Liberul arbitru în Ortodoxie

Din volumul „Cînd pietrele vorbesc”
(în curs de apariţie la Ed. Cathisma)

Ortodoxia, aşa cum se înfăţişează ea epocii moderne, pare să nu lase nici un loc de acţiune liberului arbitru pe care orice om îl are din fire. Această impresie nu poate fi contrazisă nici de sistemul cazarmă al seminariilor teologice, nici de relaţia miliţianistă superior-inferior instaurată la nivelul clerului, unde frica de a fi exclus din tagmă paralizează orice iniţiativă sau opinie personală.

Totuşi, dacă este să urmărim felul în care Hristos se impune în faţa poporului, vom vedea că lucrurile stau cu totul altfel. De prea multe ori auzim din gura Stăpînului a toate invitaţii în loc de porunci: „Cel ce voieşte să-Mi urmeze Mie, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine”; sau „de voieşti să fii desăvîrşit, vinde tot ce ai şi urmează-Mi Mie”. La fel şi Fericirile rostite pe munte nu sînt nişte porunci, ci nişte aspiraţii puse înaintea ascultătorilor. Îndeobşte toată predica lui Hristos stă sub semnul lui: „Cine are urechi de auzit, să audă!”

Relaţia dintre Hristos şi ucenici era una de familiaritate şi nu de autoritate. De prea multe ori îi vedem pe ucenici cerîndu-i Învăţătorului explicaţii pentru o pildă rostită sau pentru o nereuşită a lor: „dar noi de ce nu am putut să-l scoatem?” – întreabă ucenicii atunci cînd nu reuşesc să izgonească demonul din tînărul mut. Sau arată o îndrăzneală copilărească: „Învăţătorule, porunceşte să vin la Tine pe apă!” – exclamă Petru cînd îl vede pe Hristos mergînd pe valuri.
Ca să nu mai spunem că, pentru a lăsa loc de acţiune liberului arbitru al fiecăruia, Hristos nu se înfăţişează doar făcînd minuni, ci se arată pe Sine şi umil, spălînd picioarele ucenicului sau chiar bătut, scuipat şi în cele din urmă ucis.

Apostolii arată acelaşi respect faţă de liberul arbitru al fiecăruia: „Toate-mi sînt îngăduite – spune Apostolul Pavel –, dar nu toate de folos”. [1] Sau: „Trăiţi ca oamenii liberi – îndeamnă Apostolul Petru –, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperămînt al răutăţii”. [2]
Aşadar, aceasta nu este interpretarea unui modern asupra Evangheliei, ci viziunea tradiţională a Ortodoxiei, exprimată de dascălii ei cei mai de seamă.

Încurajarea liberului arbitru în rîndul credincioşilor nu era un lucru de scandal nici mai tîrziu, în epoca de aur a Ortodoxiei. În Cuvîntul către tineri, Sfîntului Vasile cel Mare (330-379), arhiepiscop al Cezareei Capadociei, autor al unei Liturghii slujite pînă azi, dar şi al unui şir de Canoane disciplinare, deci personalitate cu autoritate apostolică în Biserica Ortodoxă, face afirmaţii care pun în încurcătură pe cei obişnuiţi să stăpînească peste o turmă docilă şi impersonală. Ca să nu mai spunem că Sfîntul îşi începe alocuţiunea cu versurile unui poet păgîn, Hesiod:

Cel mai bun om este omul care, prin el însuşi ştie ce trebuie să facă;
Bun este şi acela care urmează celor spuse de alţii;
Dar cel care nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor [3].

Şi mai categoric este Sfîntul Ioan Gură de Aur, cînd afirmă:

Un scriitor mare trebuie să fie el însuşi criticul operelor sale; el însuşi, cu ajutorul minţii care le-a creat, să judece de ce sînt bune sau rele; să nu ţină niciodată seama de părerea greşită şi necompetentă a altora. [4]

Cuvîntul către tineri al Sfîntului Vasile, asupra căruia voi insista, este un remarcabil tratat de pedagogie, dar şi de literatură comparată în acelaşi timp. Tinerii cărora li se adresează nu sînt altcineva decît ucenici la şcolile păgîne de literatură şi filozofie. Prin urmare, ierarhul îşi acomodează discursul, preferînd, în locul rolului de episcop, pe cel al unui dascăl de literatură elenă. Toate citatele pe care le aduce în susţinerea sa nu sînt din Scriptură, ci din poeţii păgîni, arătînd o cunoaştere impresionantă a întregii literaturi păgîne de pînă la el:

Dar pentru că nu-i cu putinţă, din pricina vîrstei voastre, să înţelegeţi adîncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, deocamdată să ne exercităm mai dinainte ochii sufletului, ca în umbră şi în oglindă, cu alte învăţături, care nu se deosebesc cu totul de ale noastre[…] trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangiii pregătesc mai întîi prin oarecare operaţii obiectul care are să primească vopseaua, iar apoi îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă vrem ca slava binelui să rămînă tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină după ce am fost iniţiaţi mai întîi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui [5]

Punînd înainte autoritatea vîrstei, dar şi „participarea din destul la bucuriile şi neplăcerile vieţii”, pe care le numeşte „dascăli în multe privinţe”, Sfîntul Vasile nu se fereşte să dea sfaturi, oferind însă o lecţie de discernămînt, nu de acceptare oarbă a unor adevăruri. Poeţii lăudaţi la începutul cuvîntării, au, totuşi, neajunsurile lor:

Nu vom lăuda, deci, pe poeţi nici cînd spun vorbe de ocară, nici cînd batjocoresc, nici cînd înfăţişează pe îndrăgostiţi sau pe beţivi, nici cînd spun că fericirea stă într-o masă bogată şi în cîntece neruşinate; dar cea mai puţină atenţie le vom da cînd vorbesc de zei şi, mai cu seamă, cînd povestesc că sînt mulţi şi nu se înţeleg între ei […] Să lăsăm pentru actorii de pe scenă adulterele zeilor, amorurile şi împreunările lor în văzul tuturor, dar mai cu seamă destrăbălările lui Zeus, corifeul şi şeful tuturor zeilor, după cum spun ei, pe care e ruşine să le spui chiar despre animale. [6]

Iată, aşadar, atitudinea unui ierarh, denumit mai tîrziu de Biserică „mare dascăl al lumii”, în cazul unei probleme atît de spinoase cum este citirea cărţilor profane de către credincioşi. Sfîntul Vasile nu vine cu o interdicţie, ci cu o invitaţie la studiu, studiu pe care el însuşi l-a efectuat mai înainte.

Trebuie, deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşază, ci iau cît le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă sîntem înţelepţi, să luăm din cărţi cît ni se potriveşte nouă şi cît se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Şi după cum atunci cînd culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot aşa să ne şi ferim de ce este vătămător. [7]

Trebuie să ne dăm seama că aceste afirmaţii ieşeau din gura unui ierarh creştin la jumătatea secolului V, cînd autoritatea filozofiei şi literaturii profane încă mai făcea, în ochii multora, concurenţă Evangheliei. Prin urmare, riscul unei înţelegeri greşite a îndemnului de a citi cărţile poeţilor în detrimentul Scripturii nu era mic.

Dacă Sfîntul Vasile, pe lîngă autoritatea culturii sale nu ar fi fost şi un mare ascet, cunoscător desăvîrşit şi exeget al Sfintei Scripturi, mare diplomat şi, nu în ultimul rînd, făcător de minuni, atitudinea sa nu ar fi putut fi una de referinţă pentru creştinii secularizaţi de astăzi. Însă influenţa pe care a avut-o Sfîntul Vasile în epocă şi faptul că, pînă astăzi, Biserica îl cinsteşte în rîndul „celor trei ierarhi” cei mai de seamă, ne face să credem că atitudinea sa deschisă faţă de liberul arbitru al fiecăruia caracteriza epoca de aur a creştinismului, deci este proprie Ortodoxiei în expresia ei cea mai autentică.

NOTE:

1. Epistola I către Corinteni 6, 12.
2. I Petru 2, 16.
3. Hesiod, Lucrări şi zile, 293-297, citat de Sfîntul Vasile în Cuvînt către tineri, apărut în volumul Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, pg. 355-356.
4. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, ed. cit., pg. 158.
5. Idem, pg. 357-358.
6. Idem, pg. 359-360.
7. Idem, pg. 360-361.