Istorisire despre Psalmul 50 (IX)

Cererea următoare pe care o rosteşte prorocul ne pune în faţă o dilemă care, odată dezlegată, va fi prilej de înălţare sufletească. Zic înălţare deoarece în aceste cuvinte ni se descoperă adînca smerenie a marelui David. În faţa unei asemenea smerenii, sufletul se înalţă, bucurîndu-se.

Aşadar, învăluit în slava lui Dumnezeu şi avînd, din gura prorocului Nathan, încredinţarea iertării păcatului său, David se roagă:

Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!

Dilema care ne apare este aceea dacă David în acest moment al iluminării cunoaşte că Duhul Sfînt nu s-a îndepărtat nicicînd de la el, adică rugăciunea pe care o face este o mulţumire indirectă pentru faptul că Dumnezeu nu l-a părăsit în toată această vreme; sau David abia acum îşi dă seama că după căderea în păcat a fost lipsit de har şi de aceea, trăind bucuria redobîndirii harului, Îl roagă pe Dumnezeu să-şi lase Duhul Său şi în continuare asupra sa, aşa cum Petru, la vederea feţei schimbate a lui Hristos, a zis: „Doamne, bine este nouă a fi aici!” / Evanghelia după Luca 9, 33/.

Mărturisesc că multă vreme am tins să cred că această cerere este o dovadă a faptului că Duhul Sfînt nu s-a îndepărtat de la prorocul David niciodată. Spre acest gînd m-a împins şi faptul că, pe lîngă David, mai este şi un alt mare sfînt, Moise, care, săvîrşind ucidere / Ieşirea 2, 11-12/, a continuat să rămînă plăcut lui Dumnezeu, încredinţîndu-i-se, după căderea în păcat, călăuzirea poporului lui Israil.

Înşirui toate acestea deoarece nu am găsit o tîlcuire care să mă lămurească deplin asupra acestei cereri paradoxale în care, după căderea în păcat, David nu se roagă: „Trimite Duhul Tău cel Sfînt peste mine”, ci zice, oarecum şocant: „Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!”

S-a îndepărtat sau nu Duhul Sfînt de la prorocul David după căderea în păcat?

Dacă vom încerca să pătrundem mai adînc, cu ajutorul Domnului, în înţelesul acestei cereri, vom înţelege că prorocul are în vedere, de fapt, prin Duhul Sfînt, duhul prorocirii. La această înţelegere ne aduc cererile următoare din psalm, pe care le vom discuta la vremea lor, precum: „învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce” şi „buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”.

Am zis de acum că David face un nou legămînt cu Dumnezeu, iar cererea de a-i fi păstrat darul prorocirii, este făcută pentru a putea aduce roade vrednice de pocăinţă, cum sînt învăţarea păcătoşilor şi convertirea necredincioşilor.

David doreşte să-L slujească şi de acum înainte pe Dumnezeu din treapta pe care a avut-o pînă la cădere. Cererea sa, atît de îndrăzneaţă, este, de fapt, o dovadă a rîvnei şi a dragostei faţă de Dumnezeu, deoarece ea nu se face cu îngîmfare, ci este precedată de o altă cerere, plină de smerenie: „Nu mă lepăda de la faţa Ta”.

Cu alte cuvinte, David pare să zică: „Doamne, sînt vrednic să fiu lepădat de la faţa Ta, însă, cunoscînd mulţimea îndurătilor Tale, Te rog, dă-mi ocazia să Te slujesc din nou. În schimbul iertării Tale, eu voi propovădui celor fărădelege şi celor necredincioşi, cu şi mai multă rîvnă, vestind marea Ta iubire de oameni. Dar, pentru aceasta, lasă Duhul Tău cel Sfînt să lucreze în mine, pentru că eu singur nu voi putea lucra nimic din ceea ce doresc”.

Mai ales cuvintele: „Buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”, care urmează în psalm, arată limpede că David se referă anume la duhul prorocirii.

Prin urmare, David a continuat să rămînă în grija lui Dumnezeu şi după căderea în păcat, dar a pierdut duhul prorocirii. Din această pricină, el săvîrşea păcatul fără să înţeleagă că păcătuieşte.
Vederea păcatului este o prorocie. Atunci cînd femeia desfrînată s-a apropiat de Hristos, fariseii au început să cîrtească, zicînd: „Dacă acest om ar fi fost într-adevăr proroc, ar fi ştiut că femeia aceasta este păcătoasă” / Evanghelia după Luca 7, 39/. Prorocul vede tainele Dumnezeieşti, dar şi adîncurile omeneşti. Vederea propriului păcat, pe care o laudă atît de mul Sfinţii Părinţi, ţine de domeniul prorocirii.

Trebuie să facem diferenţă între vederea păcatelor din motivul că ştim, sîntem informaţi că o faptă sau alta este păcat şi vederea păcatelor în Duhul Sfînt.

Păcatele săvîrşite de David nu erau numite de Lege, deoarece el nu l-a ucis direct pe Urie, ci a poruncit unui slujitor, ca acela, la rîndul său, să-l trimită într-o luptă din care să nu scape cu viaţă. Adică, în timp ce Urie murea, David era acasă şi, formal, nu avea nici o vină pentru moartea soldatului, căci este soldăţeşte să mori în luptă. Doar sfîntul Nathan, care era proroc, i-a reproşat: „L-ai ucis pe Urie heteul cu sabia Amoniţilor!” Însă mustrarea aceasta vine dintr-un alt Legămînt, al Harului şi nu al Legii, în care nu doar fapta, ci şi gîndul se pedepseşte.
Că David a violat-o pe Virsavia? Această faptă a fost atenuată atunci cînd a luat-o de soţie, după ce a rămas văduvă. Legea admitea „repararea” violurilor, fie că era vorba de fecioare sau de femei libere, prin luarea lor în căsătorie. Prin urmare, şi această relaţie cu început păcătos fusese reabilitată din punctul de vedere al Legii prin faptul că David, în cele din urmă, a făcut-o pe Virsavia soţia sa.

Se pare că David însuşi, speriat de gîndul că femeia a zămislit de la el, s-a grăbit să-l omoare pe Urie, pentru a o putea lua de soţie şi astfel să dreagă lucrurile în faţa Legii / Cartea a Doua a Regilor, Capitolul 14/. În orice caz, David nu se simţea vinovat pentru această căsătorie deoarece nu se simţea vinovat nici pentru moartea lui Urie.

Această orbire l-a cuprins pe David din cauza pierderii duhului prorociei. El devenise ca şi toţi ceilalţi. Pentru a vedea păcat acolo unde Legea nu-l vedea, trebuia să fii proroc. Prorocii au fost oameni ai Noului Testament trăind în Testamentul Vechi. De aceea ei nu au fost înţeleşi de poporul orbit de litera legii. Cei mai mulţi dintre ei au fost ucişi tocmai din motivul că vedeau păcatul chiar şi acolo unde Legea nu spunea nimic.

Sfinţii Noului Legămînt consideră şi ei vederea păcatului un dar deosebit, asemenea prorociei. De pildă, Sfîntul Isaac Sirul spune: „Fericit este nu cel ce vede îngeri, ci mulţimea păcatelor sale”. Vederea păcatelor este cu totul altceva decît cunoaşterea faptelor considerate păcătoase. Felul în care vorbesc Sfinţii Părinţi despre vederea păcatelor ne convinge că aceasta nu este altceva decît o lucrare prorocească. Iar prorocia se naşte numai din smerenie.

David pierduse darul prorociei din cauza mîndriei, după cum am mai spus, căci încrezîndu-se în sine, a zis: „Nu mă voi clătina în veac!” / Psalmul 29, 6/. Căderea care a urmat a făcut parte cumva şi din pedagogia lui Dumnezeu care a dorit să-l înveţe smerenia.

Totuşi nu mi se pare că putem spune despre David că, după cădere, a fost lipsit cu totul de Duhul Sfînt, ci, aşa cum am zis, doar de darul prorocirii. Dacă David ar fi rămas deşert de harul lui Dumnezeu, el nu l-ar fi primit pe prorocul Nathan, cu atît mai mult, nu l-ar fi ascultat, deoarece nu l-ar fi înţeles. Un exemplu de om lepădat de Dumnezeu a fost Saul care, oricît încerca David să-l atragă la calea cea bună, mai rău se îndrăcea. Ascultarea şi smerenia lui David sînt dovadă că Duhul Sfînt era în el atunci cînd l-a mustrat prorocul Nathan.

Prin urmare, cererea lui David pe care o discutăm are două înţelesuri. Primul, acela de mulţumire lui Dumnezeu pentru că nu l-a lipsit de Duhul Sfînt, chiar şi după cădere, aşa încît a putut primi mustrarea lui Nathan. Şi al doilea înţeles, cel mai concret, că David trăieşte întoarcerea darului prorocirii, pe care însă îl primeşte cu frică şi cutremur.

Conştient de ceea ce i se întîmplă, cum că este repus în treapta sa de proroc, David se smereşte, rugîndu-se: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi slujirea Ta nu o lua de la mine!” Toate slujirile sînt lucrări ale Duhului Sfînt, de aceea mi se pare că, aici, prin rugămintea de a nu-i fi luat Duhul Sfînt, David se roagă pentru păstrarea slujirii de proroc, pe care a avut-o pînă la căderea în păcat.

Smerenia cu care David cere să nu fie lepădat de la faţa lui Dumnezeu, deşi era învăluit în har, avînd şi încredinţarea prorocului Nathan asupra iertării, arată treapta de sus a sfinţeniei. Prin această cerere, David se aseamănă cu un Serafim care, în timp ce dă slavă lui Dumnezeu, îşi acoperă faţa cu aripile.

Anunțuri

6 Responses to Istorisire despre Psalmul 50 (IX)

  1. acelas spune:

    Inca o data parinte,

    Ce relevanta (folosinta anume) are pentru mine, sau pentru milioane si zeci (si in istorie sute) de milioane de crestini care au rostit acest psalm aproape zilnic, in momentul cand ma rog la Domnul? Restul psalmului mai putem (in mare) sa ni-l apropriem, sa cautam cainta dupa felul prorocului David, dar aici , in aceste versuri cum pot eu sa mi le asum cand ma rog? Rugaciunea nu e o cantinua asumare, o fagaduinta, un legamant cu Domnul ?

    Eu sunt, ca si atatia altii, un biet om, nu proroc sau sfant ce poarta Duhul Sfant, si cum mai pot rosti (in interior) eu aceste cuvinte (f mari), care nicidecum aici nu se potrivesc starii mele? Eu marturisesc ca mai mereu ma blochez in aceste locuri, de mi se inclesteaza gura (si cea interioara, caci nici in gand nu pot sa rostesc), caci nu pricep si nu pot sa imi asum eu (cel care se roaga in acest moment!) acele fagaduinte si cuvinte din rugaciune. Eu dupa aceea ma manii si ma tulbur, lucru care imi afecteaza continuarea psalmului de acolo catre sfarsit. Problema s-a reluat de atatea ori incat, a facut adevarate „albii”, matci in gandire, si chiar si cand de ex nu ma manii, imi aduc aminte (anticipat) ca acolo este un moment „delicat” si numai din aceasta privinta ma irit nervos si ajung sa-mi pierd echilibrul si ma lasa putin nervii (din aceast exercitiu anticipativ), incat ma manii si apoi pierd invariabil duhul rugaciunii.

    Credeam ca in general cuvintele unei rugaciuni dintr-un moment anume pentru un sfant, si mai ales daca sunt inspirate direct de Duhul Sfant, ele pot deveni complet actuale pentru orice credincios ca se roaga, prin randuirea Duhului Sfant care stia bine ce face si cu sfantul ori prorocul respectiv (sa ramana pilda mai departe pentru atatia si atatia credinciosi), si ca ele indura o prezentificare pentru momentul celui ce se roaga, devenind valabile UNIVERSAL si ETERN, din moment ce sunt rostite de Insusi Duhul cel Sfant, si nu doar circumstantial de anumite amanunte de moment.

    V-am mai marturisit cu alt prilej ca eu, din ignoranta si lipsa de pregatire, eu, cel care rosteam pt mine aceasta rugaciune, in acest loc imi inchipuiam ca aceste cuvinte se refera la a nu-mi lua mie duhul, adica viata pe care Duhul Sfant mi-a dat-o, inca nu mi-o lua, mai da-mi mie inca ceva timp, sa ma caiesc, mai da-mi zile, caci stiu ca cu multe lacrimi si pocainta eu pot sa-mi salvez viata, si mi-o pot restaura in fata lui Dumnezeu cu ajutorul Lui, si ca are legatura cu imediatul vers: Da-mi mie bucuria mantuirii Tale si cu duh stapanitor ma intareste…. . Da iata, imi pot recastiga prin lacrimi si cainta viata mea data de la Duhul Sfant si iata, chiar imi pot dobandi mantuirea, cu duhul cel stapanitor care ma intareste.

    Daca eu, fie si din prostie, am gandit asa, pt mine si pt starea in care ma aflam eu (cel ce ma rog acum), si am simtit ca aceasta stare si aceste cuvinte imi sunt potrivite mie in momentul de fata si pentru situatia mea concreta, este gresita aceasta perspectiva ??

    Va rog rapsundeti sub toate aceste aspecte pe care le-am expus aici, pe masura timpului (zgarcit) pe care il aveti la dispozitie.

    Doamne ajuta !

  2. […] sursa Tags: Psalmistul David, Psalmul 50, Savatie Bastovoi « Cuvioasa Maica Parascheva – iradierea luminii lui Hristos cel inviat […]

  3. macarie spune:

    intradevar si eu m-am regasit in acea situatie de cateva ori, adica sa nu pot rosti cuvintele unei rugaciuni pt ca simteam ca nu ma „reprezinta”. Acum totusi zic sa incercam sa ne smerim si sa nadajduim ca acele cuvinte sunt si pt noi, ca si noi, intr-o zi (sau clipa), putem sa le rostim, toate cu ajutorul lui Dumnezeu insa. Sa le primim/rostim cu blandete si smerenie…ca nu prin noi insine facem asta ci Dumnzeu le plineste.

  4. Vasilica spune:

    Minunata aceasta istorioara despre psalmul 50.Proorocul David ,dupa ce din mandrie a cazut in cele doua pacate de moarte,preacurvia si uciderea si s-a pocait,a plans,a privegheat,a postit,nu a spus ca a fost izbavit de Domnul pentru ca s-a pocait,a plans si a postit ci a spus:M-am smerit si Domnul m-a izbavit.Omul care are smerenie are in el Duhul Sfant.Smerenia este o virtute mare si fara ea nu ne putem mantui

  5. universtrist spune:

    Ar fi intereant de vazut ( revazut ) problematica tinand cont de un aspect esential : Duhul . Ce este de fapt duhul ? Nu intreb intamplator deoarece se cunosc 2 teorii care par la fel de valide : dihotomia si trihotomia . Tinand cont ca termenul duh este uzitat foarte des ma intreb retoric cati inteleg ceea ce citesc sau ce aud la sfintele slujbe ?

    ” si tot ce este in launtrul nostru sa laude ….” … cred ca este utila o discutie despre acest „launtrul nostru” care este trecut cu vederea mult prea usor . Ce este suflarea de viata de care se vorbeste in Geneza ? Numai binecuvantari ! Doamne ajuta !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: