Alfavita duhovnicească a Sf. Dimitrie al Rostovului (IV)

Traducere din ruseşte de
Ieromonah Savatie Baştovoi

CAPITOLUL IV

Cum că în lucrarea duhovnicească atît se cuvine a se osteni şi a se nevoi cineva, pînă cînd va ajunge la luminarea minţii

1. Judecata omenească cea dinafară a lumii acesteia are nevoie de învăţătura cea de la oameni, iar cea duhovnicească, lăuntrică se cuvine să caute învăţătură nu de la oameni, ci învăţătura cea dumnezeiască de la Însuşi Domnul. Una este ştiinţa oamenilor şi alta este ştiinţa lui Dumnezeu. Precum învăţătura cea omenească omul o deprinde de la oameni, tot aşa şi ştiinţa cea dumnezeiască se cuvine a o învăţa de la Dumnezeu. Precum omul care nu a fost învăţat de oameni nu poate pricepe cum se cuvine învăţătura omenească, tot aşa şi sufletul care nu a fost învăţat de Dumnezeu prin luminarea minţii, prin rugăciune şi umilinţa cea cu lacrimi a inimii, nu poate să cunoască înţelepciunea lui Dumnezeu şi toate cele dumnezeieşti. Însă cel ce a învăţat de la Dumnezeu pe cele dumnezeieşti poate să priceapă şi toate cele omeneşti, fără vreo învăţătură de la oameni. Dar cel ce nu a fost învăţat de Dumnezeu cele dumnezeieşti, nicidecum nu poate să priceapă de la sine pe cele dumnezeieşti, fără numai pe cele omeneşti, trupeşti. Duhul Sfînt este izvorul a toată înţelepciunea şi priceperea: numai cel ce L-a dobîndit poate să cunoască şi să priceapă toate cele dinlăuntru şi cele dinafară.

2. Apostolii nu de la oameni au învăţat să vorbească în alte limbi, ci prin pogorîrea Preasfîntului Duh pe neprins de veste au prins a vorbi în limbi, după cum le dădea Duhul fiecăruia (FA 2, 4). Şi Domnul nu vreo carte oarecare a deschis spre învăţarea ucenicilor, ci le-a deschis lor mintea ca să priceapă Scripturile. De aceea de la noi se cere doar sîrguinţa şi cu sîrguinţa nevoinţa pentru a dobîndi harul: toate de cîte avem nevoie lesne le vom dobîndi şi le vom avea, numai dacă vom avea cuvenită purtare de grijă. Căci toată învăţătura şi tot lucrul se dăruieşte bunei sîrguinţe şi purtării de grijă celei cu dinadinsul. Cel ce se îngrijeşte, în orice încunjurare, va învăţa, atît cele dinafară, cît şi toate cele duhovniceşti; iar cel nepăsător şi nepurtător de grijă nimic nu poate să deprindă şi să înveţe. De aceea Domnul învăţîndu-ne şi îndemnîndu-ne, zice: cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide; că tot cel ce cere ia şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se deschide.

3. Precum în învăţătura cea dinafară sînt diferite sporiri şi trepte, aşa şi în cele duhovniceşti sînt sporirile şi treptele duhovniceşti. După măsura nevoinţei celei cu dinadinsul se dă luminarea minţii, iar pe măsura luminării minţii se dă harul Domnului. Pe cît se nevoieşte cineva, pe atîta sporeşte, pe atîta se şi luminează, pe atîta şi cu Domnul se uneşte. Iar cel ce a sporit, s-a luminat cu sufletul şi s-a unit cu Domnul în cugetul său, este încredinţat de mîntuirea sa: mai înainte de învierea trupului a înviat cu sufletul şi totdeauna trăieşte pentru Domnul.

4. Pe cît exersează cineva în lucrarea minţii, pe atîta îşi cunoaşte propria neputinţă, şi pe cît îşi cunoaşte neputinţa, pe atîta se luminează cu mintea: pe atîta sporeşte în smerenie şi umilinţă. Nimeni nu poate să-şi cunoască neputinţa altfel decît după vreme îndelungată şi prin multă iscusinţă, pînă cînd îşi va vedea a sa neputinţă cu desăvîrşire şi din toate părţile şi va cunoaşte în faptă că nimic de la sine însuşi nu are.

5. Însă nimeni nu poate să-şi cunoască propria neputinţă dacă mai înainte nu va fi împilat şi zdrobit prin felurite slobozenii ale ispitelor; şi nu poate cineva să ajungă la cunoaşterea de sine şi a neputinţei sale, spre a fi smerit, pînă cînd nu va cerca pe sine toate acestea [ispitele]. De aceea Dumnezeu de obicei îşi încearcă robii mai întîi prin felurite ispite ca, cunoscîndu-şi neputinţa lor, să petreacă în smerenie, nicidecum în sine nădăjduindu-se, căci aurul şi argintul neispitit prin arderea cu foc nu poate fi desăvîrşit.

6. Precum buruiana ce se cheamă in sau cînepa, dacă nu va fi ruptă şi zdrobită cu unelte de lemn pentru aceasta întocmite, nimenea nu poate să lucreze ceva din ea: nici funie, nici aţă, nici ţesătură, nici nimic altceva care să fie de folos în vreo treabă, aşa şi sufletul neîmpilat şi neînmuiat prin felurite ispite nu poate să ajungă la desăvîrşita cunoaştere a neputinţei sale şi la smerenie. Toate acestea au trebuinţă de multă osteneală şi nevoinţă şi de lucrarea minţii cea de totdeauna, pînă cînd omul se va cunoaşte pe sine însuşi şi toată neputinţa sa şi va petrece totdeauna smerindu-se.

7. Aceasta osteneală este înaintea mea, pînă ce voi intra la sfinţitorul lui Dumnezeu (Ps. 72, 16-17) – zice Prorocul. Pînă atunci se cuvine omului a avea osteneală şi nevoinţă, pînă se va lumina, pînă va ajunge la desăvîrşita cunoaştere de sine, pînă se va uni pe sine cu Dumnezeu prin dragoste. Însă cînd se va cunoaşte pe sine, cînd se va uni desăvîrşit cu dragostea, atunci nu va mai avea nici un fel de nevoinţă şi osteneală, atunci se va vedea pe sine în odihna, bucuria şi veselia cea de totdeauna.

8. Greu îi este orbului pînă ce îşi va recăpăta vederea, şi boala bolnavului pînă la însănătoşire ţine. Cel ce învaţă se necăjeşte pînă ce deprinde, iar după ce a deprins bine nu mai are nici un fel de osteneală. Ce osteneală este celui cu vederea bună să vadă lumina? Ce osteneală este celui ce s-a cunoscut pe sine şi pe Dumnezeu să cunoască toate cele cîte sînt? Ce osteneală şi ce nevoinţă este pentru cel îndrăgostit să iubească pe cel iubit? Nu este nici o osteneală. Dimpotrivă, unuia ca acesta toate îi sînt cu bucurie şi dorite. Cel ce a fost orb şi a văzut se îngreţoşează de orbire şi nu are osteneală în a vedea, ci cu bucurie se desfătează de lumină. Cel ce a cunoscut toate şi s-a luminat în cuget se îngreţoşează de nebunie. Cel ce a agonisit avere se îngreţoşează de sărăcie.

9. Cel ce a schimbat neştiinţa în cunoaştere şi luminare a minţii, cel ce a prefăcut furia şi mînia în blîndeţe, patima trupească şi dobitoceasca poftă în dorire dumnezeiască şi iubire va avea odihnă şi pace şi va petrece în bucurie şi linişte totdeauna. Atunci, văzîndu-şi toate cele trei părţi ale sufletului (mintea, inima şi voinţa) afundate în adîncul nepătimirii şi luminarea minţii, omul, în trupul mortificat, ca într-un timpan, bucurîndu-se cu duhul, va cînta Domnului cîntare de biruinţă.

10. Pînă cînd nu te vei cunoaşte pe tine desăvîrşit, pînă cînd toate cele trei puteri ale sufletului nu se vor pătrunde de cunoaştere, de luminarea minţii şi curăţarea de patimi, pînă cînd nu te vei împăca cu Dumnezeu şi nu te vei uni cu El într-un singur duh, pînă atunci nu poţi să fii fără necazuri, nu poţi să fii fără frică şi teamă. Însă cînd te vei uni cu Dumnezeu şi cînd Îl vei iubi pe Dînsul cu toată inima, atunci totdeauna fără de teamă şi tristeţe vei fi: totdeauna te vei bucura şi te vei veseli cu duhul de Dumnezeul Cel Unul, în vecii cei vecinici.

Anunțuri

4 Responses to Alfavita duhovnicească a Sf. Dimitrie al Rostovului (IV)

  1. ilie spune:

    Cuvinte foarte adevarate si frumoase si bune.

  2. Vladimir B. spune:

    ăsta e un material pentru viitoarea carte?

  3. savatie spune:

    Da, Vladimir, numai să nu afle parintele Dorin 🙂

  4. Vladimir B. spune:

    Ca nu de alta, dar iar i-o trece prin cap ca-l copii (corect: copiezi!)…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: