Despre lipsa de responsabilitate sau cum să iei focul cu mîini străine

În ultima perioadă am asistat la nişte schimburi de replici şi de atitudini între oameni care se declară a fi credincioşi şi care susţin că urmăresc scopul de a îmbunătăţi situaţia Ortodoxiei. Aceste ciocniri îşi vor arăta cît de curînd roadele. Partea mai grea a situaţiei este că jucătorii în aceste jocuri periculoase şi-au făcut buzdugane din duhovnicii importanţi ai României. Se creează impresia că nimeni nu-i mai poate opri pe cei ce s-au aruncat în lupta ocărilor şi a declaraţiilor trufaşe, nici chiar duhovnicii de la numele cărora afirmă că vorbesc.

E uşor să iei focul cu mîini străine, în cazul dat cu mîinile şi aşa destul de lovite ale martirilor care au mai rămas în viaţă după chinurile închisorilor, dar această uşurătate are şi ea partea ei de foc cu care te poţi arde.

Oricine încearcă să poarte o discuţie normală este declarat duşman şi scos din joc, aşa încît cercul luptătorilor pentru puritatea Ortodoxiei se micşorează văzînd cu ochii. Dar cu cît armata credincioasă devine mai mică, cu atît ea devine mai dreaptă, mai adevărată şi mai responsabilă de soarta Bisericii. Această logică riscă să ne arunce într-o paranoia care va ucide şi cea mai mică fărîmă de smerenie şi autocritică.

Cu mulţi ani în urmă părintele Adrian Făgeţeanu i-a zis unui monah cărturar de la Antim un cuvînt care trebuie să devină dreptar pentru oricine ajunge să vorbească şi să se nevoiască în numele Bisericii lui Hristos. Părintele spunea că cea mai mare ispită în care poate să cadă cineva este aceea de a ajunge să creadă că pe el se sprijină Ortodoxia. În timp am înţeles că nu trebuie să faci mare lucru pentru a te crede important pentru Biserică. Ispita aceasta îi paşte şi pe cei mai umili.

Oricine intră într-o polemică, trebuie să se aştepte la replică. Oricine critică, trebuie să suporte critica. Observăm însă că cei care vorbesc în ultimatum-uri, nu sînt capabili să suporte un reproş. Dezbinările produse de un cuvînt nu se mai repară. Nu mai este loc pentru smerenie, unitate şi măcar puţină dragoste. Cuvintele sînt reci şi amare, iar feţele ne sînt acoperite. Cei mai mulţi dintre noi nu ne cunoaştem, nu am mîncat pîine împreună şi nu ne-am împărtăşit neputinţele. Ne încredem doar în ceea ce vedem pe ecranul computerului şi nu suferim atunci cînd ne jignim.

Mi s-a făcut dor de vremea cînd episcopul se ducea de la Chişinău la Bucureşti cu carul şi o scrisoare făcea luni de zile pînă ajungea la celălalt. Atunci cuvintele erau mai drămuite şi oamenii trăiau întîlnirea ca pe o sărbătoare. Eu încă mai cred că pentru orice cuvînt vom da seama, chiar dacă, din pricina mulţimii lor, acest lucru poate să pară imposibil.