Valenţele freudiene ale artei contemporane

De Savatie Baştovoi

Ultimele scandaluri legate de expoziţia de artă românească organizată de ICR (Institutul Cultural Român) la New York îmi dau prilejul să reiau o temă pe cît de banală, pe atît de curioasă. Nimic nu este mai banal şi, se pare, nimic mai curios decît sexul. Sexualitatea exploatată în arta plastică, cinematografie, dar şi în literatura de Nobel, a devenit o monedă ieftină, deşi întotdeauna suficientă, cu care autorii contemporani îşi cumpără popularitatea.

După Aristotel, care vedea în literatură exploatarea groazei şi milei, Freud pare să fie primul care îşi propune să analizeze arta pe criterii strict emoţionale, înafara oricăror principii estetice. Fiziolog de profesie, Freud caută în artă răspunsuri care ţin de meseria sa. Este preocupat de obsesiile apărute pe fondul unor frustrări, reieşite fie dintr-un complex de inferioritate, fie ca urmare a unor eşecuri sexuale. Pentru a-şi susţine teoria, potrivit căreia bolile psihice au la bază o nemulţumire profundă, Freud interpretează arta într-un sens îngust, analizînd în special emoţiile cu care operează autorii pentru a-şi cuceri publicul. Judecăţile sale asupra acestui subiect au putut alcătui o carte întreagă, apărută în limba română cu titlul „Scrieri despre literatură şi artă” (Ed. Univers, 1980).

Pentru Freud, orice operă de artă este o defulare, iar succesul ei este egal cu capacitatea de a se plia pe complexele consumatorului, declanşînd în acesta, în mod inconştient, procesul de defulare, care este unul eliberator, deci producător de plăcere. Însă acest proces de defulare prin artă nu se situează, în opinia lui Freud, în afara patologicului. Valenţele estetice, conferite de diversele procedee stilistice, nu sînt capabile să scoată arta dincolo de brutala nevoie de defulare, care are întotdeauna şi ceva bolnav în ea. În acest sens, medicul vienez nu se sfiieşte să-i numească pe actori (şi prin ei pe autorii pieselor de teatru!) „psihopaţi pe scenă”.

Sigur că teoria lui Freud este atacabilă şi a fost atacată în nenumărate rînduri. Cu toate acestea, ceva a făcut-o să dăinuie. S-ar părea că o teorie bazată pe studiile făcute pe oameni cu vădite deficienţe psihice, cum erau pacienţii lui Freud, dublată de comportamentul bizar al doctorului însuşi, manifestat prin relaţia suspectă cu propria fiică, ar fi trebuit să-i închidă odată şi pentru totdeauna accesul la circuitul internaţional de care se bucură pînă azi. Totuşi, controversatul vienez de origine evreiască, a fost propulsat în mod miraculos nu doar în ţările mai liberale ale Occidentului, ci chiar şi în URSS, prin şcoala sovietică de psihologie care este una prin excelenţă freudiană.

Impresia mea personală este că Freud nu este un simplu fiziolog experimentalist, ci emblema unei campanii care a avut drept scop înfruntarea moştenirii creştine. Întîmplător sau nu, Freud îşi lansează teoriile sale „revoluţionare” cam în aceeaşi perioadă cînd apar primele gesturi avangardiste în artă şi literatură în persoana unor autori precum Kazimir Malevici în Rusia sau Tristan Tzara (Samuel Rosenstock) în România şi Franţa. Avangardismul este un curent prin excelenţă anticreştin, spulberînd în mod programat tradiţia iconică şi evanghelică a popoarelor vizate.

Faptul că Freud debutează concomitent cu avangarda europeană (care, poate deloc întîmplător, este exprimată de evrei, popor care prin tradiţia sa înfruntă creştinismul), ne îngăduie să admitem, chiar şi cu titlu de speculaţie, faptul că viziunea sa simplistă asupra omului, atît de şubredă din punct de vedere ştiinţific, pentru a putea fi promovată pe plan mondial, s-a bucurat de sprijinul ocult al unor grupuri de interese care au pregătit de-a lungul vremii societatea secularizată şi chiar anticreştină de azi. Altfel nu putem explica de ce un fiziolog de geniu precum Nicolae Paulescu, descoperitorul de fapt al Insulinei, contemporan cu Freud, care, pe lîngă performanţele sale ştiinţifice, a fost înzestrat cu un dar scriitoricesc fermecător, a fost sustras din circuitul internaţional aproape insesizabil, ajungînd necunoscut pînă şi pentru români. Trebuie să recunoaştem că în diverse domenii au fost întotdeauna oameni de geniu care s-au cufundat cu timpul în anonimat doar pentru că nu au avut parte de o promovare pe măsură. Cine sînt cei care pot promova, la nevoie, şi nonvalori, rămîne să deducă fiecare.

Cert este că în ultimul secol au fost promovaţi în special autorii cu vederi stranii, care au propus de fiecare dată o răsturnare a valorilor, într-o direcţie întotdeauna contrară creştinismului. Este suficient să urmărim premiile Nobel pentru literatură ca să vedem că stranietatea, însingurarea schizofrenă, absurdul, apologia sinuciderii promovată de autori precum Samuel Beckett, Garcia Marquez, Jean-Paule Sartre sau demersul hulitor din romanul „Evanghelia după Isus” al ateului declarat Jose Saramago sînt valorile epocii în care am fost mînaţi de ideologi precum Freud şi Nietzsche. Unii consideră că înlocuirea culturii europene de influenţă creştină cu o cultură nihilistă şi atee, degenerată în gesturi primitive care, în arta plastică, se învecinează cu mîzgălelile de pe zidurile gărilor sovietice, iar în literatură cu slang-ul taximetriştilor, este un fapt care s-a petrecut de la sine. Sigur că fiecare e liber să susţină ce crede, după cum şi eu sînt liber să contrazic această părere.

Aşadar, încep prin a spune că nu cred în libertatea artei. Aşa-zisa teorie a „artei pentru artă” o consider o lozincă prin care artiştii au fost provocaţi, asemeni proletariatului rus de la 1917, să se răscoale împotriva tradiţiei din care făceau parte. Este Kandinski mai nou decît Rubliov? Însuşi conceptul de „nou” este aplicabil artei? Dacă reducem arta la nivelul „gustului” şi a modei coborîm într-un diletantism care nu ne deosebeşte cu nimic de burghezia snoabă de altă dată care se prăpădea la vederea unui balcon aurit, împodobit cu struguri şi îngeri dolofani. Cei care vizitează azi sălile cu instalaţii alcătuite din suluri de hîrtie igienică aruncate haotic sînt la fel de snobi ca şi înaintaşii lor din epoca barocă şi nici măcar nu-şi dau seama de asta. A limita arta la unul din efectele ei, acela al şocului, pozitiv sau negativ, înseamnă a o amputa. Mi se pare că întreaga modernitate se mulţumeşte să rămînă în sfera unui impresionism primar, produs mai degrabă de emoţii freudiene, decît de principii estetice.

Succesul artiştilor contemporani începe să susţină tot mai mult teoria lui Freud asupra artei. Totul se învîrte în jurul complexelor de tot felul, fără a mai pune mare preţ pe valoarea în sine a unui demers artistic. Scriitorii, pictorii sau regizorii au devenit mai degrabă psihanalişti cu veleităţi manageriale decît „genii pustii” care trudeau pentru un public ideal, chiar şi cu preţul de a nu fi înţeleşi în timpul vieţii. De pildă, cînd Mircea Cărtărescu, un autor care şi-ar fi dorit să reprezinte România pentru Nobel, scrie o carte cu titlul „De ce iubim femeile”, în care adună, de fapt, istorioare scrise pentru o revistă pornografică, ştie foarte bine ce face, dar, mai ales, ştie că nu face literatură. Asta însă îl interesează mai puţin, din moment ce această carte s-a vîndut mai bine decît altele. Atît titlurile, cît şi coperţile propuse de editurile de succes, ne fac să credem că Freud a avut şi el partea lui de dreptate, deşi o dreptate nu chiar bună.

Ultimul val al artei contemporane aduce cu sine, trebuie să o spunem, o grămadă de murdărie. Majoritatea poemelor, dar şi prozelor, sînt un fel de reportaje de la gaura cheii, redate fără nici un fel de talent, încît citindu-le, dacă are cineva curiozitatea bădărană să le citească, ai impresia că ai nimerit în cuşeta unor hamali obosiţi care-şi povestesc aventurile amoroase. Autorii, cu un teribilism sufocant, fac paradă de înjurături, de experienţe neomeneşti, care au menirea să-l impresioneze pe cititor. Această „cultură a înjurăturii” devine un fel de artă poetică a noii generaţii, regăsind-o aici şi aiurea. În Rusia a apărut recent chiar şi un „Dicţionar al înjurăturilor ruseşti” semnat de un oarecare Alexei Pluţer (un nume tipic „rusesc”!), care ar trebui să devină un fel de carte de căpătîi a tinerei generaţii. În Franţa lucrurile nu stau deloc mai bine. Cineva povestea cu multă seriozitate la Radio România Cultural despre cercetările făcute asupra „culturii de stradă” din Franţa, care nu reprezintă altceva decît cîntecele argotice ale tinerilor vagabonzi şi drogaţi de pe străzile Parisului.

Care cultură, care stradă? Atunci să declarăm cultură cimiliturile evreilor din Odessa stalinistă, moştenirea înjurăturilor deţinuţilor din puşcăriile sovietice (pentru că rămîn neîntrecuţi în domeniu) şi să organizăm un concurs anual între ţările lumii al inscripţiilor pe pereţii WC-urilor publice. Dar să mă opresc, ca să nu dau idei…

Desigur, această stare de lucruri a atras pe ogorul literaturii detaşamente de voluntari care s-au aruncat să scrie cu nemiluita în numele unei lumi noi, lipsite de complexe. S-a umplut internetul de blog-uri ale tinerilor poeţi care îşi relatează fără înconjor prima lor beţie sau peripeţiile din toaletă. Jalnică privelişte, mai ales că unii dintre ei sînt preluaţi în antologii care vor să exprime starea literaturii contemporane. Nu îşi dau seama aceşti tineri că sînt, pur şi simplu, folosiţi, luaţi la grămadă, pe post de berbece pentru a sparge zidurile tari ale tradiţiei noastre creştine. Cu siguranţă, riscul cel mai mare este ca toţi să se creadă scriitori, artişti, regizori, cuprinşi de un orgoliu care îi împiedică să vadă realitatea. Înjuraţi, fraţii mei, scuipaţi, dar învăţaţi să faceţi şi altceva, pentru că viaţa trece…

Faptul că poeţii contemporani lucrează la o operă colectivă, făurind un fel de macro-poem fără început şi fără sfîrşit, ne descoperă spiritul demagogic al noii generaţii care, declarînd război tradiţiei în numele experimentului şi originalităţii, de fapt, i-a uniformizat pe toţi. Dorind să conving pe cineva de acest lucru, l-am chemat în faţa computerului şi am dat căutare pe Google după expresii cheie ale poeziilor de azi: „îmi sorb cafeau”, „privesc prin fumul de ţigară”, „stau pe terasă” etc. Această omogenizare a peisajului artistic este rezultatul inevitabil al viziunii freudiene asupra artei care, reducînd totul la o simplă defulare a complexelor, a ucis orice fior al creaţiei care devine posibil doar dincolo de cercul instinctelor şi al necesităţilor biologice.

Demonismul lui Freud constă în faptul de a fi redus psihicul uman la o maşinărie alcătuită din complexe constatabile şi previzibile. Instinctele, este adevărat, pot genera complexe, dar a vedea omul doar în cheia instinctelor sale fireşti este o eroare. Arta, care este o nevoie de a făuri lucruri frumoase, este explicabilă doar în măsura în care acceptăm o realitate spirituală superioară nevoilor biologice imediate. Instinctele, care sînt partea animalică a omului, nu sînt capabile să creeze, altfel ar trebui să admitem că rîndunicile, atunci cînd îşi fac cuibul, creează, comit un act artistic.

Freudismul artei contemporane o condamnă pe aceasta la monotonie tocmai prin previzibilitatea şi mecanicitatea instinctelor care o generează şi cărora este adresată. Doar un profan se mai poate încăpăţîna să vadă ceva convingător dincolo de manierismele şi stridenţele artiştilor contemporani, care, de cele mai multe ori, nu reuşesc să fie mai originale decît împăunarea fazanilor din perioada nupţială. Criza artei contemporane va putea fi depăşită, dacă va mai putea, abia cînd moştenirea freudiană va fi privită cu o minte ridicată deasupra instinctelor şi a complexelor. Artistul, prin menirea sa, trebuie să aibă o astfel de minte.

Anunțuri

22 de răspunsuri la Valenţele freudiene ale artei contemporane

  1. Demetrios spune:

    Adevarata arta inca mai exista, dar nefiind mai nimeni care sa o sustina si promoveze (atat in mass-media cat si financiar) e la un nivel sa ii zicem „underground”. Asteptam de mult un astfel de semnal de alarma, si ma bucur ca sunteti dvs cel care il trageti.
    Aveti perfecta dreptate, din nefericire „arta” nu mai este o forma de comunicare, de empatie intre autor si receptaculi, ci este un exhibitionism vulgar si pervers. O „opera de arta” contemporana nu iti poate deschide noi viziuni asupra naturii exprimate in ea, ci cel mult repulsie sau, in cazul anormalilor, stari animalice…
    Prin alungarea oricarei idei crestine din „arta” a fost alungata orice urma de demnitate fata de ideea de om.

  2. ciprian voicila spune:

    Asa este Parinte Savatie.
    Cea mai buna definitie a psihanelizei a fost data, in opinia mea, de austriacul Karl Kraus: „psihanaliza este boala a carei terapie pretinde ca este”.
    Ca Freud voia sa fac din psihanaliza o dogma reiese si din autobiografia fostului sau discipol Carl Gustav Jung ( „Amintiri, vise, reflectii”). Incercarea lui de a termina odata pentru totdeauna cu religia ( vezi cartea lui, „Totem si tabu”) s-a dovedit rizibila. Istoricii religiilor au aratat ca nu toate societatile au cunoscut o prima faza totemica.
    La fel de adevarat este ca trei dintre intelectualii care au dat peste cap valorile crestine au fost evrei. Dupa Marx totul se reduce la lupta dintre clase. Dupa Freud totul, inclusiv sau mai ales cultura, se reduce la libido. Dupa Ludwig Wittgenstein filosofia traditionala poate fi „rezolvata” reducandu-i conceptele( Fiinta, existenta, substanta etc) la semnificatia lor contextuala. Toti trei comit greseala si pacatul de a reduce realitatea complexa numita om la ceva inferior acesteia.
    Intr-o carte despre relatia dintre Dumnezeu si arta („Nostalgia Paradisului”) Nichifor Crainic demonstreaza ca adevarata arta este cea mistica. Cat despre literatura pornografica de care epoca interbelica nu era deloc straina teologul roman o amendeaza spunand ca pe el nu il intereseaza omul de la brau in jos.

    Si pentru ca ati pomenit de literatura pornografica nu ma pot abtine sa nu ma mir de succesul pe care l-au avut in Romania scriitorii rusi postodernisti destul de lubriciIuri Mamleev, Vladimir Sorokin et comp.
    Ii ramane fiecaruia dreptul de a alege domeniul de interes: de la brau in jos sau in sus.

  3. Paul Slayer spune:

    Absolut de acord, parinte Savatie. Simt doar nevoia sa fac precizarea ca Nietzsche e, cred, mai degraba un poet decat un ideolog, desi mai multe curente din ultima perioada incearca sa-i atribuie aceasta din urma functie. Nietzsche e totusi un mare spirit, torturat de cochetaria lui cu demonismul, dar un om viu si scrutator. Foarte interesant in privinta lui mi se pare studiul lui Christos Yannaras, „Heidegger si Areopagitul”.
    Importanta este si involutia acestei arte impregnate de freudism si de aspectele maladive ale vietii omenesti. Un scriitor crestin (poate Paul Evdokimov) spunea la un moment dat ca Garcia Marquez „huleste, dar macar scrie bine”, in timp ce cei de azi, dupa cum bine spui Sfintia Ta, nici asta nu mai fac.
    Excelent si plin de intelegere mi se pare indemnul „injurati, fratii mei, scuipati, dar invatati sa faceti si altceva, pentru ca viata trece…”
    Cat despre cele spuse de Demetrios, tot raul spre bine. Cand o anumita miscare, arta, credinta se trezeste oprimata, condamnata la „underground”, creste in forta si vitalitate. Asta cred ca au inteles bine intemeietorii monahismului: cand au vazut ca libertatea acordata de Sfantul Imparat Constantin crestinismului risca sa-l moleseasca, au trecut intr-un underground viu si fara rest pentru Hristos.

  4. […] Parintele Savatie: Valenţele freudiene ale artei contemporane […]

  5. alexandra.diana spune:

    Nu vreau sa va laud fara merite dar imi vine sa ies cu textul acesta in strada si sa il citesc in gura mare.
    Abia asteptam sa se scrie ceva, oricat de putin si impotriva lui Freud nu numai in favoarea……….
    Dupa ce am citit cate ceva despre viata, activitatea si desoperirile „marelui” psihanalist am avut senzatia ca sigur sufar si eu de ceva complexe si daca nu imi dau seama de ele atunci e musai sa le descopar sau macar sa le inventez, m a oripilat pur si simplu….

  6. un mirean spune:

    Multumim parinte Savatie. Mare bucurie mi-ati facut cu articolul asta. Copiii mei studiaza despre Freud.

    Toata „cultura” asta freudiana a nascut nevoia de cuvant urat. Poate gresesc. Nu stiu atunci de unde vine nevoia de a folosi continuu cuvinte urate.

    Ce efect are cuvantul urat asupra noastra?

    Doamne ajuta

  7. […] Valenţele freudiene ale artei contemporane de Savatie Baştovoi […]

  8. Adrian Sârbu spune:

    Dacă-mi permiteţi, vă arăt un comentariu pe care l-am scris pe un blog numit -fărăsens- (şi asta spune totul) acum câteva zile.

    Multe dintre frustrarile oamenilor de pe bloguri care se transforma in poezii, au deja pretentia de a fi artistice, ca daca n-ar avea-o, n-ar mai fi poezii, ci orice altceva. Pana si bunicul meu care tine un jurnal despre lucrurile importante care se intampla in sat si in gospodarie (de exemplu, cand a fatat vaca sau scroafa, cand a fost o furtuna mare), scrie ghiduş şi amuzant de mă prăpădesc de râs de fiecare dată când citesc. Şi în principal scrie pentru el, nu pentru altcineva. Dar nu l-am văzut niciodată să scrie despre purcelul care le-a murit după o săptămână că îi venea să o împuşte pe bunica de supărare. Ci “Pe la ora şapte, şi-a dat duhul sărăcuţul. Înhumarea a avut loc a doua zi. Singurul participant am fost eu. Dumnezeu să-l odihnească!” Totuşi, faci blog, dar te gândeşti un pic la cei care citesc, că poate pe unii i-ar putea răni o frază de genul “prin vene îmi curgeau mizerii, era prea tarziu să mă tai cu lama” etc. Şi nici măcar spectaculos nu e, în cazul în care asta ar urmări cineva, spectacolul. Pe zi ce trece, scrierile de pe bloguri devin din ce în ce mai scabroase şi nici nu poate fi vorba de estetica urâtului, pentru că ceea ce citim uneori este şi urât şi inestetic şi banal… Nu mai vreau scenarii sinucigaşe gen Romeo şi Julieta reeditate, aşa cum mă întristez când aud copii de 15 ani care spun că nu se pot lăsa de fumat. Vreau, dacă tot mi-am pus net, să citesc ceva bun. Faptul că nu prea găsesc, mă duce la concluzia că poate ar trebui să-mi scot cablul şi să trec un pic printre rafturile bibliotecii. Acolo mă aşteaptă, ca nişte copii cuminţi, Cortazar, Dostoievski, Hesse, Marquez şi alţii.

  9. Victoria spune:

    Cred ca arta contemporana a uitat semnificatia cuvantului” Frumos”.Asa ca ea nu mai este nici „mantuitoare” dupa cum proorocea F.M. Dostoievski(„Frumusetea va mantui lumea”).

    Socotesc ca trebuie sa ne intoarcem la redescoperirea CUVANTULUI-Care este Insusi Fiul lui Dumnezeu,Iisus Hristos.De cand Cuvantul S-a facut trup,S-a inomenit NIMIC nu isi mai gaseste Sensul adevarat in afara Sa.(„Fara Mine nu puteti face nimic.”)

    Ne amagim doar cu gandul ca avem o arta, o filosofie si o viata, dar daca nu sunt „in Duhul Sau” ele nu ne folosesc la nimic,ba mai mult ne indeparteaza de El.Pana vom intelege cu adevarat acestea cochetam cu „arta de a displace”,”mirosim doar florile de mucigai”si „ne complexam pentru ca nu ne iese faza cu defularea asa cum i-a reusit lui Freud.”Binecuvantati.

  10. Adrian SARBU spune:

    Cu toate acestea, cu toată ura pentru cuvinte, pentru cărţi sau pentru o anume Carte, în primul rând vorbirea articulată este ceea ce ne deosebeşte pe noi, oamenii, de alte specii. Însă la fel cum pornirile animalice se manifestă în relaţiile dintre oameni, în ultima vreme, pe toate nivelurile, era de aşteptat ca oamenii să se sălbăticească şi la nivelul comunicării dintre ei. Iată că încet-încet, renunţăm la marele nostru avantaj, de a fi mai importanţi decât păsările cerului, lucru cu care ne liniştea acum aproape două milenii, Domnul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 26+30; 10, 31)

    Tot articolul il gasiti pe blogul pe care il administrez. Doamne ajuta!

  11. Nicolae Popa spune:

    Nimic mai important decât aceste două eforturi: efortul de a intelege si efortul de a cunoaşte. Cunoasterea, inclusiv prin ale sinelui, nu vine decat prin inţelegere/percepere. „Cine le ştie, le cunoaşte” spunea un Mare Poet. Freud s-a băgat acolo unde nimic nu-i de înţeles, şi cu atât mai mult de definit, decât prin cuminţenie duhovnicească. Prin aplecare spre începuturile sacre ale divinităţii. Adevărat, cea mai mare parte a populaţiei suferă de aşa ceva: insuficienţă de aplecare. Şi el, F., a mizat pe aceseastă slăbiciune a lumii post-adamice. Oricum, cunoşterea neînţelesurilor „lumeşti” în desfăşurarea lor firească de la coasta Lui la coapdsa Ei e o chestie de morală şi de onoare plină de neînţelesuri.

  12. Sorin spune:

    Uni construiesc o casa, alti construiesc o vila si cei din urma costruiesc un palat. Palatul e constuit de huligani, vila e construita de cei care vor sa-l conduca iar casa nu stim de cine e construita.
    Nu putem sa credem ca Dumnezeu nu este atoatetiitor si deci cum poate legea din psihologia lui Freud sa aiba valoare. I-mi cer scuze dar atacul imens al secolului a fost la 1900 cu descrierea schizofreniei de catre Kraepealin acolo este sursa raului in exprimarea artistica comtemporana, daca aveti ocazia cititi acel caz.
    Textul de inceput indica o harta intuitiva asupra valorii artistice din arta noua .
    Arta frumoasa a secolului trecut si dupa anii 50 a venit si va inflori din scrierile preotilor . Sfantul Nicolai Velimirovici un scriitor de Nobel , Ilie Cleopa demn de premii ale Academiei Romane in sensul artei contemporane .
    Afirm aceasta pentru ca urzeala teologica din toata aceasta arta noua este fantastic de inselatoare cu exprimarea si receptarea publica.

  13. acelas spune:

    apropos de teorii, de post-modernism „religios” ori de moda „contemporana” care bantuie mintile unor clerici din biserica „surora” ..

    http://www.cotidianul.ro/vaticanul_imbratiseaza_evolutionismul-58419.html

    as zice „no comment” …

    totusi, unul micut: Daca tin neaparat, nu ne putem opune sa creada ca se infratesc si ca se trag din acea creatura. – in gluma . ca frati, da! ne putem si trebuie sa ne opunem.

  14. marian spune:

    La multi ani, parinte!

  15. 21 Septembrie 2008 TORINO – Italia
    IPS Serafim Joantă : Răspunsuri despre mişcarea Focolarelor

  16. mihailt spune:

    Acceleratorul s-a stricat si acum nu mai functioneaza.
    Cum se zice „mult zgomot pentru nimic”.

  17. Scardanelli spune:

    Îmi pare rău că trebuie să-i dau dreptate lui Savatie, dar n-am ce-mi face…

    Tot ce-aş mai putea spune a fost deja spus de N. Steinhardt : „Nu te fă frate cu dracul, chiar dacă are dreptate !” Mai ales dacă are dreptate, aş accentua eu…

    Şi aş mai spune că, totuşi, pornografia care se dă drept artă, din ultima sută de ani, este la rândul ei o reacţie, o defulare. La ce anume ? Chiar la stricteţea ipocrită a unei societăţi influenţate de „creştinismul” mic-burghez, fariseic, predominant şi la noi, nu numai în Occident.

  18. awapleawa spune:

    Daca in trecut, mai marii popoarelor se osteneau sa le dea oamenilor PAINE si CIRC ca sa nu gandeasca, acum nu mai e nevoie decat de VIOLENTA si SEX. Vorba minerilor; NOI MUNCIM, NU GANDIM! Cat priveste noile manifestari ale „artei”, nu sunt altceva decat un aparat de masurare al inertiei noastre.

  19. Frigate spune:

    Dupa ce ia-ti criticat pe toti si pe fiecare, as vrea sa va rog parinte sa da-ti un exemplu de un scriitor, pictor sau oricine altcineva pe care Dumneavoastra il considerati artist cu adevarat, daca e posibil din perioada post-freudiana.

    Multumesc.

  20. Frigate spune:

    P.S. Imi cer iertare parinte daca v-am jignit cu ceva prin felul in care m-am exprimat. Ati dat exemplu doar de artisti „rai”, as fi vrut sa vad si cateva nume de artisti „buni”, ca sa stim in ce directie ar trebui sa ne orientam.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: