Şarpele şi porumbelul (fragment de roman, 15-16)

Fragment din romanul „Şarpele şi porumbelul”
de Savatie Baştovoi

hristos-cuvios15

După slujbă, Afraat se linişti puţin. Ieşind pe scări, se opri privind peste mulţimea care părăsea în linişte biserica. Înţelegea că se află într-un loc necunoscut, printre oameni necunoscuţi şi că nu ştie încotro s-o apuce. Rîvna cu care fugi din pustia părintelui Avraamie se stinse şi Afraat avu pentru cîteva clipe îndoiala că plecarea lui de la locul nevoinţei n-a fost după voia lui Dumnezeu. I se făcu dintr-o dată foame şi somn. Începu să coboare treptele bisericii agale, nu pentru că îşi dorea să plece de acolo, ci pentru a nu lăsa impresia că este un călugăr vagabond.

– Părinte, arătaţi dragoste şi veniţi să mîncaţi cu noi. Părintele Policarp vă aşteaptă.

Afraat ar fi vrut să spună că nu obişnuieşte să mănînce la o oră atît de devreme, dar foamea şi oboseala îi erau prea mari. Aşa că îl urmă în tăcere pe fratele care îl invitase. Acesta era un tînăr foarte evlavios la înfăţişare, îmbrăcat ca monahii, cu mîini subţirele şi foarte curate. Degetele acestui tînăr păreau că nu au făcut niciodată altceva decît să întoarcă paginile cărţilor.

– Părintele Policarp este proiestosul nostru. E un preot care, mai presus de orice, a pus slujirea semenilor. Este o mare binecuvîntare să te afli în preajma unui astfel de om – a continuat să vorbească fratele cu mînuţe subţiri. – Te-a văzut în biserică, în timp ce cădea, chiar dacă, din smerenie, încercai să te ascunzi după coloană, şi mi-a zis: mergi la părintele acela străin şi cheamă-l la masa noastră, ca să arătăm dragostea cu care sîntem datori în Hristos Iisus. Dar ce să povestesc, acuş o să-l cunoşti singur pe Părintele Policarp şi o să te convingi de marea lui milostenie.

Afraat mergea alături şi tăcea. Oricît de înclinat se socotea el pe sine spre multa vorbire, pentru care uneori era mustrat de părintele Avraamie, totuşi nu ştia ce să răspundă acestui frate care într-un timp atît de scurt l-a învăluit în atîtea cuvinte. Se simţea stînjenit şi din pricina accentului de Damask şi a vorbirii lui atît de potrivite, de parcă ar fi fost un ritor adevărat. Mersul tînărului frate era şi el plin de bună cuviinţă, uşor tărăgănat, dar fără să pară leneş. Afraat începu să se ruşineze din ce în ce mai mult pentru mîinile sale aspre, hainele prăfuite şi mersul său neuniform. Un fel de admiraţie îl cuprinse pentru acest tînăr călugăr.

– Însă lucrarea cea mai mare a Părintelui Policarp este propovăduirea Evangheliei – continuă tînărul –, care şi ea este o milostenie, însă nu meterialnică, ci duhovnicească. Milostenia materialnică e pentru viaţa aceasta, iar milostenia ce se face prin propovăduire este pentru viaţa veşnică. „Nu doar cu pîine trăieşte omul, ci cu orice cuvînt care iese de la Dumnezeu”!

Afraat asculta în tăcere şi cuvintele acestea, întărite pe Scriptură, se aşezau în inima lui cu multă convingere. I se părea că niciodată nu a auzit un om să vorbească atît de frumos.

– „Ce-i va folosi omului, dacă va cîştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde”? Ce folos să ai toată bunăstarea materialnică, iar sufletul să-ţi fie mîncat de molia ereziei? Cîţi se pierd din pricina jidovimii care împrăştie molima hulei împotriva Dumnezeirii lui Hristos? Biserica trebuie să scoată la luptă oşteni întrarmaţi cu ştiinţa Sfintelor Scripturi care să zdrobească acest nor întunecat de lăcuste care împresoară via lui Hristos!

Tînărul cu mînuţe subţiri începu să incateze uşor cuvintele, încît lui Afraat i se părea că asculta nu nişte vorbe oarecare, ci un imn aidoma celor ale avvei Efrem. Sufletul său se umplea de rîvnă pentru puritatea credinţei. Somnul şi foame nu-l mai chinuiau. Întreaga lui făptură era ca o flacără mulţumitoare înaintea lui Dumnezeu, fericită că i-a fost dat să cunoască aevea pe aceşti minunaţi slujitori ai Evangheliei.

16

Tînărul l-a adus pe Afraat într-o sală de mese, aflată în clădirea de lîngă biserică. Vrăjit de vorbele frumoase pe care le rostea fără încetare călăuza sa, Afraat nici nu băgă de seamă coridoarele şi uşile prin care a trecut, încît, dacă ar fi trebuit să iasă singur din acea încăpere, nu ar fi ştiut pe unde să o apuce. Totul era frumos şi plin de rînduială în acest loc. Văzînd uşa mare, care dădea afară, larg deschisă, Afraat pricepu că fusese adus pe o intrare lăturalnică, prin care nu intră orişicine, ceea ce îl făcu să se simtă oarecum deosebit între mulţimea de pelerini şi săraci care umpleau sala de mese.

La una din mese erau aşezaţi cam vreo 20 de fraţi îmbrăcaţi ca şi tînărul cu mînuţe subţiri. Aceştia toţi aşteptau cu atîta bună rînduială, încît Afraat se simţi cuprins de o ruşine care îl făcea să se stingherească pentru orice mişcare şi privire a sa. Mai ales atunci cînd călăuza sa îl invită să se aşeze la acea masă, Afraat simţi că inima lui este gata să crape de nelinişte. El se aşeză pe locul care i-a fost arătat şi, lăsînd mîinile sub masă, rămase nemişcat, ca şi ceilalţi, gîndindu-se cu frică la clipa cînd pleoapele lui, care începeau să-l usture, vor clipi iarăşi, făcîndu-l să se simtă străin şi de neam prost.

În liniştea care domnea, se auzea uneori şîrîit de picioare şi de scaune. Unul din cerşetori se răsti la vecinul său, nemulţumit de locul care i-a fost oferit. Se vedea că printre meseni erau o parte obişnuită de acum cu buna rînduială şi alţii noi, aducînd cu ei forfota şi neliniştea vieţii lor flămînde şi prigonite. Afraat se aştepta ca cineva de la masa fraţilor să intervină şi să facă ordine, însă nimeni din cei 20 nu arăta nici cel mai mic semn că s-ar sinchisi de zgomotele şi necuviinţa noilor veniţi. În cele din urmă, liniştea apăsătoare din încăpere îşi reluă locul, surpînd sub greutatea ei ultimele zgomote. Ca şi Afraat, probabil fiecare simţea că este o necuviinţă să vorbeşti sau să te mişti în această încăpere.

După o aşteptare de cîteva minute, în sală s-au auzit paşii uniformi şi reţinuţi ai Părintelui Policarp. Toată lumea s-a ridicat în picioare, iar fratele care l-a condus pe Afraat, însemnîndu-se cu semnul crucii, a început să rostească rugăciunea pentru masă. Părintele Policarp, care în toată această vreme a stat cu faţa spre răsărit, ca şi ceilalţi, s-a întors cu faţa la adunare şi a binecuvîntat bucatele. Atît faţa lui, cît şi mîna pe care şi-a purtat-o în chipul crucii prin aer, erau pline de o măreţie reţinută, care l-au făcut pe Afraat să simtă că orice mişcare a acestui om se află sub călăuzirea nemijlocită a lui Dumnezeu.

Abia după aceea Afraat a îndrăznit să privească masa. Bucatele erau simple, dar frumos aşezate. Într-o oală mare de lut era fiertură de legume din care fiecare îşi turna pe rînd în vasul pe care îl avea în faţă, şi el de lut. Alături de vas, fiecare avea cîte o bucată nu prea mare de brînză, de o parte, iar de cealaltă parte, două smochine. Carnea lipsea de la masa fraţilor. În coşuri de paie erau puse felurite verdeţuri care încă mai păstrau urme de apă cum au fost spălate. Fraţii se slujeau unul pe altul, însă fără a da prilej de încurcătură şi neorînduială, de parcă mulţimea mîinilor care purtau oala cu fiertură şi turnau în vase erau ale unui singur om.

În timp ce toată lumea începu să mănînce, la semnul discret al părintelui Policarp, unul din fraţi, care nu îşi turnase în vas, se ridică şi se duse la analogul pe care era o carte deschisă. Cu voce măsurată, asemenea fratelui cu mînuţe subţiri, începu să citească în auzul tuturor:

– Cuvînt despre bogatul nemilostiv şi sărmanul Lazăr al celui între Sfinţi, Părintele nostru Ioan Hrisostom, papă al Constaninopolului, partea a treia…

Afraat sorbea cu poftă fiertura, dar inima lui se sătura mai mult de cuvintele înălţătoare ale Sfîntului Ioan. Niciodată pînă atunci nu mai auzise astfel de cuvinte despre milostenie. Îşi închipui Ziua înfricoşătoare a Judecăţii şi toată mulţimea aceasta de săraci strigînd înaintea lui Dumnezeu şi zicînd: „Miluieşte-l pe Policarp, căci şi el a făcut milă cu noi!” Faptul că milostenia spală orice păcat şi că săracii pe care îi miluim ne vor lua apărarea în Ziua Judecăţii, după cum spunea Sfîntul Ioan în acest cuvînt al său, l-a mişcat atît de mult pe Afraat, încît acesta începu să-şi amintească de cîte ori a făcut milostenie şi dacă numărul celor ajutaţi vreodată de el ar fi de ajuns pentru a-l apăra în Ziua Judecăţii.

În orice caz, Afraat era acum încredinţat că viaţa părintelui Policarp şi a fraţilor din jurul lui e asemenea vieţii sfinţilor apostoli şi că nu este o cale mai plăcută lui Dumnezeu decît slujirea săracilor. Terminînd de sorbit fiertura, el îşi ridică pentru o clipă ochii şi îl privi pe părintele Policarp. Acesta părea acum că seamănă cu Apostolul Pavel.

Anunțuri

9 Responses to Şarpele şi porumbelul (fragment de roman, 15-16)

  1. Vasilica spune:

    Inaltatoare aceste fragmente de roman .Doamne ajuta sa apara cat mai curand!

  2. anonim spune:

    Inaltatoare pentru ca aduc umilinta.

  3. acelas spune:

    „intelepti ca serpii si blanzi ca porumbeii” parinte ? Acolo se afla titlul …?

  4. savatie spune:

    Nu. Este o metafora dupa viata sfintilor Avraamie si Maria (Siria, sec. V-VI). Un pustnic care ajunge sa-si creasca o nepoata ramasa orfana. La virsta de 20 de ani, tinara pustnica a cazut in pacat trupesc si, de rusine, a fugit in oras, unde a devenit prostituata. Unchiul-pustnic o cauta, prin oamenii care veneau la el, si o gaseste peste trei ani. Imbracat in soldat, el merge la bordel si plateste bani pentru Maria, care era cea mai vestita prostituata din zona, pentru ca era frumoasa. Cei doi s-au intors impreuna in pustiu, unde Maria s-a pocait pina la sfirsitul vietii, ajungind sfinta, a carei praznuire se face in aceeasi zi cu pustnicul Avraamie. Inainte de a o gasi pe Maria, sfintul Avraamie are o vedenie in care un sarpe (balaur) inghite o porumbita alba, dupa care „o varsa” afara. Am construit romanul in jurul acestei parabole, de unde i se trage si titlul.

  5. pr_chriss spune:

    Dumnezeu sa va daruiasca spor si inspiratie parinte.Asteptam sa vedem tiparita cartea ca de altfel si romanul In audienta la un demon mut

  6. Vania spune:

    Este şi-o editură în perspectivă? Că, dacă ar fi „Marineasa”, s-ar simplifica lucrurile pentru mine (de acolo am sumedenie de titluri…).

  7. angi spune:

    Multumim parinte Savatie.
    Iar romanul – Nebunul- m-a hranit foarte mult. Sarut dreapta. Doamne ajuta.

  8. ioan spune:

    parca /ati introdus in linistea si in dorul dupa Athos. nu. sigur. mi/e dor de athos. de randuiala de acolo. de linistea si frumusetea pustiului de acolo.

  9. geany spune:

    Am citit si eu viata acestor doi sfinti si m-a impresionat mult .Dumnezeu si din piatra ridica sfinti.iar acest minunat fragment din roman este cu adevarat genial.La urma urmei calugaria e cea mai frumoasa cale pentru mantuirea sufletului.Dumnezeu sa ii ajute pe toti parintii care se roaga sa ne lumineze si noua inimile!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: