Despre lucrurile trecătoare – cuvînt al Sfîntului Dimitrie al Rostovului

Traducere de ieromonahul Savatie Baştovoi
din „Alfavita Duhovnicească”

CAPITOLUL XII

Cum că nu se cuvine a ne alipi inima de lucrurile de acum şi a căuta odihnă şi mîngîiere în desfătările pămînteşti, ci să le căutăm doar în Unul Domnul Dumnezeu

1. Omule! Fii slobod de împătimirea pămîntească, ca, robindu-te desfătărilor celor fără rost, să nu fii legat cu legăturile lacrimilor veşnice. Nu-ţi alipi inima de lucrurile de acum ca să nu te amăgeşti de ele ca într-o visare. Nu căuta odihnă în desfătările pămînteşti şi mîngîiere în poftele trupeşti, ci caută-le pe acestea în Domnul Cel ce a zidit toate. Avînd ceva pe pămînd, fii ca şi cum nu ai avea, primind ca şi cum nu ai primi, mîncînd ca şi nemîncînd, bînd ca şi nebînd: fii slobod de toate cele pămînteşti, ca să te alipeşti cu toată inima ta de Unul Domnul. Toate cele pămînteşti durează puţină vreme, iar harul lui Dumnezeu este veşnic. Desfătarea pămîntească nu dă pace şi pofta trupească nu aduce sufletului mîngîiere trainică, ci face tulburare nesfîrşită şi necontenită nemulţumire. Chiar dacă ar fi să trăieşti mii de mii de ani în desfătări trupeşti, niciodată nu vei afla în ele pace şi odihnă.

2. Cum va putea făptura şi pofta trupului să dea odihnă desăvîrşită şi mîngîiere trainică sufletului, dacă Însuşi Făcătorul făpturii nu va împăca sufletul – dacă nu-l va mîngîia cu mîngîierea Sa, dacă nu-i va dărui veşnica şi pururea fiitoare desfătare?! Precum mlădiţa nu creşte şi nu înfloreşte fără rădăcină, aşa şi sufletul poate avea desăvîrşită mîngîiere doar în harul Domnului şi în Preasfîntul şi mîngîietorul Său Duh – acolo unde este rădăcina fiinţării sale [a sufletului].

3. Adesea sufletul la vreme de necaz şi întristare, dorind să se mîngîie, se întoarce şi se alipeşte de desfătarea pămîntească, căutînd în ele odihnă şi mîngîiere. Dar îndulcindu-se dobitoceşte puţin de ea, dobîndeşte după aceea îndoită apăsare şi necaz. Căci făptura nu poate să dea sufletului mîngîiere adevărată, fără numai o mîngîiere mincinoasă şi amăgitoare, degrab trecătoare şi amestecată cu necaz şi întristare. Omul chiar de va petrece mulţi ani în desfătările trupeşti, cînd se apropie de sfîrşit, gîndeşte că acelea nici nu au fost niciodată, i se pare că totul a fost un vis.

4. Veacul acesta nu are în sine nici un fel de odihnă şi linişte. Răutatea şi patimile omeneşti niciodată nu pot da pace şi odihnă sufletului, ci aduc necontenită tulburare şi nemulţumire. Un rău trece, altul vine; una dispare, alta apare ca în învolburările mării şi în schimbările cele din văzduhuri. Totdeauna şi necontenit sufletul se luptă şi se chinuieşte nu doar cu apăsările cele dinafară, ci şi mai mult de către patimile cele dinăuntru: rabdă necazuri de totdeauna, luptă necontenită, precum dinafară, aşa şi dinăuntru. Desfătarea trupească şi frumuseţea vremelnică şi toată îndulcirea trecătoare li se arată celor cu neluare aminte ca fiind ceva mare, dar de îndată ce se va uita cineva mai bine, le va găsi foarte amare şi sfîşietoare pentru suflet. De aceea Domnul, văzînd cele ce sînt mai bune pentru noi, nu în zadar ne porunceşte să urîm aceste părelnice desfătări, ca fără de poticnire să ne îndreptăm către desfătările cele veşnice, către paşnica şi pururea fiitoarea desfătare şi odihnă.

5. Dragostea şi pofta trupească niciodată nu se satură şi nu se linişteşte. Adună frumuseţile din toate ţările şi poftele din întreaga lume – oare ţi se va linişti sufletul? Niciodată, pentru că una are un fel de frumuseţe, iar cealaltă altfel; una are un fel de farmec, iar cealaltă altfel. Dacă vei dori să desfrînezi cu toate acestea în inima ta, cum vei avea în inimă pace şi linişte? Nicicum. Căci acum vei pofti una, iar după aceea altceva; acum vei iubi ceva, iar mîine te vei îngreţoşa; acum vei fi luptat de ceva, iar mîine de altceva. În acest fel sufletul necontenit lucrează şi niciodată nu se linişteşte. Dar cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi se alipeşte de Domnul cu toată inima totdeauna petrece în pace şi linişte.

6. Cine a aflat vreodată odihnă şi pace în desfătările trupeşti? Cine a dobîndit vreodată desăvîrşită mîngîiere de la lume? Nimeni. Oare nu toţi şi-au cheltuit viaţa în necaz şi întristare? Oare nu toţi şi-au sfîrşit viaţa în nedumerire şi tulburare? Şi, în cele din urmă, toţi pe neprins de veste sînt seceraţi de secera morţii! Nu este în desfătările trupeşti odihnă şi adevărată mîngîiere, ci război şi luptă de totdeauna pentru suflet. Şi iarăşi, cu cît vei iubi mai mult ceva, cu atît mai mult te vei întrista după aceea; cu cît îţi vei alipi inima mai mult de desfătarea trupească, cu atît mai mare îţi va fi necazul şi greutatea după aceea.

7. Dumnezeu, dorind să ne ridice ca pe nişte copii mici de la cele de jos la cele mai înalte, pînă la o vreme, a pus înaintea ochilor noştri această rînduială trupească ca pe un lapte oarecare, ca de la acesta noi să ne ridicăm spre o înţelegere şi cunoaştere mai înaltă. Dar cel nepăsător şi leneş, care nu se îngrijeşte să se înalţe spre mai buna şi mai desfătata dorire şi înţelegere Dumnezeiască, se opreşte, ca un copil lipsit de minte la laptele dulceţii trupeşti.

8. Orice desfătare trupească este apăsare pentru suflet, iar desfătarea duhovnicească şi Dumnezeiască în Domnul este pace sufletului, împăcare conştiinţei, libertate duhului, bucurie, lipsă de întristare şi dragoste nefăţarnică faţă de toţi. Pe cînd desfătarea vremelnică şi pofta trupească nu sînt altceva decît povară şi tulburare. Ce fel de odihnă este în ghiftuire şi beţie? Ce fel de odihnă e în pofta trupească şi în zburdarea desfrînării? Adînceşte-ţi mintea în acestea şi leagă-te cu pofta trupului şi vezi ce vei căpăta? Oare dobînde-vei ceva mîntuitor? Nimic, în afară de întuneric, beznă, legare fără rost, nedumerire, necaz şi întristare şi necunoştinţa [nesiguranţa] mîntuirii.

9. O, cît de învolburată şi plină de griji este viaţa acestei lumi deşarte! Nu este în ea nici o mîngîiere şi odihnă: doar povară şi o mare apăsare a sufletului, căci fiecare zi aduce cu sine vorba lumii şi tulburare şi necazuri neaşteptate. De la naştere şi pînă la moarte omul nu mai are pace, ci [numai] tulburare şi nemulţumire de totdeauna. Căci omul se naşte în lume cu durere şi strigăt, creşte şi trăieşte în necazuri şi întristări, iar sfîrşitul său este de mult plîns şi tînguire. După moarte trupul lui merge spre hrană viermilor, iar sufletul la judecată şi urmarea necunoscută a judecăţii. De aceea, să nu-ţi lipeşti inima de veacul acesta, nu te desfrîna în desfătările trupeşti, ca să nu te trezeşti gol şi deşert de orice bine. Caută totdeauna pe Domnul ca să te învredniceşti de bunătăţile cele veşnice: bogaţii în desfătări trupeşti au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Ps. 33).

10. Aşadar, ziua şi noaptea caută pe Domnul, ziua şi noaptea caută pe Făcătorul de bine, pînă cînd Îl vei găsi pe El şi Îl vei dobîndi. Caută-L în toate colţurile pămîntului; caută-L în toată lumea; caută-L în slavă şi în bogăţie, în fumuseţea trupească, în desfătările pămînteşti; caută-L în orice făptură – dar nicăieri nu-L vei găsi. Căci El te [sus]ţine pe tine întreg, însă tu nu-L cunoşti; El este în tine întreg, însă tu nu-L ştii; împărăţia cerurilor este înăuntrul tău, însă tu o cauţi în altă parte; desfătarea cea pururea fiitoare e înăuntrul tău, însă tu nu o pricepi. Ci caută-L pe Domnul în tine zi şi noapte ca să-L găseşti şi găsindu-L vei dobîndi odihna veşnică şi vei striga cu bucurie: “Veniţi şi vedeţi, că am aflat pe Cel dorit şi m-am împreunat cu Cel pururea fiitor, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Preasfîntul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin”.

Istorisire despre Psalmul 50 (VIII)

De Savatie Baştovoi

Am spus că David pare să facă un nou legămînt cu Dumnezeu atunci cînd îl roagă să-şi întoarcă faţa de la păcatele sale şi să-i şteargă toate fărădelegile. Acest lucru se vede din faptul că nu cere doar ştergerea păcatului pentru care a fost mustrat de prorocul Nathan, ci spune „toate fărădelegile mele şterge-le”.

Văzînd că a fost iertat pentru acel păcat de moarte, David capătă îndrăzneală înaintea milostivirii lui Dumnezeu, cerînd iertare şi pentru alte păcate ştiute şi neştiute. Stă în firea omului ca atunci cînd dobîndeşte de la cineva un dar sau un împrumut nesperat să îndrăznească să-l roage şi pentru alte cereri. Aşa şi Prorocul, văzînd dărnicia lui Dumnezeu, dar mai ales avînd descoperirea (revelaţia) iertării păcatelor prin jertfa lui Hristos – căci am zis mai înainte că Legea poruncea uciderea cu pietre pentru cel ce săvîrşea astfel de păcate –, se grăbeşte să ceară deplina curăţare şi înnoire prin harul lui Dumnezeu, pentru a putea începe o viaţă nouă, lipsită de păcat.

David rîvneşte cu toată fiinţa înnoirea vieţii sale, de aceea, în cuvintele următoare nici nu mai spune „curăţeşte-mă”, ci, încrezut în puterea lui Dumnezeu, îl roagă:

Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele!

Sfîntul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia că Prorocul nu cere curăţarea inimii, ci rezidirea ei. Adică, pînă într-atît, mi se pare, a urît păcatul pe care l-a născut inima sa – pentru că, zice Hristos, din inimă ies curviile, furtişagurile, uciderile şi celelalte / Evanghelia după Matei 15, 19/ -, încît, laolaltă cu păcatul, şi-a urît şi propria inimă, după cuvintele Mîntuitorului care a zis: cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică /Evanghelia după Ioan 12, 25/. Această ură a păcatului pînă la ura de sine îl face pe David să-l roage pe Dumnezeu să-i zidească o nouă inimă care să nu păstreze în ea nimic din răul săvîrşit de el. Această rugăciune arată marea credinţă a Prorocului, dar şi cunoştinţa, în Duhul Sfînt, că Dumnezeu îndeplineşte astfel de rugăciuni.

„Duhul drept” pe care îl cere Prorocul este, aici, puterea voinţei care păzeşte inima de abaterile pătimaşe. Tot omul se naşte cu inimă curată, dar din pricina slabei voinţe, îşi lasă inima cucerită de gînduri şi dorinţe care o murdăresc. Acest duh drept al omului îşi capătă întărirea din harul Dumnezeiesc. Voinţa omului, care are o lucrare liberă, se înnoieşte, întăreşte de la Dumnezeu, dar nu este înlocuită, rămînînd aceeaşi în orientare. De aceea David cere rezidirea, înlocuirea inimii, ca simbol al dorinţelor păcătoase dobîndite, dar cînd vorbeşte de duhul, adică voinţa sa, cere să fie doar înnoit, întărit cu putere de sus, deoarece voinţa sa a fost întotdeauna orientată spre bine, păcatul fiind săvîrşit din orbire, nu dintr-un obicei al voinţei.

Istorisire despre Psalmul 50 (VII)

De Savatie Baştovoi

Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegele mele şterge-le.

Prorocul pare să pună prin aceste cuvinte legămîntul unei vieţi noi. El îi cere lui Dumnezeu să-şi întoarcă faţa, aşa cum face orice om care este prins într-o faptă de ruşine. Parcă ar spune: dă-mi răgaz ca să apar altfel în faţa Ta, îndreptat, curat. Dar nu se arată încrezător în propria dreptate, ci aşteaptă curăţarea de la Dumnezeu însuşi. Cu alte cuvinte, el pare să spună: ajută-mă să stau înaintea Ta curat de orice păcat, pentru că, păcătos fiind, îmi este greu să mă las privit de faţa Ta, de vreme ce această apropiere mă arde, amintindu-mi de nedreptatea mea.

David este prins între două porniri contrare: pe de o parte, de a se ascunde de Dumnezeu, din pricina păcatului făcut, iar pe de alta, de a se alipi de Dumnezeu, deoarece simte iubirea Lui. Însă focul iubirii este mai mare decît cel al ruşinii, mistuind-o, precum a zis şi un alt om foarte iubit de Dumnezeu: „Dragostea alungă frica” /Epistola I a Apostolului Ioan 4, 18.1/.

Prorocul David, chiar şi după cădere, dar poate mai ales acum, este plin de această dragoste atotbiruitoare. Nu este nici o nepotrivire în aceste cuvinte, de vreme ce însuşi Hristos a spus că cel cărui mult i se iartă, mult iubeşte /Evanghelia după Luca 7, 47/. Inima prorocului se revarsă spre Dumnezeu cu o îndrăzneală neînţeleasă pentru cei care nu cunosc măreţia dragostei, îndrăzneală pe care şi Apostolul Petru a arătat-o la vederea lui Hristos după înviere, alergînd spre El prin apă, sărind nerăbdător din barcă, deşi cu trei zile mai înainte se lepădase de trei ori de Învăţătorul său iubit.

Prorocul David, în acest moment al iertării, trăieşte această paradoxală revărsare a dragostei pe care a dovedit-o şi apostolul Petru la vederea lui Hristos cel înviat, Hristos de care se lepădase. Cu siguranţă, ceea ce l-a făcut pe Petru să alerge cu toată deschiderea spre Hristos, după ce se lepădase de El, a fost dragostea Mîntuitorului care se revărsa în acele clipe ale întîlnirii asupra lui Petru. Aceeaşi dragoste o simte revărsîndu-se asupra sa şi prorocul David, de aceea spune: „Întoarce faţa Ta de la păcatele Mele”.

Pe de altă parte, faţa lui Dumnezeu nu poate să stea alături cu păcatele. Mai bine zis, Dumnezeu arde păcatele prin ivirea Sa. De aceea şi David va spune cu alte ocazii: „Arată faţa Ta şi ne vom mîntui” /Psalmul 79, 4; 20/. Trebuie să înţelegem că şi acum Prorocul s-a învrednicit de vederea feţei lui Dumnezeu, vedere care l-a curăţat cu totul de păcatele şi fărădelegile sale.

Istorisire despre Psalmul 50 (VI)

De Savatie Baştovoi

Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi.

Stropirea cu isop şi spălarea făceau parte din ritualul de curăţare şi iertare a Legii vechi. Însă David nu se arată aici un încrezut în izbăvirea prin simpla îndeplinire a unor gesturi exterioare, ci îşi descoperă taina prin care inima sa primise încredinţarea iertării de la Dumnezeu însuşi, pentru că îndată zice:

Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite.

Întreaga sa făptură trăieşte întîmplarea iertării, aşa încît pînă şi oasele, dacă ştie cineva cum se petrece asta, se bucură.

În alt psalm, prorocul îşi descrie bucuria întîlnirii cu Dumnezeu în cuvinte asemănătoare: „Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu” (Ps. 83). Din aceste mărturisiri trebuie să înţelegem că Dumnezeu este atît de nestăvilit în dragostea Sa, încît cuprinde întreaga fire a celui iubit, chemînd-o la o iubire pe măsură. Faptul că David vorbeşte acum, cînd s-a făcut vinovat de o cădere de moarte, de acest fel de bucurie superioară, ne descoperă, pe de o parte, experienţele anterioare de care s-a bucurat, iar pe de alta, sfîşierea pe care doar cineva ca el putea să o trăiască după pierderea acelei bucurii.

Se mai poate spune că prin bucuria oaselor celor smerite Prorocul are în vedere învierea din morţi, a cărei pregustare o are în acest ceas al iertării.

Vezi Partea I

Alfavita duhovnicească a Sf. Dimitrie al Rostovului (V)

Traducere din ruseşte de
ieromonahul Savatie Baştovoi

CAPITOLUL V

Cum că în toate se cuvine a urma judecata şi cumpătarea, şi nu trupul cel dobitocesc

1. Mai înainte de tot lucrul şi în toate faptele tale să-ţi meargă faţă şi să te povăţuiască totdeauna judecata şi cumpătarea, că aşa niciodată şi întru nimic nu te vei înşela; vei fi mai presus de toată înşelăciunea. Precum toate lucrurile cele dinafară nu pot fi văzute fără ochi, tot aşa şi lucrurile lăuntrice cele duhovniceşti pot fi înţelese numai prin judecată şi chibzuinţa minţii.

2. Să nu începi şi să nu faci niciodată nimic, pînă ce mai înainte nu te vei uni în rugăciune cu Dumnezeu ca să judeci [de este bine sau nu ceea ce vrei să faci]. Căci nimic nu face pe om mai fără de poticneală şi mai fără de alunecare în toate lucrurile, ca dreapta judecată şi cumpătarea. „Ca să judeci despre toate cele cîte le vei face”, a zis Domnul către Iisus Navinul.

3. Precum orbul umblă nu fără de primejdie, tot aşa şi nebunul nu poate face nimic bun. De aceea nu te supune poftei şi dorinţei trupului, ci în toată vremea şi în tot lucrul urmează numai judecata şi cumpătarea.

4. Cea dintîi pricină a căderii lui Adam, precum s-a zis, a fost lipsa de judecată. Dacă el ar fi judecat asupra poruncii date lui de Dumnezeu, dacă şi-ar fi urmat judecata, n-ar fi făcut călcare de poruncă şi nu s-ar fi înşelat prin mîncarea din pomul poruncit.

5. Urmînd judecata şi cumpătarea nimeni nu poate să cadă, iar cel ce nu are dreaptă judecată nimic bun nu poate să facă. Precum începutul şi rădăcina a tot păcatul sînt nebunia şi dobitoceasca necunoaştere de sine, tot astfel, început şi rădăcină a tot binele sînt dreapta judecată şi cumpătarea.

6. Cel orb cu ochii cei dinafară, în toate căile sale adesea şi în multe chipuri se poticneşte, iar cel ce nu are dreaptă judecată, pentru că nu urmează cumpătarea, totdeauna rătăceşte în întunericul necunoştinţei şi al păcatului. Însă cel ce s-a cunoscut pe sine şi vede lumina cea gîndită [a minţii] totdeauna şi în toate este fără de poticnire.

7. Ce este păcatul? Lucrare a poftei trupeşti. Dar ce este lucrarea poftei trupeşti? Nimic altceva decît nebunie. Nimeni nu păcătuieşte, decît aflîndu-se în nebunie şi necumpătare: tot binele se face cu judecată, iar tot răul din lipsă de judecată.

8. Tot păcatul are întotdeauna înainte nebunia, iar virtuţilor şi facerilor de bine întotdeauna le premerge judecata. Lipsa de judecată niciodată nu va aduce omului odihnă şi mîngîiere, dacă însuşi cugetul, prin luminarea sa, nu va împăca şi nu va linişti sufletul. Precum orbul nu poate fi împăcat pînă cînd nu va vedea lumina, tot astfel şi nebunul nu poate avea odihnă pînă cînd nu-şi va recăpăta judecata.

9. Judecata şi cumpătarea se cuvine a le cinsti mai înainte de toate virtuţile, căci în judecată şi cumpătare se cuprind începutul şi pricina a tot binele, aşa încît nici virtutea nu este virtute pe deplin dacă nu va fi însoţită şi călăuzită de judecată şi cumpătare.

10. Precum între toate simţirile fireşti vederea celor văzute este cea mai dorită şi mai cu bucurie, tot aşa în toate cele gîndite şi presupuse întîia şi cea mai mîngîietoare este judecata şi chibzuinţa tuturor lucrurilor. Iată în ce este viaţa veşnică! Iată în ce este şi căderea şi chinul!

Alfavita duhovnicească a Sf. Dimitrie al Rostovului (IV)

Traducere din ruseşte de
Ieromonah Savatie Baştovoi

CAPITOLUL IV

Cum că în lucrarea duhovnicească atît se cuvine a se osteni şi a se nevoi cineva, pînă cînd va ajunge la luminarea minţii

1. Judecata omenească cea dinafară a lumii acesteia are nevoie de învăţătura cea de la oameni, iar cea duhovnicească, lăuntrică se cuvine să caute învăţătură nu de la oameni, ci învăţătura cea dumnezeiască de la Însuşi Domnul. Una este ştiinţa oamenilor şi alta este ştiinţa lui Dumnezeu. Precum învăţătura cea omenească omul o deprinde de la oameni, tot aşa şi ştiinţa cea dumnezeiască se cuvine a o învăţa de la Dumnezeu. Precum omul care nu a fost învăţat de oameni nu poate pricepe cum se cuvine învăţătura omenească, tot aşa şi sufletul care nu a fost învăţat de Dumnezeu prin luminarea minţii, prin rugăciune şi umilinţa cea cu lacrimi a inimii, nu poate să cunoască înţelepciunea lui Dumnezeu şi toate cele dumnezeieşti. Însă cel ce a învăţat de la Dumnezeu pe cele dumnezeieşti poate să priceapă şi toate cele omeneşti, fără vreo învăţătură de la oameni. Dar cel ce nu a fost învăţat de Dumnezeu cele dumnezeieşti, nicidecum nu poate să priceapă de la sine pe cele dumnezeieşti, fără numai pe cele omeneşti, trupeşti. Duhul Sfînt este izvorul a toată înţelepciunea şi priceperea: numai cel ce L-a dobîndit poate să cunoască şi să priceapă toate cele dinlăuntru şi cele dinafară.

2. Apostolii nu de la oameni au învăţat să vorbească în alte limbi, ci prin pogorîrea Preasfîntului Duh pe neprins de veste au prins a vorbi în limbi, după cum le dădea Duhul fiecăruia (FA 2, 4). Şi Domnul nu vreo carte oarecare a deschis spre învăţarea ucenicilor, ci le-a deschis lor mintea ca să priceapă Scripturile. De aceea de la noi se cere doar sîrguinţa şi cu sîrguinţa nevoinţa pentru a dobîndi harul: toate de cîte avem nevoie lesne le vom dobîndi şi le vom avea, numai dacă vom avea cuvenită purtare de grijă. Căci toată învăţătura şi tot lucrul se dăruieşte bunei sîrguinţe şi purtării de grijă celei cu dinadinsul. Cel ce se îngrijeşte, în orice încunjurare, va învăţa, atît cele dinafară, cît şi toate cele duhovniceşti; iar cel nepăsător şi nepurtător de grijă nimic nu poate să deprindă şi să înveţe. De aceea Domnul învăţîndu-ne şi îndemnîndu-ne, zice: cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide; că tot cel ce cere ia şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se deschide.

3. Precum în învăţătura cea dinafară sînt diferite sporiri şi trepte, aşa şi în cele duhovniceşti sînt sporirile şi treptele duhovniceşti. După măsura nevoinţei celei cu dinadinsul se dă luminarea minţii, iar pe măsura luminării minţii se dă harul Domnului. Pe cît se nevoieşte cineva, pe atîta sporeşte, pe atîta se şi luminează, pe atîta şi cu Domnul se uneşte. Iar cel ce a sporit, s-a luminat cu sufletul şi s-a unit cu Domnul în cugetul său, este încredinţat de mîntuirea sa: mai înainte de învierea trupului a înviat cu sufletul şi totdeauna trăieşte pentru Domnul.

4. Pe cît exersează cineva în lucrarea minţii, pe atîta îşi cunoaşte propria neputinţă, şi pe cît îşi cunoaşte neputinţa, pe atîta se luminează cu mintea: pe atîta sporeşte în smerenie şi umilinţă. Nimeni nu poate să-şi cunoască neputinţa altfel decît după vreme îndelungată şi prin multă iscusinţă, pînă cînd îşi va vedea a sa neputinţă cu desăvîrşire şi din toate părţile şi va cunoaşte în faptă că nimic de la sine însuşi nu are.

5. Însă nimeni nu poate să-şi cunoască propria neputinţă dacă mai înainte nu va fi împilat şi zdrobit prin felurite slobozenii ale ispitelor; şi nu poate cineva să ajungă la cunoaşterea de sine şi a neputinţei sale, spre a fi smerit, pînă cînd nu va cerca pe sine toate acestea [ispitele]. De aceea Dumnezeu de obicei îşi încearcă robii mai întîi prin felurite ispite ca, cunoscîndu-şi neputinţa lor, să petreacă în smerenie, nicidecum în sine nădăjduindu-se, căci aurul şi argintul neispitit prin arderea cu foc nu poate fi desăvîrşit.

6. Precum buruiana ce se cheamă in sau cînepa, dacă nu va fi ruptă şi zdrobită cu unelte de lemn pentru aceasta întocmite, nimenea nu poate să lucreze ceva din ea: nici funie, nici aţă, nici ţesătură, nici nimic altceva care să fie de folos în vreo treabă, aşa şi sufletul neîmpilat şi neînmuiat prin felurite ispite nu poate să ajungă la desăvîrşita cunoaştere a neputinţei sale şi la smerenie. Toate acestea au trebuinţă de multă osteneală şi nevoinţă şi de lucrarea minţii cea de totdeauna, pînă cînd omul se va cunoaşte pe sine însuşi şi toată neputinţa sa şi va petrece totdeauna smerindu-se.

7. Aceasta osteneală este înaintea mea, pînă ce voi intra la sfinţitorul lui Dumnezeu (Ps. 72, 16-17) – zice Prorocul. Pînă atunci se cuvine omului a avea osteneală şi nevoinţă, pînă se va lumina, pînă va ajunge la desăvîrşita cunoaştere de sine, pînă se va uni pe sine cu Dumnezeu prin dragoste. Însă cînd se va cunoaşte pe sine, cînd se va uni desăvîrşit cu dragostea, atunci nu va mai avea nici un fel de nevoinţă şi osteneală, atunci se va vedea pe sine în odihna, bucuria şi veselia cea de totdeauna.

8. Greu îi este orbului pînă ce îşi va recăpăta vederea, şi boala bolnavului pînă la însănătoşire ţine. Cel ce învaţă se necăjeşte pînă ce deprinde, iar după ce a deprins bine nu mai are nici un fel de osteneală. Ce osteneală este celui cu vederea bună să vadă lumina? Ce osteneală este celui ce s-a cunoscut pe sine şi pe Dumnezeu să cunoască toate cele cîte sînt? Ce osteneală şi ce nevoinţă este pentru cel îndrăgostit să iubească pe cel iubit? Nu este nici o osteneală. Dimpotrivă, unuia ca acesta toate îi sînt cu bucurie şi dorite. Cel ce a fost orb şi a văzut se îngreţoşează de orbire şi nu are osteneală în a vedea, ci cu bucurie se desfătează de lumină. Cel ce a cunoscut toate şi s-a luminat în cuget se îngreţoşează de nebunie. Cel ce a agonisit avere se îngreţoşează de sărăcie.

9. Cel ce a schimbat neştiinţa în cunoaştere şi luminare a minţii, cel ce a prefăcut furia şi mînia în blîndeţe, patima trupească şi dobitoceasca poftă în dorire dumnezeiască şi iubire va avea odihnă şi pace şi va petrece în bucurie şi linişte totdeauna. Atunci, văzîndu-şi toate cele trei părţi ale sufletului (mintea, inima şi voinţa) afundate în adîncul nepătimirii şi luminarea minţii, omul, în trupul mortificat, ca într-un timpan, bucurîndu-se cu duhul, va cînta Domnului cîntare de biruinţă.

10. Pînă cînd nu te vei cunoaşte pe tine desăvîrşit, pînă cînd toate cele trei puteri ale sufletului nu se vor pătrunde de cunoaştere, de luminarea minţii şi curăţarea de patimi, pînă cînd nu te vei împăca cu Dumnezeu şi nu te vei uni cu El într-un singur duh, pînă atunci nu poţi să fii fără necazuri, nu poţi să fii fără frică şi teamă. Însă cînd te vei uni cu Dumnezeu şi cînd Îl vei iubi pe Dînsul cu toată inima, atunci totdeauna fără de teamă şi tristeţe vei fi: totdeauna te vei bucura şi te vei veseli cu duhul de Dumnezeul Cel Unul, în vecii cei vecinici.

Istorisire despre psalmul 50 (V)

De Savatie Baştovoi

„Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica-mea”. Prorocul deplînge aici calea oamenilor pe pămînt, care nu este ferită de păcat. Cine se naşte din patimă, nu poate fi ferit de patimă. Nu este o fărădelege, desigur, nunta şi naşterea de prunci, dar David pare să contrapună aici zămislirea din patimă a oamenilor cu zămislirea cea neîntinată şi mai presus de fire a Mîntuitorului Hristos. „Tu singur eşti fără de păcat şi ferit de orice pornire pătimaşă chiar din naştere, eu însă sînt rob al firii, urmare a patimii cu care m-au zămislit părinţii mei, patimă din patimă care doar prin Tine a căpătat izbăvire”.

Că David a avut în vedere comparaţia omului căzut cu Omul Hristos, ne-o arată stihul următor: „Că (dar) iată, adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie”. Doar prin mila lui Dumnezeu omul poate ieşi din mreaja patimilor. David pune întoarcerea sa de la păcat doar pe seama lui Dumnezeu. Iubirea de adevăr a lui Dumnezeu nu suferă să vadă făptura căzută, de aceea i se descoperă în diferite chipuri. Credem că David se referă aici şi la faptul că a fost readus la realitate de prorocul Nathan, dar credem că se referă şi la alte lucruri minunate pe care i le-a descoperit Dumnezeu de-a lungul timpului şi care, odată cu această cădere, s-au văzut şi mai măreţe.

Cele ascunse ale înţelepciunii lui Dumnezeu, pe care le-a văzut David, credem că sînt patimile şi moartea lui Hristos prin care păcătoşii au căpătat izbăvire. Legea poruncea uciderea cu pietre pentru păcatul lui David, dar, primind înainte de vreme har din harul jertfei lui Hristos, prorocul a fost miluit, nu după legea veche, ci după legea nouă, care pe atunci era „ascunsă”.

Vezi Partea VI

Istorisire despre psalmul 50 (IV)

De Savatie Baştovoi

„Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti cînd vei judeca Tu”. Dacă nu ar fi fost Dumnezeu, nu ar fi existat nici păcatul, căci numai în raport cu Dumnezeu pot fi judecate faptele oamenilor. „Păcatul nu se socoteşte acolo unde nu este lege”, zice şi Apostolul Pavel (Romani 5, 13). Neamul acesta este „neam viclean şi desfrînat”, cum l-a numit Hristos (Matei 16, 4) şi dacă David s-ar fi raportat la oameni, ar fi putut să se considere nevinovat, de aceea spune că a greşit doar lui Dumnezeu. Pentru aceste cuvinte şi altele de acest fel Hristos a fost batjocorit şi omorît de oamenii păcătoşi care n-au suferit mustrarea. David însă îşi asumă învinuirea, spunînd că s-au îndreptăţit asupra sa cuvintele lui Hristos. Nu acum, ci cînd va judeca, deoarece neamul omenesc şi-a făcut propriile valori şi ia în derîdere cuvintele lui Dumnezeu. David, pentru că era proroc, vede în lumina harului batjocurile şi patimile pe care le-a suferit Hristos de la oamenii păcătoşi, de aceea mărturisirea lui mai are şi sensul: „Sînt vinovat, căci nu sînt cu nimic mai bun decît neamul acesta viclean şi desfrînat, însă nu vreau să mă îndreptăţesc împreună cu cei care îţi leapădă poruncile ca pe ceva nedrept pentru ei. Recunosc că ai dreptate în toate cuvintele Tale, chiar dacă oamenii le nesocotesc. Cred de asemenea că judecata oamenilor va fi nimicită, iar Tu te vei arăta biruitor în ziua cînd vei judeca”. David era rege peste Israel şi nu era nimeni mai mare ca el, ca să-i ceară socoteală, însă el nu se lasă orbit de puterea şi slava lui trecătoare, ci se pune de pe acum în faţa judecăţii lui Dumnezeu celei de apoi.

Vezi Partea I

Istorisire despre psalmul 50 (III)

De Savatie Baştovoi

„Mai vîrtos (desăvîrşit) mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte”. Dumnezeu poate spăla o fărădelege aşa cum spală apa orice murdărie, lăsînd pe om curat de orice păcat. „Căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea”. Condiţia iertării este conştientizarea şi asumarea propriei fapte, cu tot ce aduce ea. Aceste cuvinte ale lui David mai au şi alt înţeles. Întunecat de patimă, prorocul nu şi-a dat seama că a greşit. El se căsătorise cu Virsavia, după moartea lui Urie, socotind că a îndeplinit legea, care îngăduia femeii văduve să fie luată în căsătorie de un altul. A fost nevoie să vină prorocul Nathan ca să-i descopere gravitatea faptei comise. Pentru că David nu era orice fel de om, ci un plăcut al lui Dumnezeu, chiar şi după cădere se bucura de o stare specială în faţa Marelui Judecător. Dumnezeu nu-l mustră pe David ca pe un păcătos incurabil, ci îi oferă şansa de a se judeca singur. Prorocul Nathan, prin care grăia însuşi Dumnezeu, îl invită pe David, pe marele împărat şi proroc David, să asculte o poveste. Povestea suna aşa:

„Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea decît o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pîinea lui mîncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui, la sînul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el” (Regi II, 12, 1-4). Atunci, spune Scriptura mai departe, s-a mîniat David cumplit asupra acelui om şi a zis către Natan: „Precum este adevărat că Domnul este viu, tot aşa este de adevărat că omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte; Pentru oaie el trebuie să întoarcă împătrit, pentru că a făcut una ca aceasta şi pentru că n-a avut milă”. Atunci Natan a zis către David: „Tu eşti omul care a făcut aceasta. Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Eu te-am uns rege pentru Israel şi Eu te-am izbăvit din mîna lui Saul, Ţi-am dat casa domnului tău şi femeile domnului tău la sînul tău; ţi-am dat ţie casa lui Israel şi a lui Iuda şi, dacă aceasta este puţin pentru tine, ţi-aş mai adăuga. Pentru ce însă ai nesocotit tu cuvîntul Domnului, făcînd rău înaintea ochilor Lui? Pe Urie Heteul tu l-ai lovit cu sabia, pe femeia lui ţi-ai luat-o de soţie, iar pe el l-ai ucis cu sabia Amoniţilor (Regi II, 12, 5-9).

Auzind această mustrare, David nu s-a împotrivit, ca Adam, ci a strigat, revoltat împotriva lui însuşi: „Am păcătuit înaintea Domnului” (Regi II, 12, 12). Dar pentru că s-a judecat singur pe sine, nu a mai fost judecat de Dumnezeu. Îndată ce şi-a mărturisit vina, fiind gata, desigur, să primească moartea cu care singur pedepsise pe cel vrednic de o faptă ca a lui, prorocul Nathan a zis: „Domnul a ridicat păcatul tău şi tu nu vei muri!” Iată, aşadar, cum a ajuns prorocul David la cunoaşterea fărădelegii sale şi de ce a zis: „păcatul meu înaintea mea este pururea”.

Vezi şi Partea IV

Istorisire despre psalmul 50 (II)

De Savatie Baştovoi

Prorocul căzut îşi începe cuvîntul de întoarcere printr-o mărturisire a marii mile şi îndurări a lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea”. Nu spune ca altă dată: „păzeşte sufletul meu, căci cuvios sînt” (Ps. 85, 2) sau „vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 19), căci nu mai consideră iertarea o răsplată pentru meritele sale, ci un dar izvorît din marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Aici David pare să se pocăiască nu doar pentru acest păcat, ci, fiind străluminat de harul lui Dumnezeu, îşi aminteşte întreaga sa viaţă, înţelegînd că Dumnezeu l-a iertat de-a lungul timpului chiar şi pentru păcatele pe care el le săvîrşea din neştiinţă. Căci şi acest păcat l-a conştientizat nu deodată, ci după mustrarea prorocului Nathan. Îşi aminteşte, desigur, şi de rugăciunile făcute cu îndrăzneală care au premers căderii şi, mai ales, de certitudinea cu care a zis cîndva: „Nu mă voi clătina în veac!” (Ps. 29, 6). Cred că prorocul a văzut atunci, ca un proroc ce era, toată mila şi iubirea lui Dumnezeu revărsată nu doar asupra sa, ci asupra întregului popor al lui Israil, pe care l-a iertat de fiecare dată pentru abaterile sale, dar şi asupra lumii întregi, prin părtăşia la făgăduinţa dată poporului Său, prin Iisus Hristos. În această vedere luminoasă a milei şi îndurării lui Dumnezeu ce se revarsă asupra lumii întregi, prorocul căzut cere, plin de nădejde, ştergerea fărădelegii sale.

Vezi şi Partea III