Însă fiindcă de acum despre sfînta Mănăstire Secu prea puţin se va întîmpla a pomeni, de aceea am găsit de cuviinţă ca să nu tac măcar ceva din cele ştiute de mine şi pot folosi sufletelor omeneşti. Una este aceasta:
Era acolo un bătrîn cu viaţă foarte sfîntă şi se purta cu smerenie şi cu prostime în ascultarea butnăriei, anume Iulian. În anul 1840, după a mea intrare în Mănăstirea Secu, toamna, văzîndu‑l adunînd nişte buruiană care se numea podbal, ce este lată la frunză în chipul frunzei de brustur, însă mai mică, l‑am întrebat, zicînd: „Da’ ce ai să faci cu acele frunze, părinte Iulian?” Şi el mi‑au răspuns, zicînd: „Îmi învelesc picioarele în vreme de iarnă, cînd mă supără fierbinţeala”. În toamna anului 1841 iarăşi l‑am văzut strîngînd fruze de aceeaşi buruiană şi i‑am zis: „Părinte Iulian, iarăşi aduni frunze de podbal?” El, cam zîmbind, mi‑au răspuns, zicînd: „Mai adun şi acum, că numai iarna aceasta îmi trebuieşte, fiindcă în ziua de Paşti am să mor”. Eu l‑am întrebat: „Da de unde ştii că cu adevărat ai să mori în ziua de Paşti?” El mi‑au răspuns, zicînd: „Aşa am tocmeală cu Dumnezeu.”
Apoi, în anul 1842, în Sfîntul şi Marele Post, bolnăvindu‑se foarte tare, a rugat pe duhovnicul Dorothei ca să‑l tundă şi să‑l îmbrace în sfînta şi marea schimă a chipului îngeresc şi să‑l împărtăşească cu Sfintele Taine, că el numaidecît are să moară în ziua de Paşti. Aşa‑numitul duhonvic, făcînd pregătire cuviincioasă în Sfînta şi Marea zi Vineri, după ce s‑a săvîrşit rînduiala cîntării ceasurilor celor împărăteşti, luîndu‑mă pe mine cu cartea Molitvelnicul, am mers amîndoi la butnărie, unde era bătrînul bolnav. Începînd după rînduială, mi‑au poruncit de am citit canonul cel rînduit la îmbrăcarea sfintei schime cei mari monahiceşti. Săvîrşind toată cealaltă rînduială, părintele duhovnic Dorothei împreună cu cîntăreţii şi cu schimonahul care a primit supt mantie pe Iulian şi eu, văzîndu-l cum că este foarte slab, am cerut iertăciune, zicînd: „Iartă‑mă, cinstite părinte Iuliane, că te văd că te duci din lumea aceasta”. El mi‑a răspuns, zicînd: „Drăguţă, ţi‑am spus că pînă în ziua de Paşti nu mor, pentru că aşa am tocmeală cu Dumnezeu, ca atuncea să sărut icoana Învierii Domnului şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine şi să gust pască, ouă, vin şi lapte dulce şi apoi să mor”.
Ieşind noi de acolo, lui i s‑au legat limba şi a stătut aşa tăcînd pînă în noaptea spre ziua de Paşti. Atunci, aflîndu‑ne noi ieşiţi cu începerea sfintei Învieri afară din sfînta biserică, a venit un băiat de la butnărie, anume Nicolae, şi a spus părintelui duhovnic Dorothei că părintele Iulian se roagă să meargă un preot cu icoana Învierii Domnului şi cu Sfintele Taine ca să dea „Hristos a Înviat” şi să‑l împărtăşească degrab. Duhovnicul Epifanie a mers cu icoana şi l‑a împărtăşit. Bătrînul Iulian a zis către părintele Epifanie: „Cinstite părinte, am trimis un băiat să‑mi aducă pască, un ou, vin şi lapte dulce ca să gust din toate şi apoi să mor. Ca atunci cînd se vor trage clopotele pentru lucrarea proscomediei, eu să mă aflu înfăşat şi pus pe năsălie.”
Aşa s‑a şi îndeplinit a lui voie şi mai înainte zicere. L‑am prohodit şi l‑am îngropat marţi în săptămîna luminată. Iată, o, preaiubiţilor fraţi, în ce chip face Dumnezeu voia celor ce se tem de El şi rugăciunea lor o aude şi îi mîntuieşte pe dînşii.
Vezi şi Istorisirea despre Părintele Damaschin de la Neamţ
Ce mi-a placut la istoria asta, in plus fata de celelalte, a fost „pască, un ou, vin şi lapte dulce ca să gust din toate şi apoi să mor”. Nu glumesc, chiar imi place.
@Ilie: Si mie la fel. Foarte mult m-a bucurat aceasta istorisire.