Coşmarul (de Anton Cehov)

Traducere din ruseşte de Savatie Baştovoi
Din volumul Anton Cehov “Povestiri ortodoxe”
apărut la Editura Cathisma

Membru indispensabil pentru treburile creştine, Kunin, un bărbat tînăr, cam la treizeci de ani, revenind din Petersburg în al său Borisovo, şi-a trimis înainte de toate călăreţul în Si­nikovo, după preotul de acolo, părin­te­le Iacov Smirnov.

După vreo cinci ore se prezentă şi pă­rin­tele Iacov
– Sînt foarte bucuros să vă cunosc! – îl în­tîmpină în hol Kunin. A trecut un an de cînd trăiesc şi slujesc aici, ar fi timpul, se pare, să ne cunoaştem. Bine aţi venit! Dar, să am iertare…, sînteţi atît de tînăr! – se miră Kunin. Cîţi ani aveţi?
– Douăzeci şi opt‑t‑t…, rosti pă­rintele Ia­cov, strîngînd uşor mîna întinsă şi, nu se ştie de ce, roşind.
Kunin îşi introduse oaspetele în cabi­ne­tul său şi începu să‑l cerceteze.
„Ce faţă plată, muierească!” – gîndi el.

Într‑adevăr, faţa părintelui Iacov avea în ea ceva de muiere: nasul cîrn, obrajii ru­meni‑aprinşi şi nişte ochi mari, gri‑al­băs­trui, cu sprîncene rare, abia vi­zibile. Ple­tele lungi, roşcate, uscate şi linse, că­deau pe umeri ca nişte beţe ţapene. Mus­taţa abia începea să se con­stituie în­tr‑o adevărată mustaţă bărbă­tească, iar bar­ba făcea parte din acel soi de bărbi ca­re nu sînt bune la nimic şi pe care se­mi­nariştii, nu se ştie de ce, le numesc „ţuşti‑afară”: răruţă, puternic de­co­lo­ra­tă; să o netezeşti şi să o piepteni nu ai cum, poţi doar să o ciupeşti… Toată aceas­tă săracă faună era răspîndită ne­uni­form, în smocuri, de parcă părintele Ia­cov, hotărînd să se mascheze în preot şi începînd să‑şi li­pească barba, fusese în­trerupt la jumă­tate de treabă. Pe el era o rasă de un ca­feniu difuz, cu petece mari pe ambele coate.

„Ce subiect curios… – gîndi Kunin, pri­vind la poalele lui stropite cu noroi. Vi­ne într‑o casă pentru prima oară şi nu poate să se îmbrace mai cuviincios.”
– Luaţi loc, părinte, începu el, mai mult degajat decît politicos, apropiind fotoliul de masă. Aşezaţi‑vă odată, vă rog!

Părintele Iacov tuşi în pumn, se lă­să cu neîndemînare pe marginea fotoli­ului şi îşi puse palmele pe genunchi. Scund, cu pieptul îngust, cu sudoare şi roşeaţă pe faţă, el tre­zi de la bun început în Ku­nin cea mai proastă impresie. Pînă atunci Kunin nu s‑ar fi gîndit nicicum că în Rusia există preoţi atît de neînsemnaţi şi de jalnici, iar în înfăţişarea pă­rintelui Ia­cov, în această ţinere a pal­melor pe ge­nunchi şi în şederea pe margi­nea fo­to­liu­lui el vedea absenţa oricărei dem­nităţi şi chiar slugărnicie.

– Eu, părinte, v‑am invitat pentru o ches­tiune…, a începu Kunin, lăsîndu‑se pe speteaza fotoliului. Soarta mi‑a hără­zit plăcuta obligaţie de a vă ajuta într‑o fo­lositoare iniţiativă… Chestiunea con­stă în aceea că eu, reve­nind din Peters­burg am găsit pe masa mea o scri­soare de la întîi‑stătător. Egor Dmitrievici îmi pro­pune să iau sub oblăduirea mea şcoa­la parohială care urmează a fi des­chi­să la voi, în Sinikovo. Eu, părinte, sînt foar­te bucuros, cu tot sufletul… Chiar mai mult: eu accept această propunere cu încîntare!

Kunin se ridică şi începu să um­ble prin cabinet.
– Desigur, şi Egor Dmitrievici şi, pro­ba­bil, şi dumneavoastră cunoaşteţi că eu nu dispun de surse prea mari. Averea mea este pusă în gaj şi eu trăiesc doar din salariul de membru indispensabil. Aşa­­dar, nu puteţi conta pe un ajutor prea mare, dar ce este în puterile mele, voi face… Şi, pe cînd, părinte, vă gîndiţi să deschideţi şcoala?
– Cînd or să fie bani…, răspunse pă­rin­tele Iacov.
– Dar acum dispuneţi de ceva mij­loa­ce?
– Aproape de nimic… Sătenii au ho­tă­rît să se strîngă cîte treizeci de co­peici anu­al de fiecare suflet de parte băr­bă­teas­că, dar astea sînt doar promi­siuni! Pen­tru a începe este nevoie, în cel mai rău caz, de vreo două sute de ru­ble…
– M‑da… Cu părere de rău eu nu am acum această sumă…, oftă Kunin. Am chel­tuit totul pe călătorie şi… chiar am in­trat în datorii. Haideţi să facem îm­pre­u­nă un plan!

Kunin începu să gîndească cu voce ta­re. El îşi exprima gîndurile şi urmărea fa­ţa părintelui Iacov, căutînd pe ea încu­vi­inţare şi susţinere. Dar faţa aceasta era apa­tică, nemişcată şi nu ex­prima nimic în afară de jenă şi nelinişte. Privindu‑l, ai fi putut crede că Kunin vorbea despre lu­cruri foarte înalte, pe care părintele Ia­cov nu le pricepea şi de aceea as­culta doar din politeţe, temîndu‑se în acelaşi timp să nu fie învinuit de igno­ranţă.
„Puştiul, după cum se vede, nu e din­tre cei deştepţi…, gîndea Kunin. Este pes­te măsură de sfios şi de prostuţ.”

Părintele Iacov se învioră puţin şi chiar zîmbi atunci cînd în cabinet intră la­cheul şi aduse pe o tavă două pahare cu ceai şi o suharniţă cu covrigi. El îşi luă paharul şi îndată începu să bea.
– Oare n‑ar fi bine să‑i scriem preas­fin­ţitului? – continua să gîndească cu vo­ce tare Kunin. Căci, la drept vor­bind, nu ţă­ranii şi nu noi, ci conducerea bise­ri­ceas­că superioară a pus problema şco­li­lor bisericeşti parohiale. Tot ei, de fapt, ar trebui să indice şi sursele. Acum îmi amintesc că am citit undeva că în acest sens chiar a fost alocată o sumă oa­recare. Dum­neavoastră nu ştiţi nimic despre asta?

Părintele Iacov pînă‑ntr‑atît se cu­fun­da­se în sorbirea ceaiului, încît nu răs­pun­se îndată la această întrebare. El îşi ri­dică spre Kunin ochii gri‑albăstrui, se gîn­di şi, de parcă şi‑ar fi adus aminte în­tre­barea aceluia, scutură a negare din cap. Pe nefru­moasa lui faţă, de la o ure­che la alta, stră­bătea expresia plăcerii şi a celei mai pro­zaice pofte de mîncare. El sor­bea şi sa­vura fiecare înghiţitură. Du­pă ce bău totul, pînă la ultima pică­tură, el puse paharul pe masă, apoi îl luă iar, îl privi şi îl puse din nou pe masă. Ex­pre­sia plăcerii se scurse de pe faţă… În con­ti­nuare Kunin văzu cum oaspetele său luă din suharniţă un covrigel, muş­că din el o bucăţică, apoi îl învîrti în mînă şi îl băgă repede în buzunar.
„Ei, asta chiar că nu se potriveşte de­loc unui preot! – gîndi Kunin, ridicînd scîr­bit din umeri. Ce‑i asta, zgîrcenie po­pească sau copilăreală?”

Oferindu‑i oaspetelui încă un pahar de ceai şi petrecîndu‑l pînă în hol, Kunin se întinse pe divan şi se dedă senti­men­tu­lui neplăcut pe carei‑l trezise vizita părintelui Iacov.
„Ce om dubios şi sălbatic! – gîndea. Zo­ios, neîngrijit, brutal, prost şi, pro­ba­bil, beţivan… Dumnezeule şi ăsta este pre­ot, părinte duhovnicesc! Ăsta e das­că­lul po­po­rului! Îmi imaginez cîtă ironie tre­buie să fie în vocea diaconului care stri­gă îna­in­te de fiecare Liturghie: „Bine­cu­vîn­tea­ză­, stăpîne!” Bun stăpîn! Stăpîn ca­re nu are nici un pic de dem­nitate, ne­edu­cat, ca­re ascunde posmagii în buzu­nar ca un şcolar… Pfi! Doamne, unde au fost ochii arhiereului atunci cînd îl hi­ro­to­nea pe acest om? Ce părere au ei de­spre acest po­por dacă îi dau ast­fel de das­căli? Aici este nevoie de oa­meni care…”

Şi Kunin începu să se gîndească apoi cum ar trebui să arate preoţii ruşi…
„De exemplu, dacă eu aş fi preot… Un preot instruit şi care îşi iubeşte mese­ria poate să facă multe… Eu demult aş fi avut deschisă şcoala. Iar predica? Dacă pre­otul este sincer şi este inspirat de dra­gostea pentru meseria sa, el ar putea să spună nişte predici atît de minunate, in­cendiare!”

Kunin închise ochii şi începu să com­pu­nă o predică în gînd. Puţin mai tîrziu, se afla deja în faţa mesei şi scria re­pede.
„O să i‑o dau roşcatului aceluia să o ci­tească în biserică…”, gîndea el.
În prima duminică după aceea, de di­mi­neaţă, Kunin se îndreptă spre Sini­ko­vo, pentru a încheia problema cu şcoala şi, tot­odată, să vadă biserica al că­rui eno­ri­aş se considera. Cu excepţia no­ro­iu­lui, di­mi­nea­ţa era minunată. Soarele stră­lu­cea pu­ter­nic şi tăia cu razele sale pe­tele al­be de ză­padă întîrziată. Zăpada, des­păr­ţindu‑se de pămînt, strălucea ca niş­te dia­mante ca­re înţepau privirea, iar lîn­gă ea înverzeau se­mănăturile. Graurii zbu­rau impetuoşi deasupra lor. Un gra­ur zbu­ră, se lasă pe pămînt, dar îna­inte de a se stabili bine pe picioare, ţopăi de cîteva ori…

Biserica de lemn spre care se îndreptă Ku­nin era veche şi afumată; coloanele de la intrare, cîndva vopsite în alb, acum erau cu desăvîrşire scorojite şi semănau cu două hulube de căruţă. În loc de icoa­nă, de deasupra uşii te privea o pată în­tu­necată. Însă această sărăcie îl miş­că şi îl umili pe Kunin. Plecînd cu smerenie ochii, el intră în biserică şi se opri la in­tra­re. Slujba abia începea. Un citeţ bă­trîn, îndoit ca un cerc, citea ceasu­rile cu o voce de tenor surd şi indescifrabil. Pă­rin­tele Iacov, care slujea fără dia­con, um­bla prin biserică şi cădea. Dacă nu ar fi fost smerenia de care fusese pă­truns de îndată ce intrase în bise­rica sărăcă­cioa­să, Kunin ar fi zîmbit la vederea pă­rin­telui Iacov el. Pe preotul mititel era un veşmînt lung, prea lung şi mototolit, din­tr‑o stofă galbenă, roasă. Poala veş­mîn­tului se tîra pe podea.

Biserica nu era plină. Uitîndu‑se la eno­riaşi, de la bun început Kunin a fost sur­prins de o stranie constatare: erau doar bătrîni şi copii… Dar unde este vîrs­ta creatoare? Unde sînt tinereţea şi băr­băţia? Însă după ce a stat puţin, ui­tîn­du‑se mai bine la feţele bătrîne, şi‑a dat seama că i‑a luat pe tineri drept bătrîni. Dar nu a dat prea mare impor­tanţă aces­tei mici amăgiri optice.

Înăuntru biserica era la fel de veche şi de fumurie ca şi pe afară. Pe iconostas şi pe pereţii gri nu rămăsese nici un loc ne­afu­mat şi nescrijelit de timp. Ferestre erau multe, dar întreg coloritul interior pă­rea gri şi de aceea în biserică domnea întu­nericul.

„Celor curaţi cu inima le este bine să se roage aici…, gîndea Kunin. Pre­cum în Ro­ma, la Sfîntul Petru, te cucereşte mă­re­ţia, aşa aici te mişcă această smere­nie şi simplitate.”
Însă starea lui de rugăciune se îm­prăş­tie ca fumul atunci cînd părintele Ia­cov intră în altar şi începu Litur­ghia. Din pricina tinereţii, ajungînd preot chiar de pe banca seminarului, pă­rintele Iacov încă nu reuşise să‑şi însu­şească o ma­nie­ră proprie de slujire. În timp ce citea, par­că încerca să se hotă­rască pe ce voce să se oprească, de tenor înalt sau de bă­su­şor difuz; se închina stîngaci, păşea re­pe­de, porţile împărăteşti le deschidea smu­cind… Bătrînul citeţ, fără îndoială bol­nav şi surd, auzea prost vozglasurile lui, din care pri­cină se creau mici neîn­ţe­le­­geri. Nu reuşea părintele Iacov să ci­teas­că bine cele cuvenite, că citeţul îşi şi cîn­ta partea sa, sau părintele Iacov ter­mi­nase demult de citit, iar moşneagul îşi în­tindea urechea spre altar, asculta şi tă­cea, pînă cînd cineva îl trăgea de mînecă. Vo­cea bătrînului era surdă şi bolnăvi­cioa­să, gîfîită, tremurătoare şi sîsîită… Pen­tru desăvîrşirea dizarmoniei citeţul era acompaniat de un băieţel, al cărui cap abia dacă se vedea de după strană. Bă­­ieţelul cînta cu un discant înalt şi piţi­gă­iat şi parcă făcea eforturi pentru a nu ni­meri totul. Kunin aşteptă puţin, as­cul­tă şi ieşi afară să fumeze. El era de acum dez­amăgit şi privea biserica afu­mată cu un început de nemulţumire. 

– Se plîng de scăderea sentimentului re­ligios în popor…, oftă el. Desi­gur! Ar fi trebuit să mai planteze astfel de popi!

După aceea Kunin mai intră de vreo trei ori în biserică, dar de fiecare dată era atras cu putere afară, la aer cu­rat. La sfîr­şitul Liturghiei, el se îndreptă către pă­rintele Iacov. Pe dinafară casa preo­tu­lui nu se deosebea cu nimic de cocioa­be­le ţăranilor, doar că paiele de pe aco­pe­riş erau mai aranjate şi în ferestre se ză­reau perdeluţe. Părintele Iacov îl con­du­se pe Kunin într‑o cameră mică şi lu­mi­noa­să, cu podea de lut şi cu pereţii li­piţi cu tapete ieftine. Necătînd la unele stră­da­nii neizbutite spre lux, cum ar fi fo­to­gra­fiile în rame şi ceasul cu nişte foar­fe­ce le­gate de pendul, atmos­fera im­pre­sio­na prin sărăcia sa. Privind mobila, ai fi pu­tut cre­de că părintele Iacov um­blase prin curţi şi o adunase pe bucăţi: într‑un loc i‑au dat o masă rotundă pe trei pi­cioa­re, iar în altul un taburet, în al treilea un sca­un cu spe­teaza puternic dată pe spa­te şi cu şeză­toarea înfundată, iar în al cinci­lea s‑au îndurat şi i‑au dat ceva ase­mă­nător cu un divan cu spe­teaza plată şi şe­ză­toa­rea în formă de gratii. Această ară­tare era colorată într‑un roşu aprins şi mirosea puternic a vopsea.

La început Ku­nin vru să se aşeze pe unul din scau­ne, dar, după ce se gîndi, se aşeză pe ta­bu­ret.
– Sînteţi pentru prima dată în biserica noas­tră? – întrebă părintele Iacov, agă­ţîn­du‑şi pălăria într‑un cui mare şi urît.
– Da, pentru prima dată. Iată ce, pă­rin­te… Mai înainte de a ne pune pe trea­bă, serviţi‑mă cu un ceai, căci mi s‑a us­cat pînă şi sufletul.
Părintele Iacov clipi din ochi, mormăi ceva şi dispăru după perete. Se auzi şu­şoteală…
„Cred că e cu preoteasa…, gîndi Ku­nin. Sînt curios să văd cum arată pre­o­tea­sa roşcatului ăstuia.”
Puţin după aceea părintele Iacov apă­ru de după perete, roşu, asudat şi, făcînd eforturi să zîmbească, se aşeză în faţa lui Ku­nin, pe marginea divanului.
– Acuş o să pună samovarul, zise el, fă­ră să privească spre oaspete.
„O, Doamne, ei încă nu au pus samo­va­rul! – se îngrozi în sinea sa Kunin. Acum fă bine şi rabdă!”
– Eu v‑am adus, zise el, ciorna scri­so­rii pe care o s‑o trimit arhiereului. O să v‑o citesc după ceai… Poate aveţi ceva de adăugat…
– Bine.

Se lăsă tăcerea. Părintele Iacov se uită spe­riat spre peretele despărţitor, îşi aran­jă părul şi îşi trase mucii.
– Ce vreme frumoasă…, zise el.
– Da. Apropo, ieri am citit o chestie in­teresantă… Conducerea din Volsk a ho­tărît să transfere toate şcolile sale în gri­ja clerului. E ceva caracteristic.
Kunin se ridică, păşi pe podeaua de lut şi începu să‑şi expună părerea.
– Asta nu e rău, zicea el, doar dacă pre­o­ţimea s‑ar afla la înălţimea vocaţiei sale şi şi‑ar vedea lămurit scopurile pe ca­re le are. Spre nefericirea mea, eu cu­nosc pre­oţi care după pregătirea lor şi du­pă ca­li­tă­ţi­le morale nu sînt buni nici de scribi de ar­mată, darămite de preoţi. Fiţi de acord, un învăţător prost va adu­ce şcolii mult mai puţin rău decît un pre­ot prost.

Kunin îl privi pe părintele Iacov, care stă­­tea aplecat, gîndindu‑se încrîncenat la ce­­va şi, după toate apa­renţele, nu‑şi as­cul­­ta oaspetele.
– Iaşa, vino încoa! – se auzi un glas de femeie de după perete.
Părintele Iacov tresări şi se duse după pe­rete. Iarăşi începură şuşotelile.
Pe Kunin îl apesa dorul de ceai.
„Nu, n‑o să văd eu ceai aici! – gîndi el, uitîndu‑se la ceas. Da, se pare că aici eu nu sînt un oaspete tocmai dorit. Stă­pî­nul casei nu a binevoit să schimbe cu mi­ne un cuvînt măcar, doar stă şi cli­peş­te din ochi.”
Kunin îşi luă pălăria, îl aşteptă pe pă­rin­tele Iacov şi îşi luă rămas bun de la el.
„Am pierdut dimineaţa degeaba! – se mînie el pe drum. Buturugă! Bîrnă! El e la fel de interesat de şcoală ca mine de ză­pada din iarna trecută. Nu, nu fac ma­re brînză cu el! N‑o să ne iasă nimic îm­pre­ună! Dacă întîi‑stătătorul ar şti ce po­pă e aici nu s‑ar fi grăbit să‑şi bată capul de şcoală. Ar trebuie să se îngrijească mai întîi de un popă cumsecade, pe ur­mă de şcoală!”

Acum Kunin aproape că îl ura pe pă­rin­tele Iacov. Acest om, cu jalnica şi cari­ca­turala lui figură, în veşmîntul său lung şi mototolit, cu faţa lui de muiere, cu ma­niera lui de slujire, cu vieţuirea şi po­li­teţea lui sfioasă, de cancelar, jignea acea neîn­semnată bucăţică de religiozi­ta­te care se mai păstra în pieptul lui Ku­nin şi care se în­călzea în tihnă alături de mul­ţimea po­veştilor zise de dădaca sa. Iar răceala şi nepăsarea cu care el întîmpinase sincera şi arzătoarea dorinţă a lui Ku­nin de a participa la o treabă care îl pri­vea direct nu putură fi supor­tate de amorul lui pro­priu…

În seara aceleiaşi zile Kunin se plim­bă în­delung dintr‑o cameră în alta, după care se aşeză hotărît la masă şi îi scrise ar­hiereului. După ce îi ceruse bani pen­tru şcoală şi binecuvîntarea, printre al­te­le, cu fiiască sinceritate, el îşi expuse pă­re­rea despre preotul din Sinikovo. „Este tî­năr – scrise el –, in­suficient de in­struit şi, se pare, îi place băutura şi, în­deobşte, nu satisface acele cerinţe care de veacuri s‑au constituit la poporul rus în privinţa păs­torilor săi.” După ce ter­mină scri­soa­rea, Kunin răsuflă uşurat şi se culcă cu conşti­inţa că a făcut o faptă bună.

Luni dimineaţa, pe cînd încă trîn­dă­vea în pat, i s‑a raportat sosirea părin­te­lui Ia­cov. Nu avea chef să se scoale şi de aceea a poruncit să‑i spună că nu este aca­să. Marţi a plecat la o adu­nare şi, în­tor­cîn­du‑se sîmbătă, a aflat de la slugă că în lip­sa lui, zilnic, venise pă­rin­tele Ia­cov.
„Se pare că i‑au plăcut covrigii mei!” – gîndi Kunin…

Duminică, la lăsarea serii, veni din nou pă­rintele Iacov. De această dată nu doar poalele, ci şi pălăria îi era stropită de no­roi. Ca şi la prima sa vizită, era ro­şu şi transpirat. S‑a aşezat, ca şi atunci, pe marginea fotoliului. Kunin a hotărît să nu înceapă vorba despre şcoală, să nu arun­ce mărgăritare porcilor.
– Eu, Pavel Mihailovici, v‑am adus lis­ta cheltuielilor pentru şcoală…, în­ce­pu părintele Iacov.
– Sînt recunoscător.

Însă se vedea că părintele nu pentru lis­tă venise. Întreaga lui făptură exprima o puternică tulburare, dar, în acelaşi timp, pe faţa lui era înscrisă şi o puter­ni­că hotărîre, ca a unui om care a fost stră­lu­minat de o idee. El se chinuia să spună ce­va important şi absolut nece­sar, şi se si­lea acum să‑şi învingă pro­pria sfi­ală.
„De ce tace? – se enervă Kunin. S‑a în­tins aici! Eu însă nu am timp de pier­dut cu el!”

Pentru a atenua măcar puţin din stîn­je­neala tăcerii sale şi pentru a as­cunde lup­ta ce se dădea în interiorul său, pre­o­tul începu să zîmbească for­ţat, iar acest zîm­bet prelung, chinuit, scos prin su­doa­rea şi roşeaţa feţii care nu se potrivea cu privirea ochilor lui gri‑albăstrui, îl de­ter­mină pe Kunin să‑şi în­toarcă faţa. I se făcu greaţă.
– Iertaţi‑mă, părinte, eu trebuie să plec…, zise el.

Părintele Iacov tresări, ca un om som­no­ros pe care l‑a înghiontit cineva, şi, ne­încetînd să zîmbească, începu să‑şi adu­ne tulburat poalele rasei. Cu toată an­tipatia pentru acest om, lui Kunin i s‑a fă­cut dintr‑odată milă de el şi vru să‑şi în­moaie cumva asprimea.
– Părinte, vă rog, cu altă ocazie…, zise el, şi mai am o rugăminte la des­părţire… Aici… eu am fost cuprins de in­spiraţie şi am scris două predici… Le las la discre­ţia dumneavoastră… Dacă se potrivesc, citiţi‑le!
– Bine…, zise părintele Iacov, acope­rind cu palma predicile lui Kunin, care stă­teau pe masă. Eu o să le iau…
Aşteptînd puţin, tulburat şi tot adu­nîn­du‑şi rasa, încetă brusc să mai zîm­beas­că forţat şi îşi ridică capul cu hotă­rî­re.
– Pavel Mihailovici, zise el, încercînd pro­babil să vorbească tare şi clar.
– Ce porunciţi?
– Eu am auzit că aţi hotărît… să‑l daţi afa­ră pe scribul dumneavoastră şi… şi cău­taţi acum unul nou.
– Da… Dumneavoastră îmi puteţi re­co­manda pe cineva?
– Eu, vedeţi… eu… N‑aţi putea să‑mi în­credinţaţi această funcţie… mie?
– Dar dumneavoastră vă lăsaţi oare de preoţie? – se miră Kunin.
– Nu, nu, răspunse repede părintele Ia­cov, pălind şi, nu se ştie de ce, tre­mu­rînd din tot corpul. Doamne, fe­reşte! Dar, dacă vă îndoiţi, atunci nu e nevoie, nu e nevoie. Eu aş fi făcut asta printre tre­buri, cum ar veni…, ca să‑mi în­mul­ţesc dividendele… Nu e nevoie, nu vă faceţi griji!
– Hm…, dividendele… Dar eu plătesc scri­bului doar douăzeci de ruble pe lună!
– Doamne, dar eu şi pentru zece m‑aş apu­ca! – şopti părintele Iacov, privind în­tr‑o parte. Ajung şi zece! Dumnea­voas­tră vă… vă miraţi şi toţi se miră. E zgîr­cit popa, hapsîn, unde bagă banii? Eu în­sumi simt că sînt zgîrcit şi… mă ne­că­­jesc… mă osîndesc… mi‑e ruşine să mă uit în ochii oamenilor… În faţa dum­nea­­voastră eu, Pavel Mihailovici, vă spun din suflet… Îl aduc pe Dumnezeul cel adevărat ca martor…

Părintele Iacov schimbă tonul şi con­tinuă:
– V‑am pregătit, dragule, o adevărată spo­vedanie…, dar am uitat tot, nu‑mi mai găsesc cuvintele. Eu primesc de la pa­rohie cincizeci de ruble pe an şi toţi se mi­ră… unde bag eu banii ăştia… Dar o să vă explic totul aşa cum este… Pa­tru­zeci de ruble pe an le dau pentru fratele meu Petru, la şcoala duhovni­cească. Aco­lo el are totul de‑a gata, dar hîrtia şi pe­niţele le dau eu…
– Ah, cred, cred! La ce bun toate as­tea? – flutură din mînă Kunin, simţind o groaz­nică apăsare de la această since­ri­ta­te a oaspetelui şi neştiind unde să se as­cundă de strălucirea lăcrimoasă a ochi­lor lui.
– Pe urmă, încă nu am plătit tot con­sis­toriului pentru locul meu. Pentru loc mi‑au stabilit două sute de ruble, ca să plă­tesc cîte zece în fiecare lună. Acum ju­decaţi, ce rămîne? Dar în afară de aceas­ta eu trebuie să‑i dau şi părin­telui Avra­amie, în cel mai rău caz, măcar cîte trei ruble pe lună!
– Care părinte Avraamie?
– Părintele Avraamie care a fost pînă la mine preot în Sinikovo. El a fost lipsit de loc pentru o… slăbiciune, însă el şi pînă acum stă în Sinikovo! Unde să se du­că? Cine‑l va hrăni? Chiar dacă e bă­trîn, dar şi el are nevoie de un colţişor, de pîine şi de haine. Eu nu pot admite ca el, cu rangul său, să meargă să cerşească! Pă­cat voi avea! Păcatul meu! El… a in­trat în datorii la toată lumea, dar e pă­ca­tul meu dacă nu voi plăti în locul lui.

Părintele Iacov îşi părăsi locul şi, pri­vind nebuneşte în podea, începu să se plim­be din colţ în colţ.
– Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! – bol­borosea el, ba ridicînd mîinile, ba co­bo­rîndu‑le. Mîntuieşte‑ne, Doamne, şi ne mi­luieşte! Şi de ce oare ai luat asu­pra ta o ast­fel de cinste, de vreme ce eşti slab în cre­dinţă şi nu ai nici o putere? Nu este ca­păt deznădejdii mele! Mîntuieşte‑mă, Îm­părăteasa Cerului.
– Liniştiţi‑vă, părinte! – zise Kunin.
– M‑a răpus foamea, Pavel Mihai­lo­vici! – continuă părintele Iacov. Ierta­ţi‑mă cu mărinimie, dar nu mai am nici o putere… Ştiu, dacă aş cere, dacă m‑aş în­china, oricine m‑ar ajuta, dar… nu pot! Mi‑e ruşine! Cum să cer de la ţă­rani? Dum­neavoastră tot slu­jiţi aici şi vedeţi şi sin­gur… Ce mînă se va întinde să ceară de la un cerşetor? Dar să cer de la cei mai bogaţi, de la bo­ieri, nu pot! Mîndria! Mă ruşinez!

Părintele Iacov dădu din mînă şi în­ce­pu să‑şi scarpine nervos capul cu amîn­do­uă mîinile.
– Mi‑e ruşine! Dumnezeule, cît de ru­şi­ne îmi este! Nu pot, mîndrul de mine, să las ca oamenii să vadă sărăcia mea! Atunci cînd m‑aţi vizitat, de fapt nu aveam ceai, Pavel Mihailovici. N‑aveam nici o firimitură, dar mîndria nu m‑a lă­sat să recunosc înaintea dumneavoastră! Mă ruşinez de hainele mele, de aceste pe­tece…, de veşmintele mele, de foa­me… Dar oare e potrivită mîndria pen­tru un preot?

Părintele Iacov s‑a oprit în mijlocul ca­binetului şi, de parcă nu ar fi observat pre­zenţa lui Kunin, începu să vor­bească cu sine însuşi:
– Să zicem că eu aş răbda şi foamea, şi ru­şinea, dar eu, Doamne, am şi o preo­tea­să! Eu am luat‑o dintr‑o familie bună! Ea are mînuţele albe şi e delicată, s‑a obiş­nuit cu ceaiuri şi chifle albe şi cear­şa­furi… Ea la părinţii ei cînta la pian… E tî­nără, nu are nici douăzeci de ani… Cred că doreşte şi ea să se îmbrace, şi să co­cheteze, şi să meargă pe la ospeţe… Dar cu mine ea o duce… mai rău decît o bu­cătă­reasă oarecare, mi‑e ruşine să o scot în stradă. Dumnezeul meu, Dum­ne­zeul meu! Atîta mîngîiere mai are şi ea dacă îi aduc din ospeţie un merişor sau un covrigel…

Părintele Iacov începu iarăşi să‑şi scar­pine capul cu amîndouă mîinile.
– Şi reiese că între noi doi nu e dra­gos­te, ci milă… Nu pot să o privesc fără com­pătimire! Ce se petrece, Doamne, în lu­me. Se petrec astfel de lucruri că dacă le‑ai scrie la ziar oamenii nu le‑ar cre­de… Şi cînd vor avea toate acestea un ca­păt?!
– Ajunge, părinte! – aproape că a stri­gat Kunin, speriindu‑se de tonul său. De ce să privim viaţa atît de sum­bru?
– Iertaţi‑mă din suflet, Pavel Mi­hai­lo­vici…, bolborosi părintele Iacov, ca un om beat. Iertaţi‑mă, toate acestea sînt… de­şertăciune şi nu trebuie să le acor­daţi im­portanţă… Atît că eu mă învi­nuiesc pe mine şi mă voi învi­nui… Mă voi în­vi­nui!

Părintele Iacov se uită într‑o parte şi în­cepu să şoptească:
– S‑a întîmplat ca într‑o dimineaţă de­vre­me să merg eu din Sinikovo spre Lu­ci­kovo; mă uit, iar pe malul rîului stă o fe­meie şi face ceva… Mă apropii mai bi­ne şi nu‑mi vine să cred ochilor… Gro­ză­vie! Nevasta doctorului Ivan Ser­ghe­ie­vici stă şi spală rufele… Docto­riţa, cea ca­re a absolvit institutul! Aşa­dar, ca oa­me­nii să nu o vadă, s‑a gîndit să se scoa­le mai devreme şi să meargă o verstă de la sat… Invincibila mîndrie! Cum m‑a vă­zut că m‑am apropiat şi i‑am văzut să­ră­cia, a roşit toată… Eu m‑am pierdut, m‑am speriat, am fugit spre ea şi am vrut să o ajut, dar ea îşi as­cundea de mi­ne rufele, se temea să nu‑i văd cămăşile rupte…
– Toate acestea sînt aproape neverosi­mi­le… – a zis Kunin aşezîndu‑se şi pri­vind aproape cu groază la faţa palidă a pă­rintelui Iacov.
– Chiar neverosimile! Niciodată, Pa­vel Mihailovici, nu s‑a mai pomenit aşa ce­va, ca doctoriţele să spele rufele la rîu! În nici o ţară nu există aşa ceva! Eu, ca păs­tor şi părinte duhovnicesc, ar trebui să nu‑i îngădui una ca asta, dar ce pot fa­ce eu? Ce? Eu însumi cer să fiu tratat pe gratis de soţul ei! Aţi apreciat corect cînd aţi zis că toate acestea sînt nevero­si­mi­le! Nu poţi crede ochilor! În timpul Li­turghiei, ştiţi, scoţi capul din altar şi cînd îţi vezi enoriaşii, pe înfo­metatul Avra­amie şi preoteasa şi cînd îţi aduci amin­te de doctoriţă, cum i s‑au învineţit mîi­nile de la apa rece, atunci, mă credeţi, uiţi de tine şi stai, ca un prost, fără sim­ţi­re, pînă te strigă paraclisierul… Groaz­nic!

Părintele Iacov începu iarăşi să se plimbe.
– Doamne Iisuse! – îşi flutură el mîi­ni­le. Toţi sfinţii! Nici să slujesc nu pot… Dum­neavoastră îmi vorbiţi de şcoală, iar eu, ca o statuie, nu înţeleg nimic şi gîn­dul îmi este numai la mîncare… Chiar şi în faţa sfintei mese… De fapt, ce m‑a apu­cat? – şi‑a revenit pă­rintele Iacov. Dum­neavoastră trebuie să plecaţi. Ier­ta­ţi‑mă, eu doar aşa…, scu­zaţi‑mă…

Kunin îi strînse în tăcere mîna părin­te­lui Iacov, îl petrecu pînă la uşă şi, re­ve­nind în cabinetul său, se duse lîngă geam. Îl văzu pe părintele Iacov ieşind din casă, îndesîndu‑şi pe cap pălăria imen­să şi putredă şi, plecîndu‑şi ca­pul în tăcere, ca şi cum s‑ar fi ruşinat de sin­ce­ritatea sa, pornind pe drum.
„Nu‑i văd calul”, gîndi Kunin.

Kunin se temea să admită că preotul, în toate aceste zile, venise la el pe jos: pî­nă la Sinikovo erau vreo şase‑şapte vers­te, iar noroiul pe drum era de nes­tră­bă­tut. În con­tinuare Kunin văzu cum vi­zi­ti­ul An­drei şi băieţelul Paramon, să­rind pes­­te băl­toace şi stropindu‑l pe pă­rintele Ia­­cov cu noroi, alergară la el după bi­ne­cu­­vîn­ta­re. Părintele Iacov îşi scoase pă­lă­ria şi îl bi­necuvîntă lin pe Andrei, apoi îl bi­­ne­cu­vîn­tă şi îl mîngîie pe cap pe băieţel.

Kunin îşi trecu mîna pe la ochi şi i se păru că mîna i s‑a umezit. Se îndepărtă de la geam şi scrută cu privirea tulbure ca­mera în care încă mai auzea vocea înă­bu­şită şi sfioasă… Privi spre masă… Din fe­­ricire, în grabă, părintele Iacov uitase să‑i ia predicile… Kunin se nă­pusti spre ele, le rupse în bucăţi şi le aruncă scîrbit sub masă.
– Şi eu n‑am ştiut! – oftă el, căzînd pe di­­van. Eu, care mai bine de un an slu­jesc aici ca membru indispensabil, ju­de­că­tor de onoare al norodului, membru al co­mi­te­tului de învăţămînt! Păpuşă oar­bă, fil­fi­zon! Grăbeşte‑te în ajutorul lor! Grăbeş­te‑te!

Se frămînta chinuitor, îşi apăsa tîm­ple­le şi îşi încorda mintea.
– Pe data de 20 voi primi leafa de 200 de ruble… Sub un pretext nobil, îi voi stre­cura şi lui, şi doctorului… Pe el îl voi che­ma să facă un Te‑Deum, iar pentru doc­tor mă voi îmbolnăvi fictiv… În acest fel nu le voi leza demnitatea. Şi pe Avra­amie îl voi ajuta…

Îşi socoti banii pe degete şi se temea să recunoască cum că aceste două sute de ruble abia dacă îi vor ajunge să‑şi plă­teas­că administratorul, sluga şi muji­cul care îi aduce carne… Fără să vrea îşi amin­ti de trecutul apropiat, în care risi­pea fără socoteală averea pă­rintească… Fiind încă un papă‑lapte de douăzeci de ani, le dăruia prostitua­telor evantaie scum­pe, îi plătea vizitiului Cosma cîte zece ruble pe zi, le dăruia din slavă de­şar­tă cadouri actriţelor. Ah, ce bine i‑ar fi prins acum toate acele ruble aruncate, de trei, de zece!
„Părintele Avraamie mănîncă de trei ru­ble pe lună, gîndea Kunin. Pentru o ru­blă preoteasa poate să‑şi coasă o că­ma­şă, iar doctoriţa să plătească o spă­lă­to­reasă. Dar eu o să le ajut! Neapărat o să le ajut!”

Atunci Kunin îşi aminti de plîngerea pe care o scrisese către arhiereu şi se chir­cise de parcă l‑ar fi lovit un frig abă­tut din senin. Această amintire îi umplu tot su­fletul de o ruşine apă­să­toare faţă de el însuşi şi faţă de nevă­zuta drep­tate…

Aşa a început şi s‑a desăvîrşit rîvna sin­ceră spre o lucrare folositoare a unui om bine intenţionat, dar peste măsură de sătul şi lipsit de discernămînt.

1886

Anunțuri

6 Responses to Coşmarul (de Anton Cehov)

  1. Ionut spune:

    In portretul lui Kunin ma privesc ca intr-o oglinda

  2. adriatika spune:

    Multumesc!

  3. paul spune:

    Nu, Parinte, Cehov nu este crestin. Eu, cum sa va spun, as vrea sa fie, mi-as dori din tot sufletul. Mi s-ar lua o piatra de pe inima daca cineva mi-ar demonstra ca Cehov este credincios. In schitele lui apar, din cand in cand, fie fete bisericesti, ca parintele Iacov, fie sarbatori, cum sunt Craciunul si Pastele. Dar viziunea nu este crestina. La Cehov bantuie un tragism al vietii, mereu vezi un esec, o neputinta, pe care ncio spreanta din alta lume nu vine sa o indulceasca. Intrun cuvant, este unul dintre cei mai pesimisti scriitori pe care i-am citit. Dupa cum il simt eu, Cehov creaza un univers in care nu este loc pentru Vestea cea buna, pentru Inveierea lui Hristos si pentru rascumpararea oamenilor din pacat.
    In convertirea mea la credinta ortodoxa, atunci cand cautam in stanga si-n dreapta adevarul, una dintre piedici a fost… Cehov. Cum poate exista Dumnezeu cand El nu se intrevede in opera lui Cehov? E o intrebare foarte serioasa, cred ca va dati seama de asta. Nu exprim suficient de clar gandul meu, poate voi reveni candva asupra lui, sunt insa convins ca Sfintia Ta intelege la ce ma refer. In „Cosmarul” de pilda se intalneste saracia preotului cu infatuarea lui Kunin, iar in final nu rezulta nimic. Chiar daca „membrul indispensabil” ajunge sa ia act de realitatea cruda in care se zbat preotul, doctorul, fostul preot, in fine, enoriasii, incercarea lui sincera spre o lucrare folositoare nu mai are loc. Kunin pare sa isi constientizeze judecarea gresita a semenilor, comportarea lui fara socoteala din trecut, dar nu ajunge sa si faca ceva ca sa indrepte lucrurile. E suficienta aceasta constientizare ca sa spui ca se intrevede vreo speranta la mijloc? Recititi ultima fraza: Asa a inceput si s-a desavarsit ravna sincera…
    De aceea, cu credinta si cu nadejde va rog: aratati-mi ca Anton Pavlovici este ortodox!

  4. savatie spune:

    Dragă Paul, spui că nu îl găseşti creştin pe Cehov. Eu nu mai am nici o îndoială în această privinţă. Nu ştiu dacă l-ai citit în original sau dacă ai avut răbdare să vezi povestirile ortodoxe pe care i le-am tradus în română (deşi ar mai fi cîteva pe care le-am lăsat pentru o eventuală reeditare). Atît aceste scrieri, cît, mai ales, biografia autorului ne-o confirmă. Nu ştiu de ce nu ai înţeles finalul povestirii de faţă, care este unul cît se poate de ortodox, chiar paterical. Oare nu ai citit Patericul, în care majoritatea relatărilor sfîrşesc cu: „şi s-a dus fratele folosit”. Şi dacă acest Kunin şi-a venit în fire, adică „s-a folosit” aflînd adevărul despre preotul pe care îl judeca, de ce ţi se pare puţin lucru? Am toate motivele să cred că Cehov nu doar că este ortodox, ci are toate însemnele unei vieţi înalte, poate că chiar sfinte.

  5. EinStein spune:

    O poveste cu inteles foarte adanc. Paul sugereaza ca un anumit lucru trebuia „facut” cand de fapt pocainta omului (Kunin) este extraordinara. Asa cum si Parintele era neputincios in fata situatiei, incercand sa faca bine pt altul, asa si Kuning, incercand sa faca si el un bine, isi pericliteaza singur, contrar logicii „umane”, situatia financiara.

    Personal consider ca povestea nu vorbeste despre o solutie de „success” ci una de „convertire/reinnoire spirituala” (care este, cred eu, un mai mare success decat cel propus la inceputul istorioarei).

    cu stima,
    ein Stein

  6. teodora spune:

    Sarutmana parinte. Puteti sa-mi indicati dumneavoastra o o monografie sau o carte legata de viata lui A.P.Cehov din care reiese ca este ortodox practicant? Din cele citite de mine, respectiv Henry Troyalt si Ermilov nu reiese de loc acest lucru , ci tocmai contrariul. Cum ca scarbit de despotismul tatalui si de practicile lui religioase ciudate, citez din carte, el s-a transformat intr-un liber cugetator. Nici despre cantatul la strana n-am gasit ceva mai fericit. Ci ca dimpotriva, era un adevarat chin pentru el, de fiecare data cand tatal lui organiza seri muzicale. Din volumul de corespondenta dintre Cehov si Gorky, nu reiese asta destul de clar. E adevarat ca toate scrisorile lui se termina cu formula „Dumnezeu sa te aiba in paza lui” dar asta nu e o dovada clara. Celalat volum de corespondenta inca nu l-am citit…
    Intotdeauna am avut senzatia ca desi planeza nenorocirea, in opera lui exista ceva luminos. As fi tare bucuroasa sa fie ortodox dar din ce-am citit eu (biografii) reiese altceva. Astept cu nerabdare raspunsul Dvs.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: