Ideea acestui roman porneşte de la afirmaţia unui politician britanic care propunea eutanasierea persoanelor ajunse la vîrsta de 65 de ani ca fiind nefolositoare pentru stat şi societate. Mi-am imaginat o lume în care eutanasierea bătrînilor a devenit la fel de “normală” ca şi avortul.
CAPITOLUL I
Şapte răsărituri de soare pentru Iacob Kohner
Iacob Kohner se trezi în aceeaşi stare de enervare în care adormise. Un oarecare Vik i-a intrat pe blog şi l-a atacat mojiceşte, încercînd să-l convingă că fericirea nu există, că e o invenţie a proştilor. Iacob Kohner credea în fericire. În plus, era blogul lui şi fierbea de mînie la gîndul că astfel de oameni ca Vik au pus stăpînire pe lume şi o mînă într-o direcţie greşită. Şi, la urma urmei, cine e Vik? Un nimeni! Un anonim! Un ratat a cărui singură plăcere este aceea de a ataca pe forum-uri şi bloguri! Iată cine-i Vik! Şi nu merită atîta atenţie! Iacob Kohner se duse la computer şi începu să scrie:
IACOB KOHNER: Stimabile Vik, dumneata eşti un om nefericit, pentru că nu crezi în fericire! Eşti singurul vinovat pentru starea jalnică în care te afli! Nu mai suport energia negativă pe care o degajă comentariile tale. Şi te rog să scrii mai scurt. Nu am timp să citesc toate tîmpeniile. Îmi plac discuţiile civilizate şi argumentate. În caz contrar, o să mă văd silit să nu-ţi mai aprob comentariile. Îţi doresc o zi bună şi să crezi în fericire!
Iacob Kohner se duse pînă la bucătărie şi puse de cafea. Vru să-şi aprindă o ţigară cît fierbea apa, dar înainte de asta se duse la computer. Avea un nou comentariu de la Vik:
VIK: Iacob, nu crezi că tu eşti cel care suferă de lipsă de argumente şi nu eu? Ţi-am zis că sînt camusian? Ştii ce spunea Camus? Ei, află de la mine (ca să nu mai zici că sînt un imbecil care nu are argumente!) Camus spunea că sinuciderea este o atitudine filozofică, adică este un răspuns dat la întrebarea dacă viaţa merită trăită sau nu. Acceptă că eu poate sînt unul din cei care aleg mai degrabă să se sinucidă, decît să trăiască.
IACOB KOHNER: Atunci, sinucide-te! Debilule mental!
VIK: Doar după ce te conving şi pe tine! PS: Nu ştiu care dintre noi doi e mai debil?
Iacob Kohner se tulbură şi mai mult la citirea acestor comentarii. Aseară, pînă să adoarmă, hotărî să nu mai răspundă provocărilor acestui Vik. Îşi zise că e un nimeni, un iresponsabil şi că, cel mai probabil, nu pune suflet în ceea ce spune. Vorbeşte de dragul de a vorbi. Iar el suferă. Iacob Kohner nu e un superficial. Orice cuvînt îl reprezintă. Cuvintele, îşi zicea el uneori, sînt gînduri înmărmurite. Iar gîndurile unui om sînt ca şi sufletul lui. Cum ţi-s cuvintele, aşa ţi-s şi gîndurile. Şi cum ţi-s gîndurile, aşa ţi-e şi sufletul. Bine. Vik nu crede în suflet. Nu mai contează în ce crede Vik. Iacob Kohner i-a mai dat o şansă, dar pînă aici! Replicile lui necioplite, citatele snoabe din Camus şi Cioran l-au scîrbit pe Iacob Kohner şi el nu voia să mai comunice cu acest om. Auzi, „nu se ştie care dintre noi doi e mai debil”. „Tu eşti mai debil! Anonim superficial şi snob!” – trînti Iacob Kohner cu pachetul de ţigări în masă. „M-am săturat! M-am săturat! M-am săturat! Îmi doresc ceva frumos şi bun! Îmi doresc…”
Dar ce îşi dorea, de fapt, Iacob Kohner? Probabil nici el nu ştia. Aşa cum nu o ştia nimeni în acel oraş.
Soneria îl trezi din gînduri. Merse şi deschise.
– Bună ziua! Sînteţi Domnul Iacob Kohner, fiul lui Iosif şi al Rozăi Kohner…
– Da… Eu sînt, răspunse Iacob Kohner, încercînd să ghicească din priviri motivul vizitei. Nu suporta poştaşul cu combinizonul şi basca lui galbenă pentru faptul că acesta îi aducea numai veşti proaste: amenzi, penalizări şi altele asemenea.
– Aveţi o citaţie pe numele Iacob Kohner. Vă rog să semnaţi.
Iacob Kohner semnă şi închise uşa. De obicei semna şi apoi citea. Nu avea rost să spui сă nu eşti de acord să semnezi. Tot ce venea de la Primărie, de la Poliţie sau de la Garda financiară trebuia semnat. Luă plicul şi reveni la cafeaua şi ţigara lăsate pe masa de lîngă geam.
Deschise plicul şi începu să citească:
Domnule Iacob Kohner,
Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că, în virtutea Legii nr. 182/110, privind întrerupearea funcţiilor fizice la persoanele devenite inapte pentru viaţa socială, mama Dumneavoastră, Doamna Roza Kohner, a fost eutanasiată astăzi, 12 aprilie, ora 9.40. Legea a fost aplicată în legătură cu împlinirea de către cetăţeana Roza Kohner a vîrstei de 65 de ani (considerată a fi vîrsta limită pînă la care o persoană poate fi recunoscută aptă pentru viaţa socială). Taxa de 202 euro pentru procedura medicală (în care intră şi procedura de incinerare) urmează a fi plătită în decursul următoarelor 5 zile, adică pînă la 17 aprilie, la sediul Primăriei oraşului. Urna cu cenuşa cetăţenei Roza Kohner va putea fi ridicată de la sediul Primăriei după achitarea taxei de 35 de euro, din care 30 euro pentru urnă şi 5 euro plata pentru serviciul cremaţiei.
„Ce drăcie!”, zise Iacob Kohner după ce termină de citit. „Cum am putut să uit de ziua mamei? Sînt un ratat! De acum n-o s-o mai văd niciodată! Mamă, iartă-mă! Niciodată nu am fost aşa cum ţi-ai dorit…”
De ce trebuia să fie aşa? De ce să nu trăiască oamenii atît cît li s-a dat de la Dumnezeu? Iacob Kohner simţea că ceea ce se întîmplă nu e drept, dar nu ştia să se facă înţeles. Îi părea rău că nu a vorbit demult cu mama sa. Trecuseră trei ani de la ultima lor întîlnire. O vizitase la azil. Roza Kohner era într-un halat albastru şi citea dintr-o carte neagră. Cînd şi-a văzut fiul, a închis cartea, a pus-o pe măsuţă şi s-a ridicat în picioare. Iacob Kohner s-a apropiat. S-au îmbrăţişat şi au rămas aşa mai multă vreme. Roza Kohner îşi apăsa faţa în umărul fiului său, reuşind astfel să-şi şteargă lacrimile care îi curgeau fără să vrea. Nu voia să o vadă plîngînd. Iakob Kohner, care simţea lacrimile mamei sale în umărul stîng, o strîngea şi mai mult la piept. Trecîndu-i braţul drept pe după gît, Iacob Kohner îşi ştergea lacrimile cu dosul mînecii. Apoi s-au aşezat în fotoliile de lîngă măsuţă. Nu-şi poate aminti discuţia de atunci. Tot ce i-a rămas în minte este curiozitatea lui de a întoarce cartea cu titlul în sus în timp ce Doamna Kohner îl privea. Nu putea să o întrebe ce citeşte. Simţea că ar da buzna în sufletul ei. Şi nu se cădea. S-au despărţit şi nu s-au mai văzut de atunci. Dar în fiecare an, pe 12 mai, Iacob Kohner îi trimitea mamei sale o felicitare cu ziua ei. Cum a putut să uite de această dată? Tocmai la 65 de ani, la ultima ei aniversare!? Iacob Kohner era măcinat de remuşcări. El îşi aprinse o ţigară şi o fumă lăcrimînd. „E nedrept!, îşi zicea el, e nedrept!”
Iacob Kohner îşi cîştiga existenţa din reclame. Avea un contract cu o firmă de publicitate şi primea salariu lunar. În schimb, era folosit în diverse spoturi publicitare. Uneori era chemat să facă figuraţie la talk-show-urile televizate. A apărut chiar şi într-un spot electoral. Iacob Kohner avea 40 de ani, 1.72 m înălţime şi 136 kg. În schimbd avea ochii albaştri. Atunci cînd erau filmaţi în gros plan, ochii lui erau frumoşi şi trişti. Apoi imaginea începea să se micşoreze şi apărea fruntea şi obrajii mari ai lui Iacob Kohner. Apoi apăreau urechile şi părul cîrlionţat. Apoi apărea Iacob Kohner în întregime, făcînd vreo scamatorie, mîncînd un hamburgher sau zicînd ceva în ce el însuşi nu credea. Pentru aceasta Iacob Kohner primea bani.
Din aceşti bani îşi plătea chiria şi internetul, mînca şi îşi lua puţinele lui haine. Iacob Kohner avea puţine haine. Ar fi putut să se lipsească de ele cu totul, deoarece stătea mai mult în casă, unde nu avea cine să-l vadă. Îi plăcea să stea pe messenger şi pe chat, mai ales cînd cel cu care vorbea apărea şi video. În schimb el nu şi-a luat cameră la computer, pentru că îi era ruşine de felul în care arată. La avatar avea fotografia unui tip bronzat cu muşchi pe burtă. Deşi Iacob Kohner era convins că frumuseţea omului nu o dă trupul, ci sufletul.
TURBO 2222: Salut! Eşti?
IACOB KOHNER: Da!
TURBO 2222: Să-ţi spun un banc…
IACOB KOHNER: Hai.
TURBO 2222: S-a dus odată un evreu la popă să se spovedească (îţi place începutul?)
IACOB KOHNER: Da, zi-i mai departe.
TURBO 2222: Zice „părinte, în timpul războiului eu am adăpostit la mine în beci un soldat…” Popa zice „foarte bine, fiule, ai făcut o faptă bună!” „Da, părinte, numai că pentru fiecare zi cît îl ţineam ascuns îi luam cîte zece dolari”. „Ei, asta de acum nu-i chiar bine”. Îi citeşte popa rugăciunea de dezlegare de păcate, iar la despărţire evreul îl întreabă „părinte, pot să vă cer un sfat?” „Da, fiule”. „Cum credeţi, ar trebui să-i spun soldatului că războiul s-a terminat?”
IACOB KOHNER: Tare!
TURBO 2222: Ţi-a plăcut, a? Cică „să-i spun că s-a terminat războiul”… Eu nu m-am putut opri din rîs o oră atunci cînd l-am auzit.
IACOB KOHNER: Da. Aşa e.
TURBO 2222: Ce, cu tine e aceeaşi chestie? Hai că te las să rîzi!
IACOB KOHNER: Nu. Am zis că-i tare, dar nu pot să rîd acum. Am o problemă. Dacă l-aş fi auzit ieri, aş fi rîs. Îmi place bancul.
TURBO 2222: Înseamnă că am nimerit la ţanc! Te-am mai înveselit puţin! Nu rezolvi nimic dacă eşti trist.
Iacob Kohner nu ştia cine e TURBO 2222. Nu ştia nici măcar dacă e femeie sau bărbat. Acesta dădea pur şi simplu buzna pe messenger, propunînd bancuri fără nici o noimă. Cum poţi să trăieşti doar cu bancuri? – se mira Iacob Kohner. De data asta discuţia i-a lăsat un gust amar. Se gîndea că trebuie să meargă la Primărie, să plătească blestemaţii de 202 euro pentru eutanasiere. Apoi mai erau şi cei 35 de euro pentru cenuşă. În total 237 de euro. Plus 3 euro pentru taxi. Adică 240 de euro. Atît îl costa moartea mamei sale. Ce prostie, gîndea Iacob Kohner. Ce cruzime, ce nebunie să trebuiască să plăteşti pentru uciderea propriei mame. Dar asta era legea. Toţi făceau aşa şi Iacob Kohner nu putea fi altfel. Dar el voia să fie altfel. Iacob Kohner nu era ca ceilalţi.
VIK: Salut Iacob! Eşti supărat pe mine?
IACOB KOHNER: Scuză-mă, sînt cam ocupat. Vorbim mai tîrziu.
VIK: Îmi pare rău că ieri am fost poate prea grobian. Am avut o zi grea.
IACOB KOHNER: Şi eu am o zi grea, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i jignesc pe ceilalţi.
VIK: Scuză-mă, îmi pare sincer rău. N-am vrut să te supăr.
IACOB KOHNER: Simt nevoia să vorbesc cu cineva, dar n-am cu cine.
VIK: Dar eu ce-s? Vorbeşte cu mine!
IACOB KOHNER: Vreau să vorbesc cu un om real, cu un prieten. Pe tine nici nu te cunosc.
VIK: Cum nu mă cunoşti? Am discutat de atîtea ori. Chiar dacă ne mai şi certam…
IACOB KOHNER: Nici nu ştiu cum te cheamă. Sau te cheamă Vik?
VIK: Ei bine, mă numesc Alexandru, dacă asta te ajută cu ceva…
IACOB KOHNER: Nu ştiu dacă mă ajută neapărat, dar parcă am mai multă încredere acum. Aş avea atîtea să spun… Dintotdeauna mi-am dorit să am un prieten cu care să vorbesc despre toate: despre dragoste, despre fericire, despre tristeţe, chiar şi despre moarte…
VIK: Cred că simţim la fel.
IACOB KOHNER: Ai avut vreodată un prieten?
VIK: Nu.
IACOB KOHNER: Nici eu.
VIK: Adică da… Dar nu în sensul ăsta… Nici nu ştiu cum să spun.
IACOB KOHNER: Înseamnă că nu. Eram aproape sigur. Din cauza asta scrii acele comentarii pline de răutate. De ce crezi că fericirea nu există?
VIK: Nu ştiu… Viaţa mi-a demonstrat-o.
IACOB KOHNER: Viaţa n-a demonstrat niciodată nimic. Viaţa e pur şi simplu, iar noi sîntem cei care facem demonstraţiile.
VIK: Iacob, eşti un ciudat.
IACOB KOHNER: Da, ştiu. Şi trebuie să mă duc la Primărie, să plătesc 202 euro şi alţi 35, ştii tu…
VIK: Îmi pare rău. E o mizerie ce se întîmplă cu noi. Dacă ar fi după mine, eu aş schimba această lege.
IACOB KOHNER: E atît de trist.
VIK: Mă mir că încă mai crezi în fericire.
IACOB KOHNER: Vik, adică Alexandru (de acum o să-ţi spun aşa, sper să nu te superi), oare o să ne întîlnim într-o zi?
VIK: În viaţă totul e posibil, nu ai spus tu?
IACOB KOHNER: Aş fi foarte bucuros. Poate o să ne împrietenim. Ce bine ar fi!
VIK: Cu siguranţă. Acum scuză-mă, trebuie să ies. Vorbim altă dată.
IACOB KOHNER: Pa!
VIK: Pa!
„Sînt atît de singur!”, îşi zise Iacob Kohner şi se ridică din faţa computerului. „Mă apropii şi eu de ziua prevăzută de lege, dar viaţa parcă nici nu a început. Aş dori să fac ceva cu viaţa mea, ceva mai mult decît să mă cert la nesfîrşit pe net. Ceva mai mult decît să figurez în nişte reclame idioate. Ceva mai mult decît să mănînc şi să dorm. Dar ce este acel ceva mai mult? Nu ştiu. Dar oare este ceva mai mult? Este! Este! Este!”, îşi încheie Iacob Kohner raţionamentul cu voce tare.
I se făcu foame şi privi la ceas. O, drăcie! Iarăşi s-a trezit tîrziu şi a ratat răsăritul de soare! Şi-a spus că nu va mai sta nopţile pe net pentru a se trezi devreme, odată cu soarele. Voia să prindă soarele din fereastra sa şi să-şi noteze gîndurile care îi vor veni în acele clipe înălţătoare. Avea nevoie de o lumină proaspătă şi nevinovată ca cea a soarelui la răsărit. Nu a mai văzut un răsărit de soare din copilărie. Lumea întreagă părea răsturnată cu susul în jos. Noaptea oamenii veghează în faţa computerilor sau prin locurile de distracţie, iar cele mai frumoase ore ale zilei le dorm. Iacob Kohner se lumină la aceste gînduri şi se duse iar la computer. Deschise Google şi dădu căutare după „răsărit de soare”. I-au apărut mii de imagini cu soarele răsărind de după mare, de după munţi, de după păduri. Ce frumos era!
În acea zi murise Prim-ministrul. În timp ce Iacob Kohner mînca în bucătăria sa friptură de purcel, Prim-ministrul îşi dădea sufletul în văzul tuturor pe o scenă amenajată în piaţa oraşului. Totul s-a întîmplat atît de repede şi atît de neaşteptat, încît nici cei din garda de corp nu au reuşit să sară pentru a-l sprijini să nu cadă. Prim-ministrul se prăbuşi pe scîndurile scenei ţinîndu-se cu mîinile de gît, ca şi cum ar fi vrut să scape de un laţ nevăzut. Sîngele îi ţîşni din toate orificiile, chiar şi din ochi. Cineva din suita sa şi-a scos sacoul şi l-a aruncat pe faţa cumplită a Prim-ministrului. Cînd au ajuns medicii, Prim-ministrul era de acum ţeapăn. Zadarnic s-au chinuit să-i îndrepte picioarele care ieşeau de pe targă ca spiţele unei umbrele stricate. Mulţimea s-a risipit de pe piaţă, murmurînd că nu a mai văzut aşa ceva decît în filme.
Prim-ministrul se afla în plină campanie electorală, candidînd pentru a doua oară consecutiv. Era la fel de vestit ca şi piaţa oraşului, ca şi capitala ţării sale. A revenit în politică după o pauză de 17 ani, timp în care nimeni nu ştie unde a dispărut. El este omul care, cu 21 şi ani în urmă, a promovat Legea eutanasiei, susţinînd „dreptul fiecăruia de a pleca frumos din viaţă”. Moartea sa i-a şocat pe toţi, răscolind revolta înăbuşită a milioane de oameni. Toate canalele de televiziune se luptau zadarnic să dea morţii Prim-ministrului un aer de normalitate, invocînd tradiţionalul stop cardiac.
TURBO 2222: Porcu’ de prim-ministru şi-a dat duhu’! Cică i-a dat sîngele pe bot şi pe urechi, şi pe ochi şi, probabil şi pe… Asta e răsplata pentru un porc ca el!
NASA-PANTANASA: Hei, cine a fost în piaţă şi a văzut cum a murit primu’? E adevărat că s-a împuţit pe loc? Cică puţea ca un cîine mort de o săptămînă!
BARAC OBAMA 13: Eu am fost în primele rînduri. Puţea de-ţi venea să-ţi verşi maţele! Ptiviţi atent reportajele de la ştiri: medicii se ţin de nas cînd îl ridică, pentru că era imposibil să stai lîngă el. Cică îi ieşeau viermi din ochi şi din urechi! SF nu alta!
TURBO 2222: Aşa-i trebuie, porc împuţit de jigodie ce e el! Nu trebuia să facă porcăria aia de lege ( mi-a ucis ambii părinţi!) N-o să-l iert niciodată! A primit ce merita!
Peste două ore de la moartea Prim-ministrului a fost blocat internetul în toată ţara. Iacob Kohner, care între timp îşi mînca friptura şi se gîndea la răsăriturile de soare ratate, nu ştia nimic despre cele întîmplate. Căderea internetului a pus-o pe seama vreunei probleme în reţea. Oricum, era o oră prea tîrzie pentru a suna la operator. Se plimbă prin casă, apoi hotărî să se culce mai devreme. Poate mîine se va trezi odată cu soarele.
savatie baştovoi 
In sfarsit, Parinte:)
poate-si va gasi si Iacob o carte neagra prieten…
Singurul argument contra copertei doi ar fi faptul ca se aseamana cu cea de la romanul precedent.
De-abia astept!!!!
[…] cateva cuvinte despre romanul Diavolul este politic corect, din prezentarea autorului, ieromonahul Savatie Bastovoi. Parintele Savatie este un prolific scriitor, aproape ca ii poti rezerva un raft de […]
Aţi văzut filmul „Fuga lui Logan”? Difuzat pe TNT într-o vreme… Cu Michael York în tinereţile lui. În acel film toţi adulţii care depăşeau 30 de ani erau omorîţi.
ambele coperti o sa starneasca „interesul” in parte, oricum si stanga, si dreapta, au acelasi interes…s’ar potrivi doi in unul, ori pana rosie in varful capului Libertatii, ori mana Libertatii cu pana rosie in mana…dar cel mai bine, varianta diplomata dintre ele…
andreea C,ai imaginatie:))
pentru fragmentul de aici,numai de bine
Parinte nu se poate sa stergeti comentariul lui Enervant, mi se pare tulburator blogul lui si nu ar trebui incurajate.
Doamne ajuta!
tocmai m-am…ciondanit hai sa zic cu Enervant…pfff,ce atitudine de homosexual demagog.m-am saturat de oameni nemultumiti de ce-i inconjoara,dar care nu au esenta.de fapt,cine mai are esenta in ziua de azi(intelegeti ce vreti prin esenta,eu inteleg verticalitate in cazul de fata).nici pe mine nu ma vad sa am.dar sa ma dau rotund ca stiu multe si sa ma pricep sa fiu ironic si mistocar…si,in realitate,sa nu fiu decat un rautacios mediocru…penibil si marlanesc!
Dupa mine …corect politic este echivalent cu expresia lui Caragiale…”curat-murdar”
Doar ca este usor sa dam vina pe politicieni, pe cei care fac legile…uitam insa ca noi i-am ales in functiile respective. Noi generatia de astazi sintem foarte aproape de situatia descrisa in bucata de mai sus… Iacob este izolat de absolut tot ce este real…inclusiv mama lui…
Credeti ca nu exista asemenea exemplare? Daca or fi sau nu in Romania, nu stiu; dar in America e plin de ei…
Pe undeva insa totul a inceput de la indiferenta noastra a tuturor. Daca nu ne afecteaza ceva…nu ne implicam…pina cind este mult prea tirziu ca s-o facem.
Apoi nu mai stim sa analizam oamenii deloc. Daca am stii sa-i analizam ne-am uita la faptele lor si nu la discursurile pe care le citesc sau cuvintarile pompoase pe care le tin politicienii.
Parinte, ma scuzati de indrazneala. Nu ar fi vreo posibilitate sa gasim cartile dumneavoastra la preturi un pic mai mici? Ma gandesc si la cei cu un venit minim. Va multumesc. Dumnezeu sa va dea putere in toate cele spre mantuire!
Bogdan, spune ce cărţi te interesează.
Un roman interesant.
Am votat a doua coperta, stiind ca diavolul se ascunde mai ales sub intruchipari de lumina, libertate etc. Ocrul textului ar duce cu gandul mai curand la pocainta, ceea ce ar contrasta, evident, cu esenta celui rau. Cromatic, este bine. Cred ca are mai mult impact asupra privitorului. Ramane de ales intre culoarea neagra a textului din prima coperta si mesajul vizual mai potrivit al celei de a doua. Greu de ales…
Din fragmentul de mai sus rezulta doua directii: una orizontala, aplatizanta, a omului ce se confrunta cu propriile ambitii, si care-l duce la pieire; alta verticala, profetica, a lumii care duce catre Dumnezeu, trecuta prin vamile intunecate ale acestei lumi. In azil se afla mama, iar in “libertate” se afla cel rau. Daca lumea ar fi schematizata prin cele doua brate ale crucii, as spune ca mama [cea aflata la azil] putea impaca oizontala lumii cu verticala lui Dumnezeu, dar cu o conditie: imbratisarea ei, in sens de comuniune, sa o intelegem ca atare, iar verticala iubirii ei sa-si regaseasca pruncul devenit Om.
Frumusetea si iubirea au fost aduse jertfe vitelului de aur de tip nou, “libertatea” fara de Dumnezeu…
🙂 Multumesc parinte, toate cartile dumneavoastra sunt frumoase si m-au ajutat foarte mult, student fiind (pt asta tin sa va multumesc). Am o buna parte din ele si sper sa mai adaug la ele. Aveam doar o nedumerire referitoare la pret. Toate cele bune va doresc si Dumnezeu sa va ajute!
sarut mana!
..mie mi-a placut a doua coperta. prima carte pe care mi-am cumparat-o, scrisa de sfintia voastra, „in audienta la un demon mut” a fost si prima carte pe care am terminat-o intr-o zi, fara s-o las din mana! (nu mi s-a mai intamplat)
mi-as mai fi dorit una, cea premiata de consiliul europei, „nebunul” (mai ales pt ca eu am fost internata in socola pt o depresie,(ma rog asa au numit ei starea mea, dar Dumnezeu stie ..) dar nu mi-am mai permis-o, poate alta data. nu am inteles de ce sunt atat de scumpe, poate ..cei care le vand sau poate asa e normal.
in sfarsit.. e bine ca existati..,de fapt ne bucuram!
a doua nu seamana decat la grafica … Dar nu e statuia „Libertatii” pe ea (pe cea din trecut)
evident ca a doua coperta este mai buna … . E sugestiva. (si mai ales pt unii oameni, buni si sinceri in intentiile lor, dar foarte politic corecti… de atata sfiala ce o probeaza..). Sa aratam odata, mai hotarat, spalerea de creier. Si de unde vine ea.
miza acestei carti nu suntem noi, cei care de bine de rau ne-am cam dumirit …, ci cei care (inca) NU.
parinte, sa nu va lasati. Sper ca a doua coperta sa iasa! Daca nu, atunci probabil va „trebui” sa o impuneti … . Pt sarmanii oameni.
sigur, ca ati vrut o „legitimare” morala, din partea publicului …, si in acelasi timp si un excercitiu al mintii … cu oarecare gust.., si pt a ne pune pe ganduri.
Eu sunt convins ca asta (cea de-a doua) o sa iasa.
Doamne ajuta !
[…] “Diavolul este politic corect” – roman în curs de apariţie la Editura Cathisma […]
Parinte ati ramas acelasi om minunat; nu va dezmintiti deloc; sa va dea Domnul putere da a „tuna” si pe mai departe pentru a trezi pe cat mai multi.Un vechi prieten de la Timisoara. Si eu inclin spre a doua coperta.P.S.-credeti ca v-as putea revedea vreodata ?! O sa vin in Basarabia cu vrerea Domnului, cu un bun prieten basarabean de „blajini”. Doamne ajuta
eu inclin pt. prima, poate pt. ca a doua seamana cu ceea de la „audienta …”. ce am citit mi s-a parut demential, dar diavolul este demential de actual, iar dementa este normalitate.
multumim, sarut mana.
foarte interesant si acest nou roman, am reusit si eu sa cumpar un roman de-al dv.,gratie banilor dati pt carti de ministerul invatamantului .130 lei !!!,dar pretul este greu accesibil unui om simplu ….
La noi in familie s-a votat pentru cea de-a doua coperta..Asteptam cu nerabdare cartea! Multumim, parinte, pentru toate! Domnul sa va tina!
Am votat pentru prima coperta, nu conteaza de ce !
@ andreea c si daniela: imaginatia de cele mai multe ori poate sa-ti devina un mare dusman, si pentru ffff putini, prieten(ca in cazul parintelui Savatie)
Am votat pentru prima coperta;Multa sanatate parinte; Sper sa pot gasi si eu cartile dvs. si sa le citesc;
Maica Domnului sa va aiba in paza Ei;
Doamne ajuta!
Doamne ajuta! Prima coperta inspira caldura, a doua inspira fermitate. E drept ca tot ceea ce se incearca de catre mai marii lumii acesteia e doar pe placul celu rau, dar sa nu uitam cuvintele Mantuitorului: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!”; ortodoxia fiind optimismul prin excelenta, nu trebuie sa deznadajduim: deci: prima coperta!
ai dreptate Liana, dar daca ti-a fost pusa in sac si printre altele…depinde de mancarea care o dam mintii…o hranesti cu miere, te-ai facut cu un stup…ii dai carne cruda, azi zici:-frumos ursulica, iti place…maine te-ai asigurat cu un prim ranjet din partea lui…dar, problema grava dintotdeauna, si cand imaginatia intinde prea tare vreo coarda, ori chiar o rupe, cred ca ramane in special neascultarea…
Buna,
Prima coperta o consider a fi reprezentativa. Cu mica observatie, tinde sa fie un pic incarcata grafic.
Oricum fragmentul pe care l-am citit mi-a placut tare mult. Asta ca stie cum sa combine o idee prafuita cu timpurile in care traim.
Abea astept sa il citesc.
Pana de fulg rosie ( prima coperta) scrie viata pe care o traim în aceste vremuri tulburi….viata plina de sânge, crime, durere, tristete………iar la capatul vietii ne asteapta Domnul Hristos care si-a varsat sângele pentru noi….
A doua coperta…..întuneric, moarte, deznadejde…….
dar LUMINA va birui întunericul din sufletele oamenilor,si atunci moartea va deveni viata vesnica…
Asteptam cu interes noua Dvs. carte, Parinte Bastovoi! Si pe cand va mai putem intalni in Bucuresti..?
Cu respect!
A doua are mai multa tensiune!
Ma gandeam la sirul de argumente in favoarea primei respectiv celei de-a doua coperti si nu ma pot hotari. As opta pentru prima deoarece are un mesaj profund-simbolic transmis de o singura pana pe princiul: evenimente mari oglindite in lucruri neinsemnate. Insa a doua coperta inspira glorie si porvoaca tocmai prin faptul ca nu stii a cui va fi…
Sa ma ierti parinte Savatie dar cred ca te transformi intr-un Jules Verne al Ortodoxiei romanesti, cu insertii a la Paulo Coelho.
Ti-am citit cartile, mi-au placut. Zidesc.
Cred ca ar fi trebuit sa te opresti la „Audienta la un demon mut” cu romanele SF. Acestea nu sunt proprii credintei ortodoxe si nu zidesc ci doar smintesc.
In legatura cu aceasta ultima carte, citind fragmentele postate, mai cred ca ai utilizat un limbaj cam dur pentru o carte care se vrea cu mesaj crestin(?).
Vreau sa citesc in continuare scrierile sfintiei tale, dar acelea pe care le-am descoperit incepand cu momentul imbracarii hainei monahale, chiar daca pretul lor e un pic cam mare.
[…] scoasa de catre ierarhia filo-papistasa a BOR din toate Moliftelnicele, caci asa e politic corect, cum e si diavolul. Mai jos aveti fragmente din Slujba, cat si varianta completa pentru […]
Emanuel,
e bine să existe un Jules Verne al Ortodoxiei şi un Paulo Coelho, şi un Dan Brown, şi un Marquez. Aş vrea ca romanele cu cubiecte ortodoxe să umple gările, liceele şi plajele.
Parinte Savatie, credeti ca se poate ajunge la rezultate frumoase daca s-ar lua munca in serios?…daca s-ar lua in considerare modelul de devotament al lui Eminescu de a scrie poezie?…ma iertati, sper sa nu mai intervin cu intrebari de a ma baga in seama..
Doamne ajuta!
Am citit cateva din scrierile dvs parinte( AUDIENTA LA UN DEMON MUT, NEBUNUL,IEPURII NU MOR, ORTODOXIA PENTRU POSTMODERNISTI,)toate sunt minunate.Astept cu nerabdare si aceasta scriere.Pot spune ca nu este un SF ci mai degraba o incercare de trezire a oamenilor pentru ceea ce va fi ,poate asa vom fi mai atenti la tot ce se-ntampla in jurul nostru.Coperta unu o votez, pentru ca PANA ROSIE a facut atat de irezistibila LIBERTATEA incat am murit pentru ea.
Doamne ajuta
Parinte, cand apare romanul?
[…] Vezi extrase aici: “Diavolul este politic corect” – Editura Cathisma […]
Bine v-am gasit.
Tocmai am citit primul capitol si apoi cateva informatii despre carte si cred ca este un semnal de alarma, un fel de tragere de maneca sa ne dam seama spre ce hal de societate ne indreptam vertiginos.
Este o carte de suflet, o carte a omului pentru om, o carte care se va citi pur si simplu,desi nu poate fi ,,bagata” in raftul cartilor ,,estetic corecte”.
Apropo de titlu, am vazut ca politic-corect este scris cu cratima, dar in mintea mea se citeste ca un singur cuvant: politiccorect (ca tot societatea e un amalgam)(Si mi-a mai venit o idee: parinte, diavolul poate fi corect dintr-un oarecare punct de vedere,fie el si politic?…)
Cat despre coperta, prima este interesanta din cauza faptului ca pana este rosie si se potriveste cu diavolul in mentalitatea colectiva,inconveninentul fiind ca pana duce cu gandul la literatura,nu la politic. Cea de-a doua este,de asemenea, interesanta, duce cu gandul la societatea de ,,consum” si la evolutia ei, dar pare cam prea intunecata in partea de sus, iar cuvantul diavolul este prea mare in comparatie cu celelalte(din acest punct de vedere imi place mai mult grafica primei)…
Dumnezeu sa va ajute sa scrieti cartea si apoi sa ii ajute pe cei care o vor citi sa inteleaga sensul si avertismentul ei.
Doamne ajuta!
Parinte, m-am mai gandit, si gasesc titlul pertinent, el atentioneaza, de fapt, asupra schimbarilor societatii, desi in carte nu este vorba despre diavol in mod direct. Si in legatura cu cratima de la politic-corect (coperta a doua), este foarte bine asa,cu cratima, ca sa inteleaga toata lumea, decat daca ar fi fost un singur cuvant.
Si cred ca am gasit si raspunsul la intrebarea pe care v-am adresat-o, desi ar fi interesant sa aflu si formularea raspunsului dumneavoastra.
Doamne ajuta!
[…] Autorul mărturiseşte că ideea romanului “porneşte de la afirmaţia unui politician britanic care propunea eutanasierea persoanelor ajunse la vîrsta de 65 de ani ca fiind nefolositoare pentru stat şi societate. Mi-am imaginat o lume în care eutanasierea bătrînilor a devenit la fel de “normală” ca şi avortul“. […]