Ateismul pe înţelesul ateilor (I)

De Mitropolitul Antonie al Surojului

Antonie, mitropolitul Surojului (în lume Andrei Borisovici Bloom) s-a născut la 19 iunie 1914 la Lausanne, în familia unui diplomat rus. Mama este sora compozitorului A. N. Skriabin. Copilăria şi-a petrecut-o în Persia, unde tatăl său îndeplinea funcţia de consul. După revoluţia din Rusia, familia Bloom emigrează. După cîţiva ani de peregrinări prin Europa, în 1923 se stabileşte în Franţa. Aici şi-a petrecut adolescenţa marcată de dificultăţile condiţiei de emigrant.
În 1939 a absolvit facultăţile de biologie şi de medicină a Universităţii din Sorbona. A slujit pe front ca şi chirurg al armatei franceze (înainte de înrolare primeşte în taină tunderea în monahism). În perioada ocupaţiei fasciste a fost medic în ilegalitatea antifascistă. Este episcop din 1957. Din 1962 arhiepiscop şi apoi mitropolit al eparhiei Surojului (Patriarhia Moscovei), fondată în insulele britanice. Este Doctor Honoris Causa a universitatilor din Aberdin şi Cambrige. Mitropolitul Antonie este unul dintre cei mai cunoscuţi şi iubiţi predicatori ortodocşi. A adormit în Domnul în ziua de 4 august, 2003 la Londra.

Editura Cathisma a tradus şi publicat pînă acum două volume de mitropolitul Antonie: DESPRE CREDINŢĂ ŞI ÎNDOIALĂ şi DESPRE ÎNTÎLNIREA CU DUMNESEU.

Să nu judecăm necredincioşii, ci să căutăm a înţelege motivele necredinţei lor

Atunci cînd cineva spune: „Eu sînt necredincios”, sau „Dumnezeu nu există!” – să nu-l judecăm întotdeauna din punct de vedere filozofic, dar să ne întrebăm de unde vine această atitudine? Dacă doriţi cu adevărat să faceţi ceva pentru acest om, atunci ar trebui să-i puneţi întrebări una după alta ca să-l înţelegeti; fără a înţelege, veţi ţinti întotdeauna orbeşte.

Într-un anume sens, ateismul este o eroare ştiinţifică, este refuzul de a studia realitatea în ansamblu, este tot atît de neştiintific ca şi cum ai spune: „muzica nu este, pentru că pentru mine ea nu există…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredicios, pentru că există multe posibilităţi pentru el de a se justifica. Însă în general, ateismul este refuzul de a accepta mărturia, cel puţin istorică, a unor oameni consacraţi, care spun: „Eu ştiu…” Mulţi din aceştia sînt oameni de ştiinţă, spre exemplu Pavlov.

„Du-te acasă şi întreabă-te cînd ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe”

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul că acesta este unicul sau scut împotriva conştiinţei. Mi-a venit acum în minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin şi cultivat din Paris. Cîndva a fost „ateu”, adică trăia fără Dumnezeu şi se considera prea elevat şi inteligent pentru a-şi permite să gîndească despre convertirea la credinţă. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la ţară, fără cine ştie ce studii deosebite, un emigrant din Rusia, după ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar două lucruri: „În primul rînd, Saşa, nu este chiar atît de important faptul ca tu nu crezi în Dumnezeu – Lui nu I se poate întîmpla nimic de la asta, minunat însă este că Dumnezeu crede în tine”. Şi altul: „Tu, însă, Saşa, mergi acasă şi gîndeşte-te, cînd anume ai pierdut credinţa, cînd ai avut nevoie ca Dumnezeu să nu existe?”

Saşa a venit acasă şi a căzut pe gînduri. Era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se aştepta la un discurs misionar sau la nişte instrucţiuni pentru consultarea unor tratate, iar în loc… Nu mai înţelegea nimic. Şi el, după cum spunea mai tîrziu, a căutat cauzele necredinţei sale mai întîi în cunoştinţele dobîndite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi în perioada prerevoluţionară de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva şi nicidecum nu le putea găsi. Pînă a ajuns la perioada cînd avea şase ani. Locuia într-un oraş din Rusia, era un băieţel drăguţ, mergea la biserică în toată duminica şi era considerat a fi un copil evlavios: intra, făcea semnul crucii, se oprea în mijlocul bisericii, în faţă, şi se ruga lui Dumnezeu. În fiecare duminică primea un bănuţ, pe care era dator să-l pună în căciula cerşetorului orb. Punea bănuţul şi mergea la biserică cu sentimentul că a săvîrşit o faptă bună, de dragoste, i-a acordat orbului atenţie şi poate sta acum liniştit în faţa lui Dumnezeu.

Odată, în preajma sărbătorilor de Crăciun, plimbîndu-se cu mama prin oraş, a descoperit un magazin unde a văzut un minunat căluţ de lemn care costa şase bănuţi. A rugat-o pe mama să i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasă foarte trist. Duminica următoare, pe cînd mergea la biserică, ajungînd în faţa cerşetorului, s-a gîndit că, dacă nu-i va da de şase ori bănuţul, şi-ar putea cumpăra căluţul. Zis şi făcut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincia oară s-a gîndit: dacă ar fi să iau de la el un bănuţ, voi cumpăra cu două săptămîni mai devreme căluţul. Şi a furat de la orb bănuţul. După care, intrînd în biserică a simţit că nu mai poate sta în faţă: dacă Dumnezeu îl va observa? S-a dus şi s-a ascuns într-un colţ al bisericii. Dădaca a venit cu el acasă şi a povestit totul părinţilor, care au fost profund uimiţi: pînă acum era mic, stătea în faţa lui Dumnezeu, iar acum s-a adîncit în sine, viaţa lui în Dumnezeu a devenit mai interiorizată, el caută un loc ascuns unde ar putea în tăcere şi contemplare să fie cu Dumnezeu (era o mămică destul de optimistă!).

Iar Saşa simţea că situaţia se înrăutăteşte şi că trebuie să se ascundă de Dumnezeu. Şi iată că de la universitate a venit fratele sau mai mare, încărcat de cunoştinţe ateiste, care s-a apucat să-i demonstreze că, de fapt, Dumnezeu nu există. Şi Saşa mi-a spus: „M-am agăţat de această idee. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu are importanţă dacă am furat bănuţul şi n-am pus în căciulă pe ceilalţi cinci”. Acesta a fost începutul „ateismului” său: învăţătura despre faptul că Dumnezeu nu există copilul a primit-o ca pe un colac salvator împotriva propriilor mustrări de conştiinţă.

Vezi Ateismul pe înţelesul ateilor (I)

Anunțuri

5 Responses to Ateismul pe înţelesul ateilor (I)

  1. AdrianP spune:

    Va multumesc, parinte, pentru abordarea acestui subiect.
    Eu, incerc de ceva vreme sa-i aduc pe calea credintei pe colegii mei de serviciu.
    Si, dupa mai multe discutii in care parca se aratau interesati, acum am ajuns intr-un punct mort.
    Exista cu siguranta, in trecutul fiecarui ateu ceva care sa fi generat necredinta lui.
    Dar cazul mentionat aici de mitropolitul Antonie este cel fercit, in care persoana respectiva a avut ce sa-si aminteasca adica a axistat o vreme cand era credincios, mergea la biserica… Insa cei mai multi nu au aceasta sansa. Isi formeaza inca de la inceput o imagine gresita despre Dumnezeu, biserica, preoti… si raman asa, blocati.

    E adevarat, cred ca motivul insuccesului meu in a-i convinge este ca nu traiesc cu adevarat ce le spun. Daca L-ar vedea pe Hristos in mine…

  2. […] Ateismul pe înţelesul ateilor (I) […]

  3. ateul spune:

    Aveti dreptate cand spuneti ca intre atei si religiosi nu exista un dialog real. Eu am fost si sunt oricand dispus la un dialog serios, fara mistocareli, moralizari, alunecari paralele discutiei. Accept in discutie doar argumente, adica ceea ce poate fi dovedit, nu accept „argumentele inimii”. Ca sa intelegeti exact ce spun puteti citi scrisoarea lui Dawkins catre fiica sa.
    Cat despre afirmatia ca ateii refuza sa studieze realitatea in ansamblu e de o falsitate grosolana. Cel care spune Dumnezeu nu exista pentru ca nu vreau eu sa existe nu e un ateu. E doar un antiteu. Ateul nu crede pe baza unui manunchi de indicii sau, cazul meu, pe baza unor dovezi ale inexistentei unui Dumnezeu atotputernic, personal si supranatural. Cei mai multi atei sunt oameni de stiinta, adica cei care au studiat si studiaza prin excelenta realitatea pe bucati si pe de-a-ntregul chiar sub amenintarile rugului si-a anatemei.
    Pe mine nu ma intereseaza de ce un om crede una sau alta. Ma intereseaza daca ceea ce spune e adevarat (fie si aproximativ) sau nu. Cunoasterea motivelor pentru care omul imbratiseaza anumite idei nu vor schimba cu nimic veridicitatea ideilor sale.

  4. madonna spune:

    Pt un credincios tot ceeea ce exista demonstreaza existenta lui Dumnezeu, pt un ateu aceleasi lucrui demonstreaza contrariul. Deci omul nu-si alege dc vrea a fie ateu sau nu, ci este pru si simplu…are sau nu are acel ceva care sa-l fac sa creada.Altfel dc iti impui sa crezi, nu esti altceva decat un ipocrit indoctrinat, tre sa simti…Cand un ateu spune ca eateu e sincer, cand un credincios spune ca e credincios poate sa nu fie…

  5. j spune:

    mai ! stii ce spune biblia!? undeva in isaia Dumnezeu spune asa :
    „Ma veti cauta si ma veti gasi,daca ma veti cauta din toata inima ” 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: