Ştiai că nu ai voie să vorbeşti?

Din volumul „Cînd pietrele vorbesc”
(Ed. Cathisma, 2008)

Recent am intrat în posesia unui ordin intern (cu nr. 7667 din 12.08.2005) al Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în care, printre altele, citim şi aceste cuvinte:„Nici un cleric preot, monah sau teolog laic din orice instituţie bisericească nu se va putea exprima în mass-media (Presă, Radio, TV), decît cu aprobarea şi binecuvîntarea chiriarhului său” (Aliniatul 11).

Am observat, de asemenea că o fotocopie după acest document a fost răspîndită pe internet şi că, probabil, mii de tineri credincioşi au intrat în posesia lui.

Nu este nici un rău în aceasta, desigur, intenţia Patriarhului fiind aceea de a informa cît mai multă lume despre decizia sa.

Chiar dacă documentul are o vechime de doi ani (acesta a fost emis la cîteva săptămîni după declanşarea scandalului de la Tanacu), el rămîne în continuare valabil şi provocator din cel puţin două motive: primul, că încalcă un drept pe care Constituţia României îl acordă tuturor [1] şi al doilea, pentru că o decizie atît de importantă a Sfîntului Sinod (căci Patriarhul face cunoscută o decizie a Sfîntului Sinod) a rămas, practic, necunoscută majorităţii credincioşilor.

Interdicţia patriarhului vine în urma „necesităţii informării corecte şi transparente a opiniei publice asupra vieţii şi activităţii bisericeşti”. De aceea „centrele eparhiale vor înfiinţa, acolo unde nu există, un Birou de presă încadrat cu un purtător de cuvînt şi personal corespunzător” (Acelaşi aliniat).

La prima vedere această apreciere a patriarhului este „politic corectă”, dar ea trezeşte nedumeriri atunci cînd încercăm să definim rolul purtătorului de cuvînt în biserică.
De la bun început, trebuie să spunem că Biserica nu este o instituţie de tip închis, nu este nici o organizaţie sau grupare iniţiatică, nu deţine şi nu transmite secrete de stat, economice sau de alt ordin, iar demersul tradiţional al Bisericii nu aduce atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice.

Aşadar, Biserica este un organism para-politic, de tip deschis, a cărui scop este propovăduirea Evangheliei şi lucrarea de mîntuire a membrilor săi. Membru al Bisericii poate deveni orice om care alege să se boteze în numele Sfintei Treimi, indiferent de sex, culoare, naţionalitate, apartenenţă politică şi provenienţă socială.

Biserica este structurată ierarhic, rolul ierarhiei fiind acela de a conserva şi transmite adevărurile de credinţă şi morale cuprinse în Evanghelie. Ierarhii, pe lîngă datoria de a sluji cele sfinte, au şi rolul de învăţători şi administratori ai bunurilor comunităţii de credincioşi. Ierarhul dispune de aceste bunuri doar în scopul comunităţii, nu şi în scopuri personale, atribuirea bunurilor bisericii fiind considerată furt.

Credincioşii sînt datori să asculte de ierarhie atîta timp cît ierarhul nu predică învăţături contrare Evangheliei.

În tradiţia ortodoxă, ierarhul nu este infailibil. Încălcările morale ale ierarhului, ca de exemplu luarea mitei pentru hirotoniri, lovirea credincioşilor, compromisurile făcute cu puterea politică şi altele, sînt discutate în sinodul episcopilor bisericii din care face parte vinovatul. [2]

Ierarhul şi preotul sînt datori să propovăduiască, iar cei care nu o fac, se caterisesc. Propovăduirea nu se limitează la tîlcuirea Evangheliei în biserică, ci presupune toate modalităţile posibile de răspîndire a adevărului evanghelic, după cuvîntul Apostolului Pavel: „tuturor toate m-am făcut ca măcar pe unii să mîntuiesc”. [3]

Odată cu dezvoltarea mijloacelor de informare în masă, preoţii şi episcopii s-au folosit de presă, înfiinţînd ei înşişi reviste şi ziare, pentru a propovădui.

Predica se adresează atît celor din afara bisericii, cît şi membrilor săi. În situaţii limită, ierarhul poate să trimită epistole către comunitate. În biserica primară aceste epistole arhiereşti se citeau înaintea Evangheliei, după Apostol (sau chiar în locul Apostolului), în timpul liturghiei.
Aşadar, nu a existat niciodată în Biserică tradiţia circularelor semisecrete, de cancelarie. Interdicţia de a se exprima în presă aplicată clericilor şi credincioşilor nu are, prin urmare, nici un temei canonic şi nici măcar statutar, deoarece Statutul BOR, la care se face trimitere în astfel de situaţii, nu poate acorda Patriarhului, şi nici Sinodului, dreptul de a încălca libertatea de expresie a credincioşilor, ci doar de a o contrazice, atunci cînd este cazul. [4]

Experienţa Bisericii Universale ne descoperă că orice Sinod de episcopi în care se discutau chestiuni de doctrină sau disciplinare îşi făcea publice hotărîrile, înşiruind lista participanţilor şi chiar luările de cuvînt a fiecăruia, ca oricine să poată urmări felul în care s-a ajuns la o concluzie sau alta. Listele episcopilor şi a clerului participant la sfintele Sinoade ecumenice din primele opt veacuri ale creştinismului, cu tot cu intervenţiile lor din timpul polemicilor sinodale, se păstrează pînă astăzi în Actele Sinoadelor Ecumenice, spre mărturie întregii Biserici despre ceea ce este un Sinod şi despre felul în care trebuie el să decurgă. Această operă monumentală (patru tomuri academice) a rămas nepublicată, din păcate, în limba română, ceea ce face ca orice discuţie canonică, fie că se face în presă, într-o instituţie de învăţămînt, sau chiar în Sfîntul Sinod, să fie din start sortită relativismului şi deletantismului.

Cu părere de rău, hotărîrile de Sinod din ultima perioadă se iau într-un mod aproape secret, iar dacă cineva încearcă să le facă publice este văzut ca un traficant de droguri sau de substanţe radioactive.

Din mărturiile păstrate în Actele Sinoadelor Ecumenice vedem cît de distincte erau vocile celor care luau cuvîntul şi că orice intervenţie trebuia să aibă temei în Sfînta Scriptură. Mai vedem că la sinod nu participau doar episcopi, ci şi preoţi şi diaconi, cum este cazul Sfîntului Atanasie cel Mare care, fiind încă diacon, la vîrsta de doar 24 de ani, a apărat în faţa întregului Sinod dogma dumnezeirii lui Hristos. Acesta este un exemplu grăitor că Ortodoxia nu a considerat niciodată „neascultare” dacă un diacon contrazice un episcop pe chestiuni de credinţă – în cazul sfîntului Atanasie episcopii care mărturiseau contrar erau de ordinul sutelor –, ci o percepe ca pe un lucru firesc în procesul formulării adevărului. [5]

Aşadar, toţi care mărturisesc adevărul în Biserică sînt „purtători de cuvînt”. Biserica prin rostul ei este purtătoare de cuvînt, al cuvîntului cu literă mică şi al Cuvîntului cu majusculă. Primul purtător de cuvînt al Bisericii este însuşi Hristos. După moartea Sa, Hristos şi-a trimis apostolii la propovăduire, poruncindu-le să vestească Evanghelia la toată făptura. [6]

Orice creştin, dar în primul rînd ierarhii, preoţii şi diaconii sînt purtători de cuvînt ai Bisericii atunci cînd predică Evanghelia şi adevărul. Ierarhul poate interzice cuiva să propovăduiască doar atunci cînd se răspîndeşte o erezie sau se fac îndemnuri imorale, dovedind mai întîi prin argumente scripturistice şi logice că propovăduitorul răspîndeşte o învăţătură nedreaptă.

A opri pe toţi preoţii de la propovăduire, pentru a pune în locul lor purtători de cuvînt, înseamnă a declara pe faţă că preoţimea în sine este inaptă de predică, înseamnă a anula rostul preoţiei.
Biserica nu este poliţie, nu este armată şi nici o echipă de fotbalişti în care nu oricine are datoria să fie şi orator. Preotul, prin vocaţia sa, este dator să fie un bun vorbitor, să cunoască realităţile cu care se confruntă Biserica şi să poată da un răspuns demn oricui i-l cere, fie că este vorba de un jurnalist, de un turist sau de un simplu credincios. [7] Patriarhia ar trebuie să impună verificarea candidaţilor la preoţie încă de pe băncile Seminarelor Teologice, ca să nu se ajungă la situaţia jenantă de a interzice preoţilor să vorbească în public. De parcă preotul prin definiţia sa ar fi un imbecil care face de rîs Biserica şi de aceea trebuie să-l ascundem, ca pe un copil handicapat, în camera din spate de fiecare dată cînd vin oaspeţi.

Şi încă ceva, ordinul patriarhal nu interzice oricui apariţia în presă, ci tocmai preoţilor şi teologilor, care sînt cei mai în măsură să vorbească. Să mă iertaţi, dar de ce fel de „formare” au nevoie purtătorii de cuvînt ai Bisericii dacă toţi anii de facultate şi doctoratele nu sînt suficiente? Există vreo şcoală secretă pentru purtătorii de cuvînt?

Cu această ocazie, mă întreb dacă ieşirile în presă ale Prea Sfinţitului Corneliu Bîrlădeanu şi ale aliaţilor săi de la Patriarhie în cazul Tanacu au fost în acord cu ordinul patriarhal, adică au reprezantat întocmai interesele Bisericii Ortodoxe Române? Dacă da, este regretabil.

De cînd intervenţiile în presă au devenit mai importante, fiind un privilegiu al celor aleşi, iar propovăduirea de pe amvoane în biserică sau la catedră este abandonată tuturor? Adică ceea ce spune credincioşilor un preot, considerat inapt să se exprime în presă, sau ceea ce spune un profesor de teologie la şcoală nu interesează pe Patriarh, ci doar ceea ce apare în ziare?
Să înţelegem că Biserica are două feţe: una pentru credincioşi şi alta pentru presă, pentru „opinia publică”?

Dacă au existat cazuri cînd un preot sau un teolog au afirmat lucruri neadevărate sau neconforme cu spiritul Evangheliei, să fie cercetaţi acei preoţi şi teologi, dar să nu li se interzică tuturor preoţilor dreptul la exprimarea propriei opinii, pentru că aceasta este o măsură nefondată, practicată doar de regimurile politice dictatoriale şi care reduce Biserica la tăcere într-o vreme cînd oricine este liber să-şi facă public punctul de vedere, adică liber să discute, chiar şi cu ostilitate, adevărurile Bisericii. [8]

Iar dacă Biserica (mai exact BOR) are secrete şi interese pe care nu trebuie să le cunoască preoţii şi teologii obişnuiţi, ci doar cei „formaţi” în acest scop, atunci e altă temă de discuţie. O discuţie pe care prefer să nu o fac publică, pentru că este secretă, foarte secretă…

NOTE:

1. „În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, Art. 5, (4), publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007.

2. Fapt prevăzut şi în Statutul BOR în Art. 14 punctul „p”: „[Sf. Sinod] Hotărăşte, cu o majoritate de două treimi din totalul membrilor săi, cu privire la trimiterea în judecata canonică a acelora dintre membrii săi care sînt învinuiţi de abateri de la învăţătura şi disciplina Bisericii”.
3. Epistola I către Corintheni, 9, 22.
4. „Recunoaşterea statutelor şi a codurilor canonice se acordă în măsura în care acestea nu aduc atingere, prin conţinutul lor, securităţii publice, ordinii, sănătăţii şi moralei publice sau drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Legea nr. 489/2006 Art. 17 (2).

5. L-am pomenit aici doar pe Sfîntul Atanasie nu pentru că nu ar fi şi alte exemple grăitoare în istoria Bisericii cînd cei inferiori pe linie ierarhică au polemizat, uneori pînă la martiriu, cu ierarhia oficială (ca Sfînţii Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaskinul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama), ci pentru că de numele lui se leagă crezul ortodox, zis şi „crezul atanasian”.
6. Marcu 16, 15.
7. Am dovedit îndeajuns pe parcursul acestei cărţi, prin exemple din Sfinţii Părinţi, cele afirmate.
8. Asupra celor care, în presa scrisă şi la TV împroaşcă Biserica de cîte ori li se iveşte ocazia, ţidula Patriarhiei nu are nici o putere. Patriarhia închide gura numai preoţilor, monahilor şi teologilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: