Cuvînt la Intrarea Domnului în Ierusalim al Sfîntului Ignatie (Briancianinov)

“Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduiește, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept și însuși mântuitor, blând și calare pe asin și pe mînz tînăr“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întîmplare pe care noi o pomenim și o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminîndu-și propovăduirea pe pamînt, a intrat sărbătorește în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decît orice cetate.

Domnul a săvîrșit această intrare ca împărat și biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoință hotarîtoare: călcarea morții prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savîrșit intrarea în cetatea împărătească pe “mînzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodată n-a șezut”, ca să întoarcă omenirii vrednicia împărătească pierdută de stramoșul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).
Neîmblînzitul mînz s-a îmblînzit sub minunatul Călăreț.

Pe mînz, Apostolii și-au pus hainele; mulțimea de popor care ieșise în întîmpinarea Domnului și-L însoțea striga, saltînd de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întîmplare, nu după știința și voia omenească! Același popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împarat: “Răstignește-L, răstignește-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mînz neîmblînzit de asină?

Acest fapt are, potrivit tîlcuirii Sfinților Părinți, un înțeles adînc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit această apostazie încă din vremea cînd a fost dată israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu însuflatului Legiuitor. “Greșit-au”, grăiește Moise, ca despre un lucru deja savîrșit, despre păcatul pe care aveau să-l savîrșească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sînt ai Lui fiii cei cu prihană: neam îndărătnic și răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiți? Neam ce și-a pierdut sfatul este, și nu este întru dînșii știință, n-au gîndit să întțeleagă. Din via Sodomei este via lor, și vița lor din Gomora”.

Dimpotrivă: “Veseliți-vă, ceruri, împreună cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu -”și să se închine Lui toți îngerii lui Dumnezeu: veseliți-vă, neamuri, cu poporul Lui, și să se întărească Lui toți fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvățat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădați: aici, asinul neîmblînzit, “pe care nimeni din oameni niciodată n-a șezut”, îi închipuie pe pagîni.

Hainele Apostolilor sînt învățătura lui Hristos, cea predanisită de ei neamurilor, și S-a așezat duhovnicește pe neamuri Domnul, facîndu-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sînul Bisericii Sale, în veșnica, nefăcuta de mînă cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mîntuirii și fericirii. Iudeii lepădați erau de față. Ei vesteau cu gura: “împăratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarîsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mînzul asinei” mai înseamnă și altceva. Aceste cuvinte arată spre fiecare om mînat de pofte dobitocești, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împatimire și de obișnuința vieții trupești. Învățătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase și trupești. După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, își pun pe asin hainele: pe el Se așază Domnul și savîrșește pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamnă: după ce părăsește viața păcătoasă, omul este adus la Evanghelie și îmbrăcat, ca în niște haine apostolești, în cea mai amănunțită și mai subțire cunoaștere a lui Hristos și a poruncilor Lui. Atunci Se așază pe el Domnul, aratîndu-i-Se duhovnicește și sălășluind duhovnicește în el, precum a binevoit a făgădui: “Cela ce are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește: și cel ce Mă iubește, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubește cineva, a grăit El, cuvîntul Meu va păzi; și Eu îl voi iubi pe el, și Mă voi arăta lui; și Tatăl Meu îl va iubi pe el, și la el vom veni, și locaș la dînsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însoțită de pacea mai presus de cuvînt și de înțelegere, de pacea harică, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul.

Această pace nu suferă asemuire cu liniștea fireascș a omului cșzut, care poate simți liniște și mulțumire și în urma desfătării trupești, care poate socoti drept liniște chiar nesimțirea sa, însăși moartea sa veșnică. Domnul Se așază pe însușirile firești ale omului care s-a supus Lui, care și-a însușit învățătura Lui cea atotsfîntă, și îl aduce, șezînd pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poartă pe Domnul este heretisit de Sfîntul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veșnică. “Bucură-te, și bucură-te foarte, fiica Sionului”, fiică a Sfintei Biserici: fiindcă nu ești a altcuiva, decît numai a lui Dumnezeu. “Propovăduiește, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine drept și însuși mîntuitor, blșnd și călare pe asin și pe mînz tînăr”.

Tu, simțind în tine pacea harică a lui Hristos și facîndu-te fiică a acestei păci, te-ai înnoit cu tinerețe duhovnicească și cunoști din cercare împărăția lui Hristos.

În tine sînt de acum potolite patimile prin puterea harică a Călărețului care te cîrmuiește: însușirile tale cele firești nu pot să calce legile firii lor, nu pot să treacă și să se prefacă în patimi fără frîu! Luînd de la Domnul toate gîndurile, toate simțămintele, toată lucrarea ta, tu poți și ești îndatorată să spui numele Domnului fraților tăi, în mijlocul bisericii să-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascută de Sfîntul Duh și fiică a Duhului, ești în stare să vezi umbletul haric al împaratului tau, ești în stare să vezi dreptatea împăratului tău.

El este “blînd și smerit cu inima” (Matei 11, 29), și “va îndrepta pe cei blînzi la judecată, învăța-va pe cei blînzi căile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privințe se deosebește nesfîrșit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sînt scaunele și carele Lui.

El șade și umblă pe heruvimi; El șade și umblă pe acele fericite suflete omenești care I-au supus Lui și I-au adus Lui ca ardere de tot însușirile lor firești. Pe aceste suflete umblș împăratul intrînd în sfînta cetate a lui Dumnezeu și aducînd în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvîntat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

Din “Predici la Triod și Penticostar”, Sfîntul Ignatie Briancianinov