savatie baştovoi

Primul film după un roman SB – ”Evadarea”, în regia lui Nicolae Negară va fi prezentat la festivalul Cronograf

Anunțuri

Capitolul 6

(Fragment din romanul ”Învățăturile unei prostituate bătrîne către fiul său handicapat”)

Secretara Klara mînca pîine cu salam și bea ceai dintr-o cană pe care scria “Работа не волк в лес не убежит”[1]. De vreo zece minute telefonul suna în continuu. Eduard Petrovici i-a interzis să răspundă. Primise ordin de la Piotr Kirilovici, șeful cel mare al orfelinatului. Piotr Kirilovici era la Chișinău la o întrunire despre drepturile persoanelor cu dizabilități organizată de Coaliția Nediscriminare. “Lăsați totul cum este – răcni în telefon Piotr Kirilovici atunci cînd Eduard Petrovici îl anunță despre moartea lui Nicolae -, eu o să vin și o să hotărăsc întrebarea”.

Totuși telefonul făcea un zgomot insuportabil. Era dintre acele telefoane sovietice menite să fie auzite din celălalt capăt al uzinei, fie în timpul unei beții cu lăutari sau și mai rău, în timpul bombardamentelor. Klara nu mai rezista. Nu-i ticnea ceaiul cu salam.

– Alo!, se răsti ea în telefon într-un sfîrșit. Nu, n-a murit nime! Cine v-a spus că a murit? N-a murit nime, domnule… A, nu sînteți domn? Da’ ce sînteți? Care părinte? De la mănăstire? Iaca bine. Taman mîncam. Da. Piotr Kirilovici a zis să nu răspundem la telefon. Da. Nici o problemă. Da. Ei, da… Nici vorbă. Cine a murit? Da, n-a murit nimeni, parcă v-am spus… Ei, părinte, ce, eu spun minciuni? Da. Cine v-a spus? A… Da’ dumneavoastră vă potriviți la Karlic și prietenul lui? Ce, o fost pe la mănăstire? Azi dimineață? A… Da. Cum să vă spun. Dacă știți… Să faceți o panihidă? A, da. Cum îl cheamă? Nicolae. Eu vă rog numai să nu spuneți la nimeni, că dacă află Piotr Kirilovici, mă omoară. Da. O zis să nu răspund la nime. Aha… Că vine el și hotărăște întrebarea… Da. O zi bună, părinte. Mă scuzați că mănînc…

Klara puse receptorul ușurată. Oricum o să se afle. Dar de ce să fie ea vinovata? Bine că era părintele. Era mai rău dacă ar fi fost cineva de la presă. Dacă sună Proteveul? Ăștia sînt primii care află. Klara era sigură că toate acele sunete care fac masa să zbîrnîie de dimineața sînt de la Pro TV. Mai bine ar scoate telefonul din priză. Dar dacă sună Piotr Kirilovici? O omoară. O dă afară de la lucru. Cu Proteveul te mai descurci, mai zici o minciună, te faci că nu știi, că nu se-aude bine; dar pe Piotr Kirilovici nu-l minte nimeni. Piotr Kirilovici e șef de școală veche, vede șapte metri în pămînt, ca popa.

Moda aceasta de a bea ceaiul cu pîine și salam e o modă sovietică. E un semn de bunăstare socialistă. Imaginați-vă trei sute douăzeci de milioane de cetățeni sovietici care își încep ziua bînd ceai cu pîine și salam. Cu felii groase de franzelă proaspătă și cercuri de salam zis ”de doctori” de trei ruble și douăzeci de copeici kilogramul. Mai întîi se aud trei sute douăzeci de milioane de lingurițe care amestecă zahărul în cănile mari cu buline, făcînd o gălăgie ca de clopote. Apoi fiecare cetățean din cei trei sute douăzeci de milioane duce la nas lingurița cu ceai și suflă în ea înainte de a gusta dacă e destul de dulce ceaiul. Apoi mușcă o bucată mare din franzelă cu salam și-n timp ce are gura plină soarbe o gură sănătoasă de ceai. Veți întreba de ce? Pentru că ceaiul e fierbinte, dar dacă ai gura plină cu franzelă și salam, ceaiul nu se atinge direct de gingii, limbă și cerul gurii, ci toată fierbințeala o preaiau asupra lor pîinea și salamul. În acest fel omul sovietic cîștigă timp. Ca să ajungă la servici, la școală, la război, în cosmos sau la Polul Nord.

Klara tocmai îndopă ultima bucată de pîine cu salam cînd începu să sune iarăși telefonul. Sună de două ori cîte trei apeluri și acum e a treia oară. Cod secret. E șmecheria lui Piotr Kirilovici. Klara sorbi speriată o gură mare de ceai și înghiți ultima bucată de salam.

– Da, Piotr Kirilovici… Aha… Cine o fugit? N-o mai fugit, Piotr Kirilovici! Cum să fugă? S-o dus la mănăstire după batareicile lor… Cine-o spus? I-o văzut pe drum? Doamne ferește! Da parcă nu-mi vine-a crede… Aha… Pe Leonia după dînșii? Aha. Ghini. Iaca amuș…

Acoperind receptorul cu palma, Klara începu să strige: Tania! Fa Tani, hăi! Tania, tot amu la mine! Tu ce, nu auzi? Fa Tani, eu trebu să te caut prin tot orfelinatul?

– Mi se pare că am venit destul de repede…

– Răpidi? Eu iaca amuș termin de mîncat o palcă de cîrnaț, pînă vii tu. Caroci. O sunat Piotr Kirilovici și-i nervos tare…

– Ei da?

– Ne dă afară pe-amîndouă!

– Chiar așa o zis?

– Caroci. Vorba lungă, sărăcia omului. O fugit Karlic și cu Serioja…

– Iară aiștia doi?

– Tot amu îl cauți pe Leonia, să ia mașina și să pornească după dînșii! Ei îs undeva pe cîmp, șoferu de la marșutcă i-o văzut și i-o sunat lui Piotr Kirilovici. Zice: to ta eu mă uit că pațanii tăi îi dau foială cu căruciorul cam departe de casă. Da Piotr Kirilovici: pun eu mîna pe dînșii tot amu. Și davai să mă sune pe mine…

– Și chiar o zis că ne dă afară?

Klara, dîndu-și importanță pentru a-și ascunde agitația, îi face semn să tacă.

Apoi, devenind deodată cochetă, Klara încheie:

Cuvîntul ”fonduri” avea în gura Klarei un înțeles aproape magic. Atunci cînd îl rostea, Klara avea în ea ceva de vrăjitoare, o vrăjitoare bună, bine-nțeles, care salva copiii din povești rătăciți în pădurile întunecate sau chiar aflați în fața pericolului de a fi mîncați de vreun căpcăun lacom și fioros. Dar Klara se salva și pe sine. Fondurile salvează. Întotdeauna. Chiar și simpla lor pomenire îi umple pe oameni de nădejde. Klara nu era o excepție. De trei luni nu mai primise salariul și acum simpla pronunțare a cuvîntului ”fonduri” în urechile lui Piotr Kirilovici o transformaseră în văzul infirmierei Tatiana. Klara era alt om.

Cele două femei s-au căznit mult să ducă mortul. Mai întîi au împins cadavrul cu tot cu masă făcînd un scîrțîit și un șîrîit insuportabil. La prag, cînd să bage masa în camera cu frigidere, apucînd amîndouă de aceeași parte, masa s-a înclinat și mortul a început să alunece.

În copacii din grădina orfelinatului cîntau păsările. Își începeau trilurile de pe la patru dimineața, cînd ziua se îngemănează cu noaptea. La acea oră tainică trilurile sînt foarte puternice, ajungînd ca peste zi să se risipească, astfel încît o ureche obișnuită cu ele nici nu le mai observă. Nu se știe încă dacă Nicolae și-a dat duhul înainte ca păsările să înceapă cîntecul lor plin de viață, sau dacă nu cumva a murit în plină cîntare. Poate că la ceasul ieșirii din trup, sufletul omului redevine la fel de curat și de înțelegător ca atunci cînd l-a zidit bunul Dumnezeu și de aceea poate pricepe ciripitul păsărilor? Să respire aerul de dimineață ca în prima zi de la facerea lumii și să nu dorească a spune nimic din pricina bucuriei care îi umple sufletul.

[1] „Munca nu e lup, nu fuge în pădure” (rus.)

Anunțuri

Anunțuri