Mărturii ale Genocidului Anticreştin în România: Părintele Calciu

Din volumul Suferinţa ca binecuvântare,
Editura Cathisma, 2007

Am făcut Teologia într un sens oarecum semiclandestin. Adică, în perioada în care eram în închisoare, perioada cea mai dificilă a vieţii de închisoare pentru toţi tinerii, Dumnezeu a trimis în mijlocul nostru pe preoţi. Securitatea a arestat, Guvernul comunist a arestat preoţii, călugării şi au venit în mijlocul nostru, într o perioadă de totală dis¬perare pentru noi. Preoţii aceştia erau pregătiţi pentru suferinţă, prin educaţia lor, prin pericolul în care au trăit tot timpul, prin refuzul oricărei înclinaţii sau plecăciuni în faţa regimului comunist. Ei au venit pregătiţi pentru suferinţă, cum noi nu eram. Ei au venit cu harul rugăciunii. Ei au venit cu mângâiere pentru noi, cu spovedanie, unii aduceau împărtăşania cusută în cutele cămăşilor. Şi am putut să ne spovedim, să ne împărtăşim, să ne purificăm sufletul.

Şi atunci am înţeles ceea ce ştiam din slujbele de la Biserică, ceea ce ştiam din educaţia pe care o primisem (pentru că am apucat educaţia religioasă în şcoală). Am înţeles ceea ce înseamnă exact, nu aşa, auditiv, nu aşa ca pe un răsunet de o clipă în mintea omului, ce înseamnă cuvintele Mântuitorului: „Voi sunteţi sarea pământului, voi sunteţi lumina lumii”. Şi atunci am făcut un vot între mine şi Iisus Hristos şi am zis: „Doamne, dacă mă scapi din închisoarea asta cu viaţă, eu mă voi preoţi”.

De atunci şi până la eliberare am văzut murind zeci şi zeci de prieteni. Din ce în ce mai mare era golul în jurul nostru. Tot mai însinguraţi, priveam înainte şi puţini mai erau în viaţă. Priveam în spate şi toată armata aceasta nevăzută a celor mai buni din poporul nostru creştea în ceruri.