Diavolul este politic corect II – („Trista povestea a lui Iosif şi a Rozăi Kohner”)

Roza Kohner a fost adusă la azilul de bătrîni la două săptămîni după moartea soţului ei, Iosif Kohner. Era obişnuită cu atmosfera din azil din desele vizite pe care i le făcea soţului său aici. Roza Kohner îşi iubea soţul şi nu l-ar fi lăsat niciodată la azil, dar legea interzicea bătrînilor să moară acasă. O campanie puternică i-a convins pe toţi că cei care asistă la moartea persoanelor apropiate sînt predispuşi spre depresii.

Campania a convins-o mai puţin pe Roza Kohner. Aceasta era o femeie de modă veche care credea că dragostea durează şi dincolo de mormînt. Totuşi ea nu a putut face nimic împotriva legii şi atunci cînd Iosif Kohner s-a îmbolnăvit de cancer, el a fost dus să moară la azilul de bătrîni. Însă moartea nu a venit aşa cum au prezis-o doctorii. Roza Kohner era convinsă că soţul ei a trăit ţinut de dragostea ei pe care i-o mărturisea în fiecare zi. În cele din urmă, Iosif Kohner a fost eutanasiat conform Legii 182/110.

–            Mamă, aici ai covrigi şi Coca Cola. Dacă mai ai nevoie de ceva, să spui. Pot să trag o fugă pînă la magazin…

–            Mulţumesc, Iacob. Am tot ce-mi trebuie aici: mîncare, haine… Uite ce curat e totul.

–            Da, mamă… E bine aici… O să te obişnuieşti. Să ştii că eu o să vin des pe la tine. Ştii cum veneai şi tu la tata?

–            Da. Poate nu chiar atît de des, că tu eşti tînăr, ai şi tu viaţa ta. Eu sînt bătrînă…

–            Mamă, totul o să fie bine, o să vezi.

–            Sigur. De ce să nu fie bine? Totul este bine.

–            Bine, mamă. Eu trebuie să plec. Dar o să vin mîine. Să-mi spui dacă mai ai nevoie de ceva.

–            Bine, Iacob. Dacă o să am nevoie de ceva, o să-ţi spun. Hai, mergi cu bine.

–            Pa, mamă…

–            Pa, pa…

După ce a plecat Iacob, Roza Kohner şi-a acoperit faţa cu mîinile şi a început să se scuture de plîns. Dar s-a oprit repede, gîndindu-se că oricînd ar putea să intre cineva în cameră. Roza Kohner nu a fost văzută plîngînd vreodată…

–            Doamnelor şi Domnilor, v-o prezint pe noua voastră colegă, Doamna Roza Kohner!

Toată lumea a început să aplaude, după care infirmiera, o tînără de vreo 25 de ani, continuă:

–            Doamna Kohner va găsi la noi căldura de care are nevoie orice om. Nu-i aşa?

–            Da-a-a!, au răspuns cu toţii în cor.

–            Aşadar, Doamnelor şi Domnilor, familia noastră s-a mărit astăzi cu încă un membru! Se poate spune că Doamna Kohner este astăzi ca un nou născut, iar noi o primim cu bucurie şi multă speranţă! Doamna Kohner, să ştiţi că viaţa la azil e mult mai interesantă decît se crede! În ultima perioadă au fost implimentate mai multe proiecte de lucru cu persoanele în vîrstă. Aşa că totul aici e foarte captivant şi n-o să aveţi deloc timp pentru tristeţe, remuşcări şi aduceri aminte care nu-şi au rostul. Trebuie să gîndiţi pozitiv şi să credeţi în victorie! Vă rog să o aplaudăm pe Doamna Kohner! Felicitări pentru că aţi intrat în familia noastră! Vă rog să aplaudăm! Doamna, Kohner, felicitările mele…

Azilul de bătrîni o schimbă mult pe Roza Kohner. Ea se închise în sine şi nu vorbea decît foarte rar şi atunci doar cînd era întrebată. Oamenii de aici vorbeau mult şi se repetau. Fiecare avea povestea sa pe care dorea să o spună tuturor. Roza Kohner ţinea la etichetă şi nu putea să-l întrerupă pe cineva în timp ce vorbeşte. Datorită acestei bune creşteri a ei, fiecare căuta să stea de vorba cu Roza Kohner. Toţi se simţeau mai uşuraţi după ce vorbeau cu ea.

Dar nimeni nu se gîndea la ce simte Roza Kohner. Viaţa ei s-a transformat într-un adevărat coşmar. Roza Kohner se ascundea prin grădină şi chiar în toaletă, numai să scape de neobosiţii vorbitori. În cele din urmă ea hotărî să devină ca toţi şi începu să se certe cu oricine intra în vorbă cu ea. În acest fel Roza Kohner şi-a aflat liniştea. Fiind evitată de toţi, ea se afundă în propriile gînduri, depănîndu-şi viaţa din copilărie şi pînă la azil, căutînd să înţeleagă rosturi neînţelese pînă atunci.

În azil Roza Kohner a cunoscut un om neobişnuit. Acesta era părintele Ioan, un bărbat zdravăn şi tăcut, despre care toţi spuneau că e nebun. Părintele Ioan era surprins de multe ori făcînd rugăciuni asupra unui pahar de vin şi a unei bucăţi de pîine, pe care mai apoi le mînca, zicînd că se împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe părintele Ioan trist sau nemulţumit. El le spunea tuturor că viaţa lui abia începe şi că de aici, din azil, oamenii se nasc direct în Împărăţia Cerurilor.

Într-o dimineaţă devreme, cînd toată lumea dormea, Roza Kohner l-a surprins pe părintele Ioan în grădină, tocmai cînd îşi făcea rugăciunea după împărtăşanie. Aşteptă pînă acela porni pe alee şi se apropie.

–            Vă rugaţi lui Dumnezeu, crezînd că El o să vă ajute?

–            Fac asta tot timpul şi Dumnezeu nu m-a lipsit niciodată de ajutorul Său.

–            Şi eu am fost învăţată să cred în Dumnezeu. Dar viaţa mi-a demonstrat că Dumnezeu nu există şi că oamenii mor lipsiţi de orice ajutor.

–            Pentru a muri nu este nevoie de vreun ajutor. De ajutor au nevoie doar cei care doresc să învie.

Spunînd acestea, părintele Ioan a plecat tăcut spre fundul grădinii şi întreaga lui făptură arăta că ceea ce spune e adevărat.

„Cum să învii?”, se întrebă nedumerită Roza Kohner. „Parcă poate cineva să învie?” Cuvintele părintelui Ioan nu-i dădeau pace. Ele îi păreau absurde şi totuşi adevărate. Dacă i le-ar fi spus altcineva, l-ar fi crezut nebun. Dar omul acesta avea ceva ce nu aveau ceilalţi. Roza Kohner hotărî să se ţină de el pînă va afla sensul cuvintelor lui.

„Să nu fiu şi eu pentru el ceea ce erau babele astea sîcîitoare pentru mine”, gîndi Roza Kohner şi se aşeză pe bancă. „Nu este potrivit să mă bag în viaţa omului. Cum să îl abordez aşa, tam nisam, şi să-i pun întrebări la care poate că el nici nu doreşte să răspundă? Hm, asta e prea de tot”.

Roza Kohner se aplecă şi încercă să privească printre crengi, vrînd să vadă ce face părintele Ioan. „Iar se roagă! Cît poate să se roage omul ăsta? Doamne, da’ mai lasă-l odată în pace, poate termină şi mai vorbesc şi eu cu el”.

Într-adevăr, nu a trecut nici un minut că părintele Ioan şi-a făcut ultima cruce şi a pornit în jos pe alee. Se opri în dreptul băncii unde îl aştepta Roza Kohner.

–            Bună dimineaţa, soră Roza!, o luă el înainte, vesel de parcă îşi revăzu un vechi prieten.

–            Bună dimineaţa…, zîmbi nedumerită Roza Kohner, care petrecu pînă atunci în încordare, gîndind cum să înceapă vorba.

–            Se anunţă o zi frumoasă. Cine se scoală mai dimineaţa, aude ciripitul păsărelelor. Auziţi cum fac?

–            Da… nu le-am dat importanţă…

–            Vine o vîrstă cînd ciripitul păsărelelor şi răsăritul soarelui capătă un cu totul alt înţeles, aşa cum descrie Înţeleptul în Ecleziastul…

–            Ecleziastul? Asta parcă e ceva din Biblie?

–            Da. E cartea înţeleptului Solomon în care el îşi deapănă viaţa, încercînd să răspundă la veşnicile întrebări care îl macină pe om…

–            Da? Şi care sînt aceste întrebări?

–            Care sînt întrebările? De pildă, ce rost are viaţa, ce rost au toate?

–            Într-adevăr, ce rost au toate?

–            Nici un rost!, rîse părintele Ioan. „Deşertăciune, totul e deşertăciune şi vînare de vînt!”

–            Şi-atunci?

–            Şi-atu-u-u-u-nci…, îngînă părintele Ioan de parcă ar fi vorbit unui copil, „Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte să vină zilele despre care vei zice: nu-mi găsesc nici o plăcere în ele!”

–            Ne întoarcem iar la Dumnezeu?

–            Da, Doamna mea, ne întoarcem iar la Dumnezeu!

Părintele Ioan tăcu şi Roza Kohner simţi că nu trebuie să mai întrebe nimic. Ea se pierdu în privirea acelui om în care parcă a încăput întreaga ei viaţă. Privindu-l cum pleacă pe alee, Roza Kohner simţi cum lîngă acest om ea nu se mai temea de moarte. Întreaga zi după aceea Roza Kohner se simţi nemuritoare.

Legea 182/110 a fost votată pe cînd Roza Kohner avea 24 de ani. Din acest motiv ea nu i-a dat prea mare importanţă. „Oricum toţi murim într-o zi”, a fost răspunsul Rozei Kohner dat soţului ei Iosif, atunci cînd acesta îşi arăta nemulţumirea faţă de noua lege.

–            E o nebunie! Încotro se îndreaptă omenirea?, zise Iosif Kohner aruncînd ziarul pe masa de cafea.

–            După mine, e un lucru bun, răspunse Roza Kohner lăsîndu-se în fotoliu. Decît să ajungi o epavă care nu mai trebuieşte nimănui, mai bine e să pleci la timp.

–            Roza, te-ai tîmpit cu totul? Nu vreau să mai aud asta de la tine niciodată! Noi sîntem în primul rînd oameni şi nu voi accepta ca cineva din neamul Kohner să meargă împotriva vieţii! Fiecare om are dreptul la viaţă, iar viaţa e un dar de la Dumnezeu care trebuie să se întoarcă la Dumnezeu atunci cînd El hotărăşte!

–            Bine, Iosif… Îţi dai seama că nici eu nu sînt de acord cu această lege. Mă gîndeam doar aşa, ca chestie, că e neplăcut să ajungi bătrîn şi să nu mai trebuieşti nimănui. Poate că e mai bine să pleci la timp din viaţă. Asta nu înseamnă că sînt de acord cu eutanasia. Ce, parcă puţini oameni pleacă frumos din viaţă şi fără să fie eutanasiaţi? La asta mă refeream.

–            Uf! Hai să încheiem discuţia asta. Oricum nu schimbăm nimic. Poate că ai dreptate. Vom trăi mai conştient. Poate că mulţi îşi vor preţui mai bine timpul. Ne-am obişnuit să ne irosim zilele de parcă am fi veşnici, iar cînd ajungem bătrîni, începem să iubim viaţa…

„Cîtă dreptate avea Iosif!”, gîndi Roza Kohner depănîndu-şi amintirile. „Cît de mult îmi doresc să trăiesc, chiar şi în acest azil, unde s-ar părea că viaţă nu mai este. O, Iosife, întotdeauna ai fost mai înţelept! Nu degeaba eşti tu mai mare, iubitul meu…” Roza Kohner zîmbi şi închise ochii, dorind parcă să nu mai scape din mreaja amintirilor.

În schimb o altă lege o făcu pe Roza Kohner să urască toată clasa politică. La jumătate de an de la promulgarea legii privind eutanasierea, a fost introdusă taxa pentru al doilea copil. Roza Kohner avea de acum un copil şi dorea să mai nască alţii trei, pentru că visul ei era să aibă patru copii. Roza Kohner a plătit taxa de 2000 de euro şi a născut al doilea copil, pe Iacob. Numai că peste jumătate de an apăru o nouă lege, cea a dreptului la urmaşi. Noua lege permitea doar primului născut să aibă urmaşi, iar dacă cineva se încumeta să aibă un al doilea copil, acesta urma să fie castrat. Legea s-a răsfrînt asupra tuturor copiilor mai mici de un an.

Aşa că oricît a încercat Roza Kohner să-şi salveze băiatul de urgia bisturiului, Iacob a fost castrat, fiind printre copiii care, se zicea, au deschis poarta unei ere noi. Durerea Rozăi Kohner era alinată doar de gîndul că în situaţia copilului ei se afla fiecare al doilea copil născut în acel an, precum şi cei care vor avea nenorocul de atunci înainte să nu fie ei cei care vor deschide pîntecele mamei lor. Orice s-ar spune, Iacob a fost pentru familia Kohner o rană vie care nu s-a tămăduit niciodată.

O lovitură parcă şi mai mare decît primele a fost pentru Roza Kohner legea care permitea cumpărarea dreptului de a avea urmaşi pentru al doilea copil. Chiar dacă familia Kohner nu ar fi putut strînge niciodată suma de 100.000 de euro pentru a cumpăra acest drept pentru fiul lor, gîndul că nu se mai putea face nimic pentru Iacob o zdrobea.

Ironia soartei făcu în aşa fel ca Raul, primul născut al familiei Kohner, să renunţe la dreptul său de a avea urmaşi în schimbul sumei de 100.000 de euro pe care statul îi oferea în acest caz. Chiar în ziua în care a devenit major, Raul şi-a cerut banii şi a plecat în Israel, de unde nu s-a mai întors şi nici nu a mai dat vreun semn după aceea.

Aşa că sărmanul Iacob a rămas singura alinare a familiei Kohner.

–            Iacob, să ştii că tu eşti cel mai iubit, orice-ar fi!, zicea Roza Kohner, strîngîndu-şi fiul adolescent în braţe.

–            Chiar mai iubit decît Raul?, întreba de fiecare dată Iacob.

–            Şi Raul este iubit, dar tu eşti mai iubit, răspundea Roza Kohner.

–            Dar cînd vine Raul, mamă?

–            O să vină, mai are puţină treabă şi o să vină…

–            Eu n-o să plec niciodată nicăieri… O să rămîn aici pentru totdeauna…

–            Aşa să faci, mamă.

–            Să ştii că aşa o sa fac!

Roza Kohner îşi acoperi faţa cu mîinile şi se ţinu să nu plîngă. În patul de alături dormea o femeie care mai avea patru zile pînă la 65 de ani. Felinarele de pe alee se vedeau prin fereastră şi liniştea devenise parcă la fel de greu de suportat ca şi durerea.

Citeşte Capitolul I al romanului şi alege coperta potrivită aici

Anunțuri

12 Responses to Diavolul este politic corect II – („Trista povestea a lui Iosif şi a Rozăi Kohner”)

  1. […] Diavolul este politic corect II – (“Trista povestea a lui Iosif şi a Rozăi Kohner”) Ideea acestui roman porneşte de la afirmaţia unui politician britanic care propunea eutanasierea persoanelor ajunse la vîrsta de 65 de ani, ca fiind nefolositoare pentru stat şi societate. Mi-am imaginat o lume în care eutanasierea bătrînilor a devenit la fel de “normală” ca şi avortul. […]

  2. VladR spune:

    Parinte, cele doua „trailere” la noul dvs roman ma determina doar sa va intreb: 1. cand este lansarea? si 2. cand va mai vedem in Bucuresti? 🙂

  3. roxana spune:

    geniale! ambele capitole! desi sunt incredibil de triste… si mi-e groaza de ce voi mai citi in urmatoarele… oare chiar asta sa fie directia pe care o vor ‘alesii nostri’, Parinte drag? slava lui Dumnezeu pt. toate, si pazeste-ne de vrajmasii Tai! ce bine ne e (inca) si ce putin constientizam!

  4. roxana spune:

    …dar hai sa vreau sa citesc asta ca pe un SF si sa nadajduiesc ca noi, oamenii, nu vom lasa fie pervertita in asa hal lucrarea Celui de Sus…

  5. sorana spune:

    aceste scrieri lasa o stare greoaie… Dar speram sa fie spre constientizare nu spre o „obisnuire cu ideea”.

  6. Ion Tcaci spune:

    Spre asta mergem incet incet dar foarte sigur …

  7. daniela spune:

    sper sa nu aveti gura aurita ca unul din Sfintii de maine:) si toate aceste lucruri sa ramana intr-o carte,fictive

  8. Mihaela M. spune:

    Frumoasa poza,frate.Din cate se intrevede e luata din reprezentatia unei piese de teatru…ma intrebam care anume.(pare un autor rus?)…Sa dea Dumnezeu sa aiba cartea asta un destin de succes, inceputul e foarte promitator. Doamne,ajuta!

  9. Madalina spune:

    Doamne ajuta! Parinte, inceputul acestei carti precum si ,,Audienta la un demon mut” imi lasa impresia unui viitor politic amar… Poate sunt eu prea trista in momentul acesta, dar asa simt. Mi-as dori tare mult sa va intalnesc candva sa va rog sa imi raspundeti la cateva nelamuriri, cu riscul de a fi ,,o baba sacaitoare” ca cele din azilul unde traia Roza Kohner… Totusi, aceste carti decriu un viitor pe care nu il putem impiedica, sau doriti sa ne aratati o lume in care se va ajunge daca noi nu ne impotrivim raului?

  10. […] Parintelui Savatie Bastovoi despre societati totalitare bazate pe eutanasierea celor batrani (vezi Diavolul este corect politic). De altfel, unul din autorii articoului chiar sustine eutanasierea (nicio surpriza, […]

  11. […] Parintelui Savatie Bastovoi despre societati totalitare bazate pe eutanasierea celor batrani (vezi Diavolul este corect politic). De altfel, unul din autorii articolului chiar sustine eutanasia. (nicio surpriza, nu?). Vino, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: