Despre fericitul sfîrşit al Părintelui Iulian de la Secu, istorisire a părintelui Andronic de la Noul Neamţ

Însă fiindcă de acum despre sfînta Mă­năs­ti­re Secu prea puţin se va întîmpla a pomeni, de aceea am găsit de cuviinţă ca să nu tac măcar ceva din cele ştiute de mine şi pot folosi suflete­lor omeneşti. Una este aceasta:

Era acolo un bă­trîn cu viaţă foarte sfîntă şi se purta cu smere­nie şi cu prostime în ascultarea butnăriei, anume Iu­li­an. În anul 1840, după a mea intrare în Mă­năs­ti­rea Secu, toamna, văzîndu‑l adunînd nişte bu­ru­iană care se numea podbal, ce este lată la frunză în chipul frunzei de brustur, însă mai mi­că, l‑am întrebat, zicînd: „Da’ ce ai să faci cu ace­le frunze, părinte Iulian?” Şi el mi‑au răs­puns, zicînd: „Îmi învelesc picioarele în vreme de iar­nă, cînd mă supără fierbinţeala”. În toamna anu­lui 1841 iarăşi l‑am văzut strîngînd fruze de ace­eaşi buruiană şi i‑am zis: „Părinte Iulian, ia­răşi aduni frunze de podbal?” El, cam zîmbind, mi‑au răspuns, zicînd: „Mai adun şi acum, că nu­mai iarna aceasta îmi trebuieşte, fiindcă în ziua de Paşti am să mor”. Eu l‑am în­trebat: „Da de unde ştii că cu adevărat ai să mori în ziua de Paşti?” El mi‑au răspuns, zicînd: „Aşa am toc­mea­lă cu Dumnezeu.”

Apoi, în anul 1842, în Sfîn­tul şi Marele Post, bolnăvindu‑se foarte tare, a rugat pe duhovnicul Dorothei ca să‑l tundă şi să‑l îmbrace în sfînta şi marea schimă a chipului în­geresc şi să‑l împărtăşească cu Sfin­tele Taine, că el numaidecît are să moară în ziua de Paşti. Aşa‑numitul duhonvic, făcînd pregătire cuviin­cioasă în Sfînta şi Marea zi Vineri, după ce s‑a săvîrşit rînduiala cîntării ceasurilor celor îm­pă­ră­teşti, luîndu‑mă pe mine cu cartea Molitvel­ni­cul, am mers amîndoi la butnărie, unde era bătrînul bol­nav. Începînd după rînduială, mi‑au poruncit de am citit canonul cel rînduit la îmbră­carea sfin­tei schime cei mari monahiceşti. Săvîrşind toată cealaltă rînduială, părintele du­hovnic Do­ro­thei împreună cu cîntăreţii şi cu schimonahul care a primit supt mantie pe Iulian şi eu, văzîn­du-l cum că este foarte slab, am cerut iertăciune, zi­cînd: „Iartă‑mă, cinstite părinte Iu­liane, că te văd că te duci din lumea aceasta”. El mi‑a răs­puns, zicînd: „Drăguţă, ţi‑am spus că pînă în zi­ua de Paşti nu mor, pentru că aşa am tocmeală cu Dumnezeu, ca atuncea să sărut icoana Învierii Dom­nului şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine şi să gust pască, ouă, vin şi lapte dulce şi apoi să mor”.

Ieşind noi de acolo, lui i s‑au legat limba şi a stătut aşa tăcînd pînă în noaptea spre ziua de Paşti. Atunci, aflîndu‑ne noi ieşiţi cu începerea sfin­tei Învieri afară din sfînta biserică, a venit un băiat de la butnărie, anume Nicolae, şi a spus pă­rin­telui duhovnic Dorothei că părintele Iulian se roa­gă să meargă un preot cu icoana Învierii Dom­nului şi cu Sfin­tele Taine ca să dea „Hristos a Înviat” şi să‑l îm­părtăşească degrab. Duhov­ni­cul Epifanie a mers cu icoana şi l‑a împărtăşit. Bă­trînul Iulian a zis către părintele Epifanie: „Cin­stite părinte, am trimis un băiat să‑mi aducă pas­că, un ou, vin şi lapte dulce ca să gust din toa­te şi apoi să mor. Ca atunci cînd se vor trage clo­potele pentru lucrarea proscomediei, eu să mă aflu înfăşat şi pus pe nă­sălie.”

Aşa s‑a şi în­de­plinit a lui voie şi mai îna­inte zicere. L‑am pro­hodit şi l‑am îngropat marţi în săptămîna lu­mi­nată. Iată, o, preaiubiţilor fraţi, în ce chip face Dumnezeu voia celor ce se tem de El şi rugă­ciu­nea lor o aude şi îi mîntuieşte pe dînşii.

Vezi şi Istorisirea despre Părintele Damaschin de la Neamţ