Scrisoare catre cei iesiti din Biserica de Parintele Mihai Valica

Dragă Părinte Nichita Paşcan şi dragi măicuţe şi surori ieşite din Biserica lui Hristos

  1. Motivaţia scrisorii

Vă scriu din proprie iniţiativă, cu întârziere, ce-i drept, după ce am citit, întâmplător, aşa zisa Mărturisire de credinţă a părintelui Nichita Paşcan[1] şi întrucât multe din părerile personale ale părintelui Nichita le întâlnesc şi printre unii creştini sau chiar clerici, conştiinţa mea de preot şi teolog mă obligă să aduc  mărturia mea teologică în acest caz.

1.1. Consideraţii generale

A sta indiferent faţă de problemele Bisericii înseamnă 7că indiferenţa a pus  stăpânire pe fiinţa noastră, care  poate induce sau adânci o criză creştină de identitate personală, eclesială sau comunitară. Însă a interveni, depăşindu-ţi fără discernământ atribuţiile, înseamnă a pune unitatea Bisericii şi pe tine însuţi în pericol de moarte.

Acest lucru l-a făcut cu multă râvnă părintele Nichita, întrucât neliniştea personală şi insomniile sale teologale le-a prelungit fără discernământ şi fără dragoste creştină suficientă, fără deplină cunoştinţă teologică şi fără pricepere şi în spaţiul eclesial, periclitând astfel şi mântuirea păstoriţilor săi.

Ecumenismul himer şi haotic propus de neortodocşi şi acceptat pe alocuri de unii ortodocşi naivi sau vicleni trebuie respins fără echivoc, aşa cum ne poruncesc canoanele, însă a respinge dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii este egal cu o abandonare a misiunii noastre de a propovădui Evanghelia lui Hristos. Noi nu trebuie să negociem cu aceştia adevărul, ci să vestim profetic: aşa grăieşte Domnul.

În  acest context Ortodoxia trebuie să fie steaua polară după care se ghidează corabia mântuirii,  adică Biserica. Ea trebuie să fie o mărturie vie pentru tot cosmosul şi să arate calea spre Hristos.

Păcatele celor ce au făcut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfinţenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos cu  aceeaşi viteză cu care Lucifer  a căzut din cer, cu toţi îngerii lui[2].

După părerea mea, atitudinea părintelui Nichita este o lepădare de credinţă şi nicidecum o mărturisire, întrucât premizele eclesiologice de la care pleacă, precum şi concluziile trase, sunt total false, cu toate că sunt şi observaţii pastoral-eclesiale pertinente, cum ar fi cele referitoare la ecumenismul fără graniţe.

Ştim că a fost un slujitor cu multă râvnă preoţească, conştiinciozitate liturgică, iubit de fiii lui duhovniceşti, respectat şi cu multă dreptate, însă în momentul ieşirii din Biserică, pe toate acestea le-a pierdut, deoarece spune Iezechil: „Dacă dreptul se va abate de la dreptatea sa şi va începe să facă nelegiuire, va muri pentru aceasta” (33, 18).

  1. Fiinţa, imaginea şi scopul Bisericii

Noi voi da un răspuns punctual acelei lepădări, ci voi prezenta pe scurt câteva puncte ale eclesiologiei ortodoxe. Cred că nu este nevoie de a face o demonstratio, în sensul argumentelor  teologico-canonice despre Biserică, ci în cazul de faţă este vorba doar de o afirmatio practică privind fiinţa Bisericii, după modelul Sf. Părinţi, şi doresc să subliniez care ar  trebui să fie atitudinea unui creştin (laic sau  cleric) faţă de Biserică şi lume în contextul actual.

Scopul fundamental al Bisericii este acela al îndumnezeirii omului, deci al ipostasului uman prin harul lui Iisus Hristos, sub ascultarea episcopului, aflat în recunoaştere reciprocă şi în comuniune harică şi euharistică cu episcopii unui teritoriu canonic local, care are succesiune apostolică.

Sf. Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndumnezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „…corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necuvântătoare; Biserica a luat oameni necuvântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica, dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie…care îşi dă până şi lâna ei”[3].

Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii trebuie să lupte cu timp şi fără timp, să îndure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălbatice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, şi nicidecum să-i asmută, sau să se răzvrătească sau să se revolte împotriva lor, sau să părăsească Corabia pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, prin  consecvenţă şi statornicie în adevărul cel veşnic (Iisus) şi în păzirea   poruncilor lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. (Apoc. 14, 12).

În acest context scrie, tot Sf. Ioan Gura de Aur, că „trebuie să fie prea mare primejdia din afara corăbiei, ca să poţi suporta putoarea din interiorul corăbiei… apele mari au invadat totul, necazul şi moartea planează peste o lume vinovată. O singură scăpare rămâne, o unică mântuire, celor care nu  vor să piară: să intre în corabia protectoare! Toţi cei care nu sunt cuprinşi în ea sunt pierduţi fără nădejde… capul văzut era Noe; capul adevărat, cu toate că era nevăzut, era Dumnezeu”[4]. Cine are o astfel de credinţă despre Biserică nu o va părăsi niciodată.

Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care „este trimis şi care simbolizează răul, păcatul urât, erezia, necredinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămâne fidelă”[5], spune mai departe Sf. Ioan Gură de Aur.

Această imagine o repetă până în zilele noastre mulţi teologi, atunci când afirmă că Biserica nu a suportat şi nu suportă nicio schismă, deoarece Trupul lui Hristos nu poate fi rupt,  ci doar a îndepărtat şi îndepărtează cu durere mădularele care nu lucrează sinergic cu Trupul[6].

2.1. Biserica în context naţional spre eshaton

  • Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[7], care include Naţi­unea, dar nu se identifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[8].
  • Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[9].
  • Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie. Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.
  • Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” pe care l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.
  • Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii[10].

O întrebare: Pentru care neam sau ţară pregăteşte calea părintele Nichita cu măicuţele în Grecia, dacă ne referim la versetul din 2 Cronici, 7, 14? „Şi se va smeri poporul Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păcatele lor şi le voi tămădui ţara”.  

Clericii şi credincioşii îşi păstrează demnitatea şi chemarea slujitoare de creştini doar dacă au rămas în Biserica Ortodoxă şi luptă constant din interior împotriva răului de tot felul şi nu se lasă reeducaţi de Piteştiul modern al zilelor noastre şi nici derutaţi de diversiunile vicleanului diavol, întrucât „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”[11].

  1. Propuneri, soluţii şi rugăminţi
  1. Rog pe părintele Nichita şi pe cele 29 de măicuţe şi surori să se întoarcă la Biserica lui Hristos şi în ţara noastră, la locul lor de metanie;
  2. Dragii mei nu vă chem la compromis sau la o tăcere vinovată, ci înapoi la asumarea crucii, la jertfă şi responsabilitate hristică în Biserica noastră ortodoxă română.
  3. Am mijlocit printr-o cunoştinţă la Preasfinţitul Sebastin să vă reprimească în eparhia sa şi să vă repună în cinstea pe care aţi avut-o. A fost de acord. Deci Biserica nu vă leapădă, ci vă reprimeşte cu multă nerăbdare şi dragoste. PS Sebastian aşteaptă doar, să îi trimiteţi o scrisoare în acest sens şi să se bucure împreună cu voi toţi, de Naşterea Domnului. Preasfinţitul consideră aceasta ca fiind cel mai frumos şi deosebit dar de Crăciun, care ar putea fi în istoria unei eparhii sau chiar Patriarhii. V-a iertat şi de când aţi plecat nu a încetat să se roage pentru voi.
  4. Îi rog pe toţi care pot să facă cunoscută această scrisoare pentru a ajunge în timp util la destinatarii ei, deoarece nu cunosc adresa lor.
  1. Concluzii şi îndemnuri

Din această întâmplare nefericită putem trage multe concluzii. În primul rând vedem cum cad cei aleşi şi aceasta ar trebui să ne îngrijoreze şi să ne facă pe toţi mai atenţi şi mai vigilenţi. Apoi să vedem că răul şi pericolul cel mai de temut a fost şi este lipsa credinţei depline, a dragostei, a prea bunei păreri despre noi sau vrednicia noastră, precum şi lipsa răbdării sau a luptei noastre şi a jertfei noastre până la sânge[12], până la martiraj.

Dacă nu mai putem fi răbdători unul cu altul, mai ales într-o eră a globalizării, când sunt tendinţe să se înlocuiască ecumenicitatea Bisericii cu ecumenismul şi mondialismul impersonal şi himer, când se încearcă relativizarea revelaţiei divine şi înlocuirea ei cu un sincretism babilonic la scară planetară, când se „organizează” meticulos iluzia fericirii, aproape la toate nivelurile, până la hedonism, în locul jertfei personale şi a mântuirii prin Hristos, este necesar mai mult ca oricând să rămânem în Biserică şi să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care ne spune: „ocărâţi fiind, să binecuvântăm. Prigoniţi fiind, să răbdăm. Huliţi fiind, să ne rugăm. Ajunşi ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor”[13], să ne smerim de dragul lui Dumnezeu şi de dragul unităţii neamului şi a adevărului Bisericii lui Hristos.

Ştim din istoria Bisericii, că nu prudenţa, nu compromisurile sau exclusiv tactul pastoral al unora, au salvat Biserica în perioadele grele, ci Însuşi Iisus Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu şi ca veşnic jertfitor pe sfintele altare, a salvat Biserica pentru jertfele mucenicilor, pentru curajul, răbdarea, sângele, prigoana şi jertfele martirilor ucişi în temniţele comuniste, precum şi pentru persecuţiile de tot felul, îndurate în  rândul clericilor, a creştinilor şi a oamenilor verticali în faţa răului. Nu fuga este soluţia, ci lupta şi răbdarea până la sânge.

 

Creştineşte, nimeni nu are voie să condamne personal pe cei vinovaţi. Ei sunt vrednici de iertare în numele lui Iisus Hristos[14]. Nimeni nu are voie să îi despartă cu forţa pe cei răi de cei buni, întrucât parabola evanghelică despre grâu şi neghină[15], ne arată că numai Dumnezeu poate despărţi pe supuşii Împărăţiei, de supuşii celui rău, la sfârşitul veacuri­lor[16].

Sf. Ioan Gură de Aur spune că omul în viaţă nu este numai grâu, ci şi neghină. În clipa în care cineva vrea să smulgă neghina în locul lui Dumnezeu, atunci îi ia acelei persoane  şansa de a deveni grâu, îi ia şansa de a se transforma din lup în oaie, iar cine pretinde să facă separarea sau judecata de pe acum, se substituie lui Dumnezeu şi se opune răbdării Lui[17].


[1] Vezi: http://vremuriledepeurma.files.wordpress.com/2010/10/1-marturisirea-de-credinta-a-pr-nichita-pascan.pdf

[2] Isaia, 14, 12-15.

[3] Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea după Dumnezeu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 140; Vezi şi Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, ed. Anestis, Bucureşti, 2008, pp. 131-132.

[4] Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, vol. I, Oradea, 2002, pp. 120-127.

[5] Ibidem, p. 126.

[6] Vezi pe larg Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei eclesiale, Sibiu, 1999, pp. 186-187.

[7] Vezi I Corinteni 12, 12‑14.

[8] Evrei 13, 14.

[9] Cf. „Fiecare în rândul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bu­cureşti, 2003, mai ales pp. 9‑15, 95‑119 şi 175‑187. Titlul vo­lumului are înteme­ierea în I Corinteni 15, 22‑23: „Căci precum în Adam toţi mor, aşa în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale…” (subl. n.). Cf. şi Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (secţiunea „Dreptatea nea­murilor”).

[10] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreia Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, Teologia Socială, ed. Christiana, Bucureşti 2007, pp. 165-166.

[11] Matei 10, 22: Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui.

[12] Vezi Evrei 12, 4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge”.

[13] 1 Corinteni 4, 12-13.

[14] Matei 6, 14-15. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre; 18, 35: Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

[15] Matei 13, 24‑30, 36‑43.

[16] Matei 25, 31.

[17] Vezi Pr. dr. Mihai Valică, prof. dr. Pavel Chirilă, dr. Andreea Băndoiu şi dr. ec. Cristian George Popescu, op. cit. p. 171.

19 răspunsuri la Scrisoare catre cei iesiti din Biserica de Parintele Mihai Valica

  1. dardala spune:

    Scrisoare reprezintă un tratat în care s-a ignorat fundamentul. Înainte de fiinţa, imaginea şi scopul Bisericii, trebuie clarificat ce reprezintă Biserica, mai precis: care este criteriul de aflare în Biserică. Autorul a ignorat acest aspect, ce era şi de aşteptat, în principiu. Autorul pur şi simplu porneşte de la teza că „Pr.Nichita cu maicile au ieşit din Biserică”, fără să explice de ce anume acolo unde au plecat nu este Biserică.

    Iată cum lămureşte Sf.Grigorie Palama: „Cei ce sunt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar cîţi nu aparţin adevărului, nu sunt nici în Biserica lui Hristos.”

    Ecumenismul este o erezie, adică o minciună inserată în Dogma Bisericii despre Biserică.

  2. Diacon Cristian spune:

    Felicitari Parinte Savatie pentru indrazneala de a aborda asemenea subiect concretizat in acest articol. Consider ce ati enuntat ca fiind pozitia cea mai corecta din p d v ortodox in problema celor 2 extreme: ECUMENISMUL SI STILISMUL. Aceasta parere am dedus-o din mai multe conferinte ale d-vstra si era bine primita si pe acest blog. Cred ca ar trebui sa existe si o parte a doua a acestui articol pentru a mai contura anumite aspecte…asta daca se poate…oricum stiu ca sunteti ff informat in acest subiect si urmaresc foarte interesat cum raspundeti acestor provocari vazand ca va luati responsabilitatea de teolog si cleric in serios. Tuturor celor care se simt in vreuna din cele 2 extreme: ….calea de mijloc…….

  3. viorica spune:

    Marturia teologica a Pr. Mihai Valica este chemarea ce parca nu vrea sa convinga. Dezaproba atitudinea Pr. Nichita apreciind ca ”premizele eclesiologice de la care pleacă, precum şi concluziile trase, sunt total false” – si totusi, bizar, exprima pozitia similara acestuia intrucat ”pacatele celor ce au facut ecumenism liturgic babilonic nu pot întina sfinţenia Bisericii, deoarece aceştia chiar în momentul ritualului luciferic s-au desprins din Trupul Tainic al lui Hristos”. Sau nu ?
    Care sunt problemele – carora nu le putem gasi sau macar cauta rezolvare – de nu mai incapem in Biserica ? Care este atitudinea buna ? Condamnam ”ecumenismul himer şi haotic propus de neortodocşi” si acceptam drept bun pe cel tradus deja in fapte si ordonat ? Nu respingem ”dialogul teologic cu ereticii sau necreştinii”- cu toate ca pana acum s-a dovedit pagubos pentru ortodoxie – dar nu reusim sa deschidem dialog cu cei mai aproape de noi si sa ne intelegem intre noi, ortodocsii. Cu ce asteptari de unire a credintei deschidem dialogul cand si o problema care nu este doctrina – calendarul – ne desparte iar partizanii vechiului stil de pe teritoriul Bisericilor care au adoptat calendarul indreptat sint considerati schizmatici – unii pe altii considerandu-ne eretici?
    Ar rezolva pocainta si intoarcerea celor desprinsi din trupul Bisericii problema ei ? Repunerea in cinste ar putea fi reparatoare de imagine (desi pare mai aproape de ispitire) – poate fi ea privita ca si deschidere spre rezolvare? Si daca cei alesi cad, daca pastori si ierarhi nu gasesc calea s-apropie turma ca sa ajungem la credinta deplina – noi mirenii la ce sa fim atenti sau vigilenti ?
    Pe la inceputul anului, in mai, un grup de clerici si mireni ai Mitropoliei Moldovei printr-o scrisoare deschisa isi exprima nemultumirea fata de actiunile ecumeniste ale Patriarhului Kiril. Aceleasi motive – alta atitudine, abordare care deschide perspectiva dezbaterii la lumina a problemelor .
    Pentru ca e Trup viu, Biserica poate avea probleme si rani ce nu se rezolva in epistolii sau comentarii pe bloguri.
    Dar nici sa tacem nu putem.

  4. Adrian.I spune:

    @dardala.O definitie foarte buna despre Biserica o da Sfantul Ciprian al Cartaginei in scrierea „Despre unitatea Bisericii”

  5. viorica spune:

    …si din nou despre calendar in BOR : de aceasta data cuvantul de (dez)ordine e „uniformizare”. Intr-atat de fara importanta incat lipseste din comunicatul Biroului de Presa al Patriarhiei Romane (din iulie a.c.)cu privire la hotararile luate in Sf.Sinod. Apare acum, ca si nedumerire a turmei care priveste in calendar – ca mîta…
    Purtatorul de cuvant al Patriarhiei zice ca „este de fapt o revenire la tradiţie (…)nu afectează cu nimic calendarul în care luni este prima zi a săptămânii, ci reprezintă doar dorinţa ierarhilor de a avea un calendar comun în toate eparhiile Bisericilor ortodoxe surori” – asa sa fie ?

  6. ion adrian spune:

    Adaug si eu ceva caci poate ca aici se potriveste:

    “Incepand din 2011, saptamana bisericesca nu va mai incepe de luni, ci de duminica, considerata ziua in care a inviat Mantuitorul.

    Practic, ziua de duminica nu va mai fi socotita ultima, ci prima din cele sapte.

    Aceasta modificare aduce, potrivit preotilor, o normalitate, caci in Evanghelie scrie ca Mantuitorul a inviat duminica, in prima zi a saptamanii.

    Modificarea din Calendarul Ortodox a fost decisa de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, cu unanimitate de voturi.”

    Fratilor , de acum serbam Sabatul ca fiind ziua de odihna si ultima a saptamanii?

    Ce geniali ierarhi avem, au descoperit ceva ce nu pricepusera nici Sfintii Parinti, care au dorit sa uneasca ziua de odihna , ultima zi a saptamanii adica ziua Domnului si cu ziua Fiului a carui apoteoza prin Inviere se produce in noaptea de sambata spre duminica.

    Ce motivatie puerila a gasit Sinodul, ca si cum acestea nu s-ar fi discutat la inalt nivel arhieresc mai multe sute de ani?
    Mai bine unificau Pastele cu catolicii dar asta nu se poate nu-i asa ca avem cu totii orgolii, mai bine recunoastem chiar si primatul papal, ca tot o cestiune lumeasca este, dar nici asta nu se poate si adevar va graiesc ca singura piedica dogmatica reala adica Filioque ar fi fara importanta in ochii ierarhilor -oameni, ai celor doua biserici surori, daca nu ar fi primele doua care nu prea poarta decat lumesc in ele, pe cand Sfanta Treime si Filioque impreuna cu Invierea sunt cu adevarat Marile Taine ale Crestinismului.

  7. Mos Ioan spune:

    Sarut mâna Sfintia Voastra Savatie!
    La Multi Ani sa ne traiti!
    La Multi Ani, românilor de pretutindeni!

  8. ion adrian spune:

    Si totusi fratilor, si… totusi:
    Iubind eu mai mult Adevarul decat propria mea inchipuita dreptate si luptandu-ma permanent cu pacatul cel mai mare, care este cel al lui Lucifer, respectiv orgoliul, si al lui Cain si al Ciobanilor asasini din Mioritza, trebuie sa recunosc ca am cautat in continuare, nu pentru ca m-ar fi convins altii ci pentru ca este destul de greu de crezut ca Sf Sinod totusi sa greseasca atat de mult . Aici ajuns trebuie sa ma smeresc si sa consifder exagerata, patimasa si deci necrestineasca prima mea postare mai sus afisata.
    Si am gasit aceasta propozitie a unui Sfant din vechime care deci era gandita in perioada cand Biserica dezbatea aceste probleme, cand nu erau toate atat de precis si aparent definitiv stabilite:
    “Iar Sf. Iustin Martirul (+155) scria pe la mijlocul veacului al doilea dupa Hristos: «In ziua soarelui (Duminica), noi ne adunam cu totii laolalta, deoarece aceasta este prima zi in care Dumnezeu, schimband intunericul si materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mantui-torul nostru, in aceeasi zi a inviat din morti»591 (Apologia I, cap. 67, trad. cit., p. 71.).
    Deci aici este clar Duminica este serbata de acei primi crestini ca o zi a Facerii, prima si nu cea de odihna si ca o zi a Invierii, ambele evenimente fiind conform Cartii Sfinte in prima zi a saptamani.
    Da, fratilor, dar iata ce mai gasesc:
    Sfântul Irineu(elev al sfantului Justin, scrie: “Noi toţi păzim Duminica ca fiind ziua de odihnă, bucurându-ne de lucrurile lui Dumnezeu”
    Si deci la Irineu, Duminica este si zi de odihna in care te bucuri de lucrurile lui Dumnezeu . Nu ne duce asta la Ziua de odihna a Domnului si la porunca a patra?
    Sa fiu iertat, dar cred ca solutia pentru o problema atat de speciala, trebuie sa fie tot una la fel de speciala , si indraznesc sa spun, ca adica asa cum exista Treimea Divina de ce nu am avea aici pe pamant Treimea aniversara:
    unu:ziua de inceput a Facerii adica de aparitie a cosmosului, caci asta este in termenii stiintei de azi, separarea luminii(nu a celei solare ) ci a celei Taborice, de Intuneric care nu e noaptea astronomica, ci nefiinta(nonlumina),
    doi: ziua de odihna si de bucurie in fata Lucrarii terminate si
    trei: ziua Invierii, a nasterii omului nou intru Hristos, desigur ca toate conform unei realitati teologale independente de arbitrariul calendaristic al sarbatorii evreiesti in care Hristos a fost in mormant.
    Nu sunt teolog, dar tare, tare mult mi-ar place ca inteleptii teologiei sa ajunga la aceasta.
    Doamne Ajuta-mi si Iarta-mi marea indrazneala de care am dat dovada.
    PS. Sfantului Irineu din Lyon, este considerat “pe departe cel mai important teolog al secolului al II-lea”. Sfantul Irineu inmanuncheaza in sine traditiile Bisericii crestine din Rasarit si din Apus. Nascut, crescut si educat in Asia Mica, el isi va desavarsi studiile la Roma, sub indrumarea Sfantului Justin Martirul si Filosoful.
    Sfantul Irineu este cunoscut in istoria gandirii crestine mai ales pentru tratatul sau impotriva gnosticilor, retinut in literatura de specialitate sub denumirea de Adversus haereses, adica Contra ereziilor. In acest tratat avem cele mai exacte informatii despre miscarile eretice care, in veacul al II-lea d. Hr., au pus in primejdie integritatea si unitatea emergentei Biserici crestine. Sfantul Irineu nu s-a multumit insa sa retina numai informatii despre aceste miscari, ci a luat o atitudine ferma impotriva invataturilor propovaduite de ele, aparand cu darzenie adevarul credintei transmis prin Scriptura si Traditie.
    http://www.crestinortodox.ro/diverse/coordonate-gandirii-teologice-sfantului-irineu-lion-69610.html
    http://www.basilica.ro/ro/stiri/sfantul_iustin_martirul_si_filosoful_intemeietorul_filosofiei_crestine.html

  9. ion adrian spune:

    PS. Cand am zis treimea aniversara, m-am gandit ca fiind unita intr-o aceiasi zi, Duminica. Asta ca sa nu exista sursa de confuzie.

  10. Dumitru spune:

    Troparul Bobotezei in GREACA – este foarte frumos si filmarea cu tinerii care inoata in mare sa aduca Crucea este foarte emotionanta

    Εν Ιορδάνη βαπτιζομένου Σου Κύριε

  11. ion adrian spune:

    Parinte Savatie incep sa ma indoiesc de crestinismul dvstra. Nu voi mai tasta nimic pe aici caci va fac o cinste prea mare astfel . Iata cum descoper la polul opus lui Clej, acelasi parvenitism pagubos si orgoliu luciferic

  12. viorica spune:

    @ion adrian
    Cu ceva timp in urma, pe la inceputul lunii, scriati asa:” Iubind eu mai mult Adevărul decat propria mea inchipuita dreptate si luptandu-ma permanent cu pacatul cel mai mare, care este cel al lui Lucifer, respectiv orgoliul…” v-ati razgandit ? alegeti propria dreptate ?….
    Prea repede va dati batut si prea usor descurajati! De ce va temeti ? S-a intamplat vreodata sa gasiti macar umbra intentiei viclene, rele in provocarile prin care Savatie, ieromonahul ne cheama sa deschidem ochii, sa capatam nadejde si sa iesim din frica ? Cum nu vedeti ca tot efortul, toata truda Parintelui nostru vine din dragoste crestina ?
    Bucuria, necazul sau suferinta, asteptarile, indoielile sau confirmarile – toate ne sint date pentru a cunoaste „marginile” sinelui nostru. Hristos bate si asteapta la usa inimii noastre – noi alegem daca deschidem calcand pe „sine”, sau inchidem ochii, astupam urechile, intoarcem spatele …

  13. ion adrian spune:

    Scriu totusi ceva:
    Dna Viorica, stii matale ce m-a adus in situatia sa scriu astea?
    De ce a cenzurat celelalte si a postat doar o replica recunosc exasperata, care astfel pare asa suspendata si de fapt nu era destinata decat dlui personal . Asta face si Cleju si multi altii pe care eu nu mai dau doi bani, publica numai ce le convine ptr a creea o regie de umilire a celuilalt si de manipulare a spectatorilor neimplicati. Bleeah

  14. viorica spune:

    @ion adrian
    este adevarat, nu stiu… dar nici nu cunosc vreun motiv care sa indreptateasca pe cineva sa aiba asa cuvinte si atitudine fata de un semen al sau, oricine. Pentru asta nu exista scuza, nici pentru un pagan…Pe de alta parte, inteleg ca aveti o problema cu ceilalti, „multi altii” – va este foarte greu sa aruncati o privire in propria ograda? poate maniera in care purtati dialogul nu este tocmai potrivita… daca nu puteti singur, suspendati pentru putina vreme orgoliul si cereti ajutorul…

  15. viorica spune:

    @ion adrian
    Una dintre invataturile pe care le-am primit de la Parintele este aceea ca in fiecare om sa caut partea luminoasa – si chiar daca nu este lesne de implinit, va spun sincer, imi aduce nespus de multa bucurie si pace. Felul cum ati raspuns imi aduce in minte o intamplare – sper sa nu fie pentru dvs. motiv de suparare – ci prilej de a va elibera de apasare, de povara:
    „Odata, demult, ma plimbam impreuna cu tatal meu cind, la o cotitura el se opri deodata.
    Dupa o clipa de tacere, ma intreba:
    – In afara de ciripitul pasarelelor, mai auzi si altceva?
    Imi ascut auzul si, dupa cateva secunde, ii raspund:
    – Aud zgomotul unei carute….
    – Asa este, spuse tatal meu. Este o caruta goala.
    Imi intreb tatal:
    – Cum de stii ca este o caruta goala, daca inca nu o putem vedea?
    Iar el imi raspunde :
    – E foarte usor sa stii ca este o caruta goala ….Zgomotul. .. Cu cat este mai goala, cu atat face mai mult zgomot.
    Astazi, adult fiind, cand vad o persoana care vorbeste prea mult intrerupand conversatia celorlalti inca mi se pae ca mai aud vocea tatalui meu, spunand” cu cat este mai goala caruta, cu atat mai mult zgomot face …”
    Nimeni nu este mai gol la suflet, decat cel care este plin de sine insusi.Smerenia consta in a trece sub tacere virtutile noastre si de a le permite altora sa le descopere. Sa fim ca ploaia – linistita si blanda – care patrunde in tacere pana la adincimea radacinilor, hranindu-le…”

  16. ion adrian spune:

    Viorica iti multumesc pentru buna intentie. Si desigur ca daca o sa tin in brate un steag al adevarului o sa am multi dusmani. Nu spun ca ar fi asa dar am dat o posibila replica la cele spuse: „Pe de alta parte, inteleg ca aveti o problema cu ceilalti, “multi altii” ….. ” ca sa vedeti ca nu intodeauna lucrurile nu sunt cum ni se par la prima vedere.
    Eu nu mai doream sa intervin pe blogul asta caci interveneam ca sa-l ajut pe PR Savatie cand il credeam cinstit , acum cum nu-l mai cred astfel nu am nici-un motiv sa mai intervin. Cand dicut cu talhari precum Clej pastrez postarile ca eventual sa dovedesc cenzura. Aici nu am facut asa caci aveam incredere in corectitudinea parintelui, asa ca dupa prima cenzurare am mai postat odata acel text (pe acela il am caci este la Saccsiv si chiar la PR Mihai Valica unde era corect sa postez asa cum aici am intrat pe un fir declansat de o atitudine a dsale si poate fi citit acolo) crezand ca nu mai tin eu minte dar si dupa ce a disparut si a doua oara din moderare am inteles ca este cenzura categorica si fara explicatie si atunci am intrebat cu politete si aici si pe un fir mai nou carui motiv se datoreaza acest tratament. Am fost din nou cenzurat. Efectiv nu inteleg de ce pr Savatie a lasat libere aceste postari!?🙂. Ca sa dovedeasca ce ca eu invent sau ca mint ?
    Ca sa-si antreneze niste aparatori precum dvstra?
    Eu nu sunt dispus sa joc rolul de sparing partener asa ca nu voi mai reveni si cred ca mai bine ignorati si dvs acest mesaj care este foarte posibil sa fie cenzurat si nu-l voi pastra caci nu tin sa dovedesc nimanui nimic.
    Numai bine si sanatate

  17. ion adrian spune:

    Erata: ca sa vedeti ca nu intodeauna lucrurile sunt cum ni se par la prima vedere.

    PS. O alta modalitate folosita de unii este sa posteze o postare cu greseli si sa nu puna erata care ar limpezi intelesul si asta numai ptr compromiterea interlocutorului, caci stapanul blogului pe blogul sau este ca un zeu: face ce vrea el.🙂

  18. viorica spune:

    @ion adrian
    cu exceptia dvs. nimeni nu vrea sa dovedeasca nimic, pur si simplu trage invataminte … „in mintea strimba si lucrul drept se strimba” – zice un Parinte al nostru.
    Sa va lumineze Domnul, mergeti in pace!

    P.S. cum nu intelegeti ca Parintele este cel care ne apara pe noi si nu invers?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: