Ateismul pe înţelesul ateilor (II)

De Mitropolitul Antonie Bloom

Creştinismul este unicul materialism autentic

Poţi convinge pe cineva cu argumente logice că Dumnezeu există, dar asta nu-i va da şi experienţa vie a existenţei Lui. Cunosc un tînăr foarte dotat care a fost educat în ateism. Cînd a intrat la facultate, închiria o cameră în casa unui intelectual credincios. Între ei s-au iscat interminabile discuţii. Tînărul era nepregătit, fără experienţă, stăpînul însa era deştept şi experimentat, fapt pentru care l-a învins pe tînăr cu uşurinţă. Băiatul a dedus logic, din faptul că a fost dialectic învins: trebuie să devin şi eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a făcut teologie, toată lumea aştepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a înţeles că, de fapt, n-a trăit niciodată vreo experienţă religioasă, că tot ce a reuşit să facă au fost deducţiile logice în urma faptului că cineva mai inteligent l-a învins într-o dispută logică.

Profesorul Franc, cred, în una din recenziile sale a spus că unicul materialism autentic este creştinismul, pentru că noi credem în materie, adică noi credem că materia posedă o realitate absolută şi definitivă, credem în înviere, credem într-un cer şi pămînt nou, nu în sensul în care tot ce există acum va fi distrus din temelie, dar în sensul că totul se va reînnoi. Ateistul însă nu crede în soarta materiei, ea este un fenomen trecător pentru el.

„Sînt multe subiecte asupra cărora am avea ce discuta, în loc să rîdem unii de alţii şi să ne învinuim reciproc”

Din păcate, polemica între cel mai brut materialism şi creştinism are loc, nu există nici un fel de discuţie. Există nişte oameni care scriu cărţi, dar sînt puţine cazurile cînd se întîlnesc şi discută între ei. Există multe teme în care ne-am putea întîlni, nu în sensul de a fi de acord unii cu alţii, dar în sensul de a vorbi despre aceleaşi lucruri. Să zicem, primul punct de tangenţă ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat în centrul concepţiei despre lume a materialismului, precum este şi în creştinism. Dar tema dialogului ar fi următoarea – ce fel de om?

Să luăm, de pildă, afirmaţia lui Feuerbach: „omul devine ceea ce mănîncă”. Noi credem că prin împărtăşirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Şi aici este un subiect pe marginea căruia am putea discuta, în loc să rîdem unii de alţii sau să ne învinuim reciproc. Se prea poate, sînt şi alte subiecte asupra cărora am gîndit prea puţin. Din păcate, un astfel de dialog nu există. Există însă atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neapărat să ajungem la un compromis, dar care manifestă o oarecare simpatie sau interes în atitudinile lor.

„Hristos pe cruce a trăit experienţa ateismului…”

Mi se pare că se poate afirma, că, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale şi însemnate urmări, Hristos a trebuit să Se facă părtaş singurei cauze care aduce moartea – despărţirea de Dumnezeu. Nu poţi muri, dacă nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigătul Mîntuitorului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt.15,34) – este strigătul Omului desăvîrşit, care liber, din dragoste, S-a făcut părtaş principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul că omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Dacă ar fi să primim acest argument, atunci putem spune că Hristos a trăit ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), dez-îndumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trăit-o, şi că nu este om – ateu sau credincios – care ar fi în acest sens în afara experienţei trăite de Hristos. Căci Hristos cuprinde şi credinciosul, şi ateul, cu toate că, fără îndoială, ateul ideologic sau omul despre care apostolul Pavel spune: „dumnezeul lor este pîntecele” (Flp.3,19) – trăieşte ateismul cu totul altfel decît Hristos în momentul dat. El L-a „pierdut” pe Dumnezeu ca să fie una cu noi în unica şi ultima tragedie a omenirii.

Întîlnirea cu Hristos

Odată, adolescent fiind, viitorul mitropolitul Antonie, a auzit un discurs despre creştinism a unui teolog de seamă care, se pare, nu ştia să vorbească băieţilor care preţuiau mai mult ca orice bărbăţia şi regimul militar. Iată cum îţi aminteşte de această întîmplare însuşi vlădica:

El vorbea despre Hristos, Evanghelie, creştinism /…/, aducîndu-ne în conştiintă tot ce este „dulce” în Evanghelie, totul faţă de se poate simţi repulsie, si eu am simtit-o: blîndeţea, smerenia, liniştea – toate trăsăturile unui rob, pentru care sîntem mustraţi de la Nietzsche încoace. El m-a adus la starea cînd am decis /…/ să merg acasă, să văd dacă avem pe undeva vreo Evanghelie, să vad ce-i cu ea şi să nu mai revin niciodată la acest subiect. Mie nici prin cap nu-mi trecea că eu nu o voi sfîrşi aşa, pentru că era absolut evident că el (teologul) îşi ştia meseria /…/ Mama avea o Evanghelie, iar eu închizîndu-mă în camera mea am observat ca sînt de fapt patru Evanghelii şi, dacă-i aşa, atunci una din ele este mai scurtă decît celelalte. Şi, dacă tot nu mă aşteptam la nimic bun de la nici una dintre ele, am decis să o citesc pe cea mai scurtă. Dar iată aici am fost prins în cursă (de multe ori după aceea observam cît de şiret poate fi Dumnezeu atunci cînd îşi întinde mrejele pentru a prinde pestele), pentru că, dacă aş fi citit altă Evanghelie, aş fi avut probleme. Fiecare Evanghelie are un fond cultural propriu. Marcu însă scria anume pentru tineri sălbatici ca mine – pentru tineretul roman. Eu nu ştiam acest lucru, însă Dumnezeu ştia şi Marcu ştia, probabil, atunci cînd a scris mai pe scurt decît ceilalţi. M-am aşezat să citesc şi, sper că mă veţi crede pe cuvînt, pentru că acest lucru nu poate fi dovedit /…/ Citind, între începutul capitolelor unu şi trei a Evangheliei după Marcu, pe care o citeam lent, pentru că limbajul nu-mi era familiar, am simţit deodată că, de cealaltă parte a mesei stă Hristos. Acest sentiment era atît de puternic încît a trebuit să mă opresc din citit şi să mă uit. Am privit îndelung: nu vedeam nimic, nu auzeam nimic şi nu simţeam nimic. Dar chiar şi atunci cînd mă uitam spre locul unde nu era nimeni, aveam conştiinţa deplină că aici, negreşit, stă Hristos. Îmi amintesc că atunci m-am lăsat pe spate şi m-am gîndit: dacă Hristos este viu şi sta aici, atunci Acesta este Hristos Cel înviat, deci eu ştiu din propria experienţă că Hristos a înviat şi, deci, tot ceea ce se zice despre El este adevărat.

Vezi şi Ateismul pe înţelesul ateilor (I)

Anunțuri

2 Responses to Ateismul pe înţelesul ateilor (II)

  1. eu cred ca dupa un secol de crime in serie, in care baza ideologica a nazismului si comunismului a fost filosofia germana de secol 19 ca reflex la filosofia franceza de secol 18 – 19, este cam nelalocul ei o discutie „amicala” cu sfintii parinti ai antihrismului. caci s-ar putea sa gasim, datorita minimalismului religios care caracterizeaza cultura duhului „crestin”, lucruri foarte atragatoare acolo.

  2. […] Ateismul pe înţelesul ateilor (II) […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: