Amintiri dintr-o copilărie ateistă (2). Cum a ajuns tata ateist și cum am vrut să-l înțeleg

Fragment din romanul ”Dumnezeu este anticomunist – amintiri dintr-o copilărie ateistă”

Ateismul tatei mi-a marcat întreaga copilărie și adolescența. Era firesc ca și eu să fiu ateist și să afirm asta peste tot. Poate că și din cauza ateismului meu afișat, dar poate și din cauza cercurilor în care mi-a fost dat să trăiesc și să învăț, mi se părea că oameni credincioși nu mai există, că însăși religia a dispărut demult. Acesta era și unul din argumentele care mă întărea în convingerile mele. După mulți ani, întîlnindu-mă cu foști colegi de liceu sau de facultate, am aflat că mulți dintre ei erau credincioși, mergeau duminica la catedrală, iar unii din ei au ajuns călugări sau preoți. Printre ei se numărau și prieteni apropiați care și-au tăinuit credința de mine, probabil, pentru a nu mă stînjeni.

Există o jenă a credincioșilor în fața necredincioșilor, o grijă de a nu-i jigni și îndepărta, ceea ce mai tîrziu mi-a fost dat să trăiesc pe propria-mi piele. Din pricina acestei jene nu am apucat să-i lămuresc tatei cum Îl văd eu pe Dumnezeu și de ce am crezut în El.

S-a întîmplat, desigur, și din cauza temperamentului sangvinic al tatei care, avînd și autoritatea de părinte, dar mai ales încrederea nestrămutată în cărțile pe care le-a citit, nu mă lăsa să vorbesc. Ne enervam amîndoi, iar eu, cînd se ajungea la strigăte, mă ridicam și plecam. Prima dată am plecat pe șapte ani, timp în care nu am comunicat în nici un fel. Ultima dată cînd am plecat a durat mai mult, pentru că tata a murit peste cîteva săptămîni de la ultima noastră întrevedere. Poate dacă aș fi avut ceva mai multă răbdare, l-aș fi făcut pe tata să mă asculte măcar o dată pînă la capăt. Dar, deoarece i-am moștenit temperamentul și încrîncenarea, nu am putut face asta.

De cîteva ori am încercat să-i scriu. Însă de fiecare dată mi se părea că este un fel de răzbunare în cuvintele mele și de aceea amînam scrisoarea. Voiam ca scrisoarea mea către tata să fie curată de orice mizerie sufletească, să aibă în ea toată dragostea pe care i-am purtat-o și cu care îi eram dator. Dar niciodată cuvintele nu erau potrivite, deoarece în minte îmi apăreau amintiri rele și ura, vrînd nevrînd, strica totul.

Ultima scrisoare a fost cea mai frumoasă. Am stat pînă dimineață și i-am înșirat amintiri care mă făceau să plîng. Îi aminteam tatei cum mă purta călare, cum adormeam în căruța plină cu iarbă proaspăt cosită, cum m-a învățat să joc tenis și să boxez și cît de măreț era el, tatăl meu, atunci cînd, respins de toți, urca desculț dealul înflorit iar eu îl urmam privindu-i călcîiele crăpate. I-am scris că dacă ar fi știut cît de mult îl iubesc, poate că viața lui ar fi fost alta. În acea noapte din preajma Crăciunului tata, cel mai orgolios om din lume, era singur în casa de la Oricova. Murea. Dimineața m-a sunat mama și mi-a zis: ”A murit tăticu…”.

Mai pe urmă am făcut un cîntecel, dar nu-l pot cînta niciodată pînă la capăt, pentru că îmi vine să plîng. Desigur, nu este o capodoperă, dar cred că tatei, care era un cîntăreț împătimit, i-ar fi plăcut să-l asculte.

Ce a fost rău și ce-a fost bun
Nu o să știu vreodată
Și-aș vrea să tac, și-aș vrea să spun:
Mi-i dor de tine, tată.

Mi-i dor de dealul înflorit
Ce îl urcai desculț
Și păsul meu cel nevorbit
Aș vrea să mi-l asculți.

Aș vrea să știi cum, între timp,
M-a smuls din mine viața
Și n-am nici lacrimi și nici nimb,
Și slabă mi-i speranța.

E prea tîrziu, dar vreau să spun:
Mi-i dor de tine, tată,
Și ce-a fost rău, și ce-a fost bun
Te rog de mi le iartă.

De atunci și pînă acum am încercat să-l înțeleg pe tata, dar mai ales să-i înțeleg ateismul. Ateismul, fără îndoială, e un lucru cumplit, dar partea lui de însingurare și tristețe îl face uman. Dintre toate făpturile, doar omul cunoaște ateismul. Am citit cîndva niște meditații atît de adînci despre ateism ale vlădică Antonie al Surojului, încît aproape că am ajuns la concluzia că cei care nu au cunoscut ateismul au o experiență nedeplină a Dumnezeirii. Nu e nimic nepotrivit în această afirmație, deoarece și Hristos a zis: ”Cui mult i se iartă, mult iubește”.

Am încercat, așadar, mai întîi de toate, să înțeleg ateismul tatălui meu. Acum, cînd el a trecut prin judecata Domnului, cînd L-a văzut pe Hristos și a auzit sentința Lui, iar orice încrîncenare s-a dus de la inima mea, îmi este mai ușor să fac asta.

Pînă la urmă, ateismul tatălui meu a fost unul mai mult social decît intelectual, deși tata era convins că ateismul este o replică filozofică și științifică dată lumii. Dacă tata nu s-ar fi născut în comunism, sînt sigur că el nu ar fi ajuns ateu. Dar tata s-a născut în plin război mondial, în 1943, iar foametea stalinistă din 47 l-a marcat pentru întreaga viață.

Comunismul, cum se spunea, l-a ajutat să devină om. L-a îmbrăcat, l-a hrănit și l-a educat, pe gratis, dîndu-i șansa de a ajunge din copil sărman de pe malul rîpei din Bujorăuca la Universitatea din Leningrad. Iar ateismul tata l-a primit la pachet, odată cu ideile comuniste de echitate socială, de biruință a proletariatului asupra bogaților, de emancipare și libertate a spiritului.

Cultul emancipării, în sens iluministo-comunist, era cu atît mai puternic la tata cu cît bunica nu știa carte, dovadă că pînă la comunizm oamenii erau mai proști și mai săraci, mai exact nu știau să citească și mureau de foame. Emanciparea presupunea mai întîi ruperea de religie. În acest sens, tata se lăuda că încă de mic a declarat război religiei, cînd, copil fiind, a scos icoanele din casă și le-a dus în cotețul găinilor, pentru care a fost bătut de bunica cu creanga. A fost prima lui misiune ateistă.

Tata chiar a văzut în comunizm o salvare. El nu a știut niciodată de milioanele de morți săvîrșite de comuniști sau poate nu a dorit să știe. În orice caz el a rămas marxist pînă la ultima noastră întîlnire și susținea că Lenin e un mare gînditor.

Trăgîndu-se din țarani săraci, tata nu a avut rude deportate. Îndeobște nu avea conștiința apartenenței la o familie. Noi nu am avut niciodată o relație prea apropiată cu bunica de pe tată și nici cu cei doi frați și două surori ale tatei, unchii și mătușele mele. Și asta nu pentru că nu i-am fi iubit, dimpotrivă, întîlnirile cu ei erau calde și pline de dragoste, dar totuși foarte rare. Cred că, în toată viața, ne-am întălnit mai puțin decît de zece ori. Și asta numai datorită înstrăinării tatei dobîndite în vremea foametei, cînd, zicea el, a fost lăsat să moară de către mama sa, rămasă văduvă pe la vreo douăzeci și opt de ani. Această înstrăinare și lipsa conștiinței apartenenței la o familie a trecut, prin naștere, la mine și, se pare, și la frații mei.

Își amintea de cadavrele de sub garduri pe care le secera foamea, dar se pare că nu a admis niciodată că foametea a fost opera sinistră a lui Stalin. Ca și în manualele comuniste de istorie, foametea era pusă pe seama secetei. În serile de iarnă, trîntiți lîngă sobă, tata îmi povestea, ba rîzînd, ba lăcrimînd, despre foamete. Tata a trăit toată viața cu impresia că mama sa l-a lăsat să moară, preferînd să-și salveze primul copil, pe Vladimir. Această abandonare în brațele sorții l-a făcut pe tata pentru totdeauna un însingurat. El încuviința această alegere, spunînd întotdeauna că Vladimir era mai frumos și mai inteligent și că, dintre toți cei șase copii, doar el a avut ochi albaștri. Ironia sorții a făcut ca Vladimir să moară în tractor la ”țelină”, în Cazahstan, iar tata să trăiască, fiind toată viața un bărbat zdravăn și mereu pus pe glume.

Tata îl iubea pe fratele său Vladimir și cînd îi pronunța numele lăcrima. Dar nici pierderea fratelui în lupta absurdă pentru biruința socialismului comunist nu l-a făcut pe tata să fie mai puțin marxist-leninist.

Fiind tributar argumentelor propagandei ateiste, tata a crezut dintotdeauna că religia este proprie doar oamenilor reduși mental și celor care nu au acces la alte surse decît Biblia și cărțile de rugăciuni. Din punctul lui de vedere, care nu era al lui, ci al tuturor comuniștilor, un om inteligent și citit nu poate crede în Dumnezeu. I-a fost mai greu atunci cînd eu am crezut în Dumnezeu. Mi-a zis: ”Cum tu, care ai citit atîtea cărți, care ești atît de inteligent, mai inteligent și decît mine, care ești apreciat de scriitori și oameni de cultură, ai ajuns să crezi în Dumnezeu? Religia este o gogomănie! Bliblia a fost scrisă de niște agramați și e plină de toate legendele lumii, nu a dat nimic nou! Iar Noul Testament e inspirat din Platon! Tu care ai studiat filozofia trebuie să știi asta! E o rușine! Fiul meu, fiul celui mai mare ateist din raion, chiar din toată Moldova, că nu este un ateist mai mare ca mine în Moldova, care am întors mii de oameni de la întunericul credinței, fiul meu a ajuns călugăr! Degeaba mi-am trăit viața! Toată truda mea a fost zadarnică! De azi eu nu mai am fiu!”

Apoi a adăugat, ca și cum cele zise nu erau suficiente: ”Aș veni la mănăstirea aceea a voastră, v-aș strînge pe toți în biserică și v-aș da foc. Și chiar dacă și tu, fiul meu, ai arde acolo, aș socoti că am făcut un lucru bun, deoarece am izbăvit omenirea de niște șobolani”.

Eu l-am ascultat și am tăcut, deoarece mă durea prea mult ca să vorbesc. Aș fi plîns, dar nu voiam să fac asta. Ar fi părut o slăbiciune, iar slăbiciunea era unul din motivele principale pentru care tata ura credincioșii.

Am ieșit și m-am dus, ca să revin abia peste șapte ani, cînd am aflat că tata este grav bolnav și că ar fi trebuit să fie operat la inimă. L-am găsit același. Mi-a strîns mîna, dar în timp ce mi-o strîngea, m-a întrebat indispus:

– Tot în fustă? Cînd o să te văd din nou ca pe un bărbat, că eu am născut un bărbat, nu o muiere ca să te îmbraci în fustă?

Apoi a trecut direct la religie, de parcă cei șapte ani nici nu au trecut, iar discuția noastră a rămas deschisă în toată această vreme. I-am zis:

– Tăticu, eu n-am venit să te schimb, dar nici tu pe mine. Uite la mine, că am jumătate de cap sur, iar tu încă insiști să mă educi. Oare n-ai înțeles că nici unul din noi nu are putere unul asupra altuia? Nu am venit să te schimb, dar te rog nici tu să nu încerci asta. Am venit ca un fiu la tatăl său, să-ți strîng mîna și să te întreb cum te simți.

După aceea a fost o vreme cînd relația noastră parcă s-a îmbunătățit. Totuși se pare că a fost doar o părere. Sau poate că nu a fost doar o părere? Unul Dumnezeu știe. Bunul nostru Dumnezeu.

Vezi și Partea I