toate posturile de televiziune au început să vorbească de Ortodoxie. Nu are importanţă dacă de bine sau de rău (oamenii sînt diferiţi şi au dreptul la puncte de vedere diferite), important este că Ortodoxia este prezentă. Ca să-l parafrazăm pe Salvador Dali, care spunea: „Să se vorbească de Salvador Dali, chiar dacă se vorbeşte de bine!”, spunem şi noi: „Să se vorbească de Ortodoxie, chiar dacă se vorbeşte de rău!”

Un lucru a fost clar: pentru cîteva zile în România Ortodoxia a avut cea mai mare audienţă (de pildă acest blog umil a ajuns să aibă 9.418 vizite într-o singură zi). Mi s-a părut că ortodocşii au avut şi o prestanţă destul de bună, ţinînd seama de lipsa de experienţă a polemicii de care suferim. Mai slab s-a prezentat partea oficială a bisericii, prin purtătorul de cuvînt, preotul Constantin Stoica. A nu se înţelege că este vorba de o opoziţie între ierarhie şi laicat, deoarece există şi laici care au împărtăşit poziţia oficială a Sinodului, şi ierarhi care nu au împărtăşit-o. Este vorba doar de prestaţia fiecărei părţi în această polemică.

Ar fi mai bine dacă ceea ce se hotărăşte la Sinod (deşi în cazul de faţă nu a fost vorba de o hotărîre propriu zisă, ci de o pecetluire a unui ucaz de la Ministerul de Interne) să fie anunţat de un ierarh, poate chiar de preşedintele Comisiei Canonice, mitropolitul Teofan al Moldovei, care are o prezenţă mult mai plăcută decît cea a părintelui Stoica, bun doar să strige „foc” într-o eventuală condamnare la moarte prin împuşcare a credincioşilor români.

Aşadar, avem o Duminică a Ortodoxiei în vremurile noastre, lucru care nu poate decît să ne bucure. Vor urma şi altele?

Vezi şi: Gîlceava „laicatului” cu Sfîntul Sinod