Şarpele şi porumbelul (capitolele 17-18)

cuviosi-egipteni17

Părintele Policarp era un bărbat trecut de 60 de ani, care s-a preoţit după moartea soţiei sale, de la care i-au rămas două fete. Moartea soţiei a fost adusă de o boală grabnică, iar unii spun că ar fi fost otrăvită de un negustor evreu. Acest zvon însă nu avea nici un temei, fiind răspîndit din cauza că părintele Policarp, îndată după hirotonie, a început cu o rîvnă deosebită să predice împotriva evreilor.

Rîvna părintelui a atras în jurul său oamenii cei mai diferiţi, de la tineri dornici să slujească Domnului, pînă la însemnaţi dregători şi negustori din cetate şi din împrejurimi. Milostenia lui Policarp a făcut şi ea înconjorul Damascului, aşa încît mulţi oameni bogaţi făceau danii însemnate către biserica pe care o chivernisea, fiind încredinţaţi că averile lor le vor pregăti calea spre Împărăţia Cerurilor.

Însă lucrul cu adevărat deosebit pe care l-a pornit părintele Policarp şi prin care îşi atrăgea admiraţia tuturor era şcoala de cateheţi pe care a înfiinţat-o pe lîngă biserica sa. El însuşi fiind oarecînd şcolit în Antiohia, a adus de acolo obiceiul celor mai de seamă ritori ai timpului, fiind instruit în arta silogismelor şi în toată învăţătura filozofilor elini. Dar mai presus de toate, cunoscînd bine limba grecilor, părintele Policarp a citit din scrierile Sfîntului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, traducînd în parte învăţăturile acestuia în limba siriacă, din care şi citea adesea în biserică sau la trapeza de obşte.

Printre ucenicii părintelui Policarp se numărau fiii unor importanţi demnitari, însă aceştia ascultau de dascălul lor fără cîrtire, lepădînd orice mîndrie care ar fi putut să le vină de pe urmă neamului lor ales. Pentru a nu face deosebire între fraţi, părintele Policarp i-a îmbrăcat pe toţi în acelaşi fel de haine, care semănau cumva cu hainele monahilor, deşi ei nu erau monahi. Mîncarea era pentru toţi aceeaşi, după cum şi chiliile în care dormeau erau la fel, atît după mărime, cît şi după lucrurile pe care le aveau în ele.

Asprimea părintelui Policarp era neclintită, însă folosul pe care îl aveau toţi de la legătura cu el îi făceau să rabde totul fără cîrtire.

După ce toţi s-au retras pe la chiliile lor, Afraat a rămas singur în coridor, aşteptînd, plin de nelinişte şi de o plăcută presimţire, întîlnirea cu părintele Policarp. Acesta nu întîrzie prea mult să apară, cu aceeaşi paşi uniformi şi mărunţi, care trădau un om ce-şi preţuieşte orice clipă din viaţa sa.

– Ce te aduce prin părţile noastre, frate? – întrebă părintele Policarp încă din mers.

Capul lui chel, cu puţinul păr pe care îl mai avea tuns scurt, unindu-se cu barba lungă şi ascuţită, atinsă de cărunteţe, îl făceau într-adevăr să semene cu Apostolul Pavel. Ochii mari şi negri, puţin trişti, se luminară la vederea stingherului Afraat.

– Călătoresc spre Egipt – spuse Afraat fără prea multă hotărîre. – Vreau să văd pustnicii de acolo. Poate şi să rămîn pentru totdeauna…
– Şi cum te gîndeşti să vorbeşti cu ei? – întrebă părintele Policarp, privindu-l cu ochii lui hîtri. – Ştii limba egipteană?
– Nu. Dar ştiu puţină greacă…
– Ştii greceşte?! Unde ai învăţat?
– Nu pot să spun că ştiu prea bine. Pe cînd eram slugă în Edessa, aveam împreună cu mine un grec. De la acesta am învăţat cîte ceva. Apoi am învăţat să citesc, în pustie. Am avut pe mînă „Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare”, a Fericitului Athanasie, din care am tot citit, pînă am învăţat mai bine…

– E bine că ai această rîvnă. Eu zic acum să te odihneşti, să faci o baie şi să mai stai o vreme la noi, pînă îţi mai revii de pe drum. Pe urmă vom face noi ceva ca să te ajutăm să ajungi în Egipt, la pustnici…

Afraat ezită puţin, apoi spuse:

– Mie nu mi se cuvine să fac baie, sînt pustnic…
– Acum nu eşti în pustie. Cînd o să ajungi în Egipt şi n-o să te mai vadă nimeni, atunci n-o să mai faci baie. Acum, însă, fă ceea ce-ţi zic. Sau n-ai auzit de Cel care a zis: „Cînd posteşti, spală faţa ta şi părul capului tău unge-l cu unt de lemn, ca să nu te arăţi postind în faţa oamenilor, ci în faţa Celui care vede şi răsplăteşte întru ascuns”?

Tot ce spunea părintele Policarp era atît de limpede şi întemeiat pe Scriptură, încît lui Afraat i se părea că nu un preot obişnuit îi vorbeşte, ci unul din apostoli. Aşa că se lăsă condus de fratele care a apărut ca din senin, ducîndu-l într-o cămeruţă prevăzută cu un vas mare de piatră în care era pregătită apă şi toate cele trebuincioase pentru baie. Pe o măsuţă alăturată erau împăturite un rînd de haine curate ca cel al fraţilor din obşte. Uşa s-a închis şi Afraat a rămas singur.

Cînd a ieşit din baie, doar părul lung, după obiceiul pustnicilor, îl mai deosebea pe Afraat de restul fraţilor. Ajuns în chilia sa, el a încuiat uşa şi, răpus dintr-odată de cele trei zile de nesomn şi zbucium sufletesc, s-a trîntit în pat şi a adormit pe loc.

18

Afraat a rămas lîngă părintele Policarp. Fiecare zi petrecută aici îl înflăcăra tot mai mult în admiraţia pe care a simţit-o de la bun început pentru acest loc şi obştea care i se părea a fi o adevărată adunare de apostoli. În fiecare noapte fraţii se adunau la rugăciune, cîntînd la lumina lumînărilor psalmi şi tropare. Aici a auzit Afraat pentru prima dată cîntări după moda bisericii din Constantinopol, intonate pe glasuri felurite, aşa încît chiar şi un suflet de piatră s-ar fi umilit la auzul lor.

Tămîia cu care cădea părintele Policarp răspîndea o bunămireasmă care te făcea să te simţi în rai. Lumina palidă a lumînărilor, armonia glasurilor, înălţimea cuvintelor şi mireasma pe care o împrăştia cădelniţa cu clopoţei îl făceau pe Afraat să trăiască cele mai frumoase clipe din viaţa sa. Nopţile petrecute în pustie îi păreau acum plictisitoare şi zadarnice.

Afraat stătea rezemat în strană şi gîndurile îi mişcau mintea ca nişte flăcări uşoare. Îşi simţea pe umeri haina nouă, puţin asprişoară, cu mînicile care îi ajungeau pînă la degete. Îşi duse mîna la cap şi-şi achipui capuşonul cu criciţă purpurie. Lumina lumînărilor cădea dintr-o parte şi el îşi aruncă de cîteva ori privirea, cercetîndu-şi umbra încovoiată pe perete. Băgă de seamă că aici, spre deosebire de nopţile plictisitoare din pustie, nu-i este somn şi puse aceasta pe seama harului lui Dumnezeu care lucra acum împreună cu el.

După slujba de noapte, care începea pe la două şi sfîrşea pe la patru dimineaţa, toţi se retrăgeau la somn pînă pe la şapte-opt. Ziua continua cu o rugăciune scurtă, după care părintele Policarp hotăra ce are de făcut fiecare. Unii fraţi traduceau din greacă, alţii copiau cărţi sau le legau. Două ore pe zi erau prevăzute pentru studiul retoricii şi a Sfintei Scripturi. Se studiau în special cărţile lui Moise, Psalmii şi cărţile prorocilor Isaia şi Ezechiil. Aici se găseau cele mai multe dovezi cu care părintele Policarp îi combătea pe evrei.

Erezia evreiască se răspîndise atît de mult, încît nu era chip să mergi prin piaţă şi să nu fii săgetat de vorbele veninoase ale negustorilor evrei care huleau numele lui Hristos. Sofismele lor erau atît de lipicioase, încît şi creştinii le preluau, făcînd din ele prilej de a-şi arăta deşteptăciunea sau de a bîrfi ierarhia bisericească. Uneori pieţele tîrgului se transformau în adevărate arene în care creştinii şi evreii se înfruntau, făcîndu-se privelişte curioasă tuturor, iar arma unora, cît şi a altora, era Scriptura, pe care fiecare o tîlcuia în felul său. La aceste turniruri, care uneori se terminau cu bătaie, ucenicii părintelui Policarp erau adversarii cei mai temuţi.

Afraat fusese şi el martor la una din confruntările cu evreii. Deşi nu ştia atît de bine Scriptura, părintele Policarp l-a trimis alături de alţi doi fraţi să vadă care este folosul ostenelii lor. Aceasta însă a fost singura lui ieşire în piaţă, căci, aprinzîndu-se de rîvnă, era cît pe ce să se încaiere cu evreii, lucru pe care părintele Policarp îl oprea cu străşnicie.

În schimb Afraat era bun la alte lucruri. Mîinile lui vînjoase mutau cu uşurinţă coşurile cu prinoase pe care le aduceau pelerinii. De la o vreme, i s-a îngăduit chiar să citească şi cîte un psalm în strană. Vocea lui de ţăran avea ceva ce îl făcea pe părintele Policarp să se umilească. Afraat citea psalmii cu simplitate şi credinţă, şi asta îl făcea să fie iubit de fraţi.

Timpul trecea şi Afraat se identifica tot mai mult cu rînduiala şi obiceiurile obştii. Găsise aici şi asprimea, şi rugăciunea de noapte pe care le căuta. Pe de asupra, avea prilejul să cerceteze scripturile şi limba greacă. Era mai mult decît îşi putea dori de la viaţă. Sufletul său pe care şi-l închinase lui Dumnezeu îşi aflase în sfîrşit liniştea. Acum era încredinţat că această nouă cale pe care a păşit era cea mai bună din cîte pot exista.

Anunțuri

3 Responses to Şarpele şi porumbelul (capitolele 17-18)

  1. angi spune:

    Cat de MINUNAT ESTE DUMNEZEU INTRU SFINTII SAI. AMIN.

  2. pr_chriss spune:

    Abia asteptam sa fie gata de tipar. Doamne ajuta! Parinte va multumim pt odihna si mangaierea acestei lumi pe care o recreati o lume cu adevarat pierduta in tumultul vietii noastre agitate si fara prea multe oaze de liniste intru Dumnezeul nostru uitat
    Dumnezeu sa va rasplateasca ostenelile!

  3. Dragos spune:

    Blagosloviti si iertati parinte!
    Abia astept sa citesc cartea. Sa va ajute Dumnezeu sa o publicati!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: