Televizorul spala creierul „activ si eficient”

Articol preluat din Adevarul

de Andrei Plesu

Suspendaţi, pentru cîteva zile, „statul la televizor” şi veţi vedea că timpul îşi schimbă alcătuirea şi ritmul, că redescoperiţi realităţi uitate, că deveniţi altcineva.

Săptămîna trecută, am petrecut cinci zile într-un loc fără televiziune. Asemenea experienţe ar trebui făcute din cînd în cînd. Şi nu numai cu televizorul. Am descoperi, astfel, că civilizaţia constă, esenţialmente, în transformarea unor accesorii în substanţe şi instrumente vitale. S-a putut trăi, pînă mai ieri, fără aer condiţionat.

Fără telefoane mobile. S-a putut trăi fără lumină (şi aparatură) electrică. S-a putut trăi – ceea ce astăzi e de negîndit – fără anestezice. S-ar zice că televizorul nu poate avea, în economia vieţii noastre, aceeaşi pondere… Nu e ca aragazul, apa curentă şi novocaina.

Dar suspendaţi, pentru cîteva zile, „statul la televizor” şi veţi vedea că timpul îşi schimbă alcătuirea şi ritmul, că redescoperiţi realităţi uitate, că deveniţi altcineva.
Mai întîi, seara devine mai lungă. În absenţa spectacolului de pe „micul ecran”, intervalul petrecut, de obicei, sub fascinaţia lui se dublează. Pentru telespectator, între ora primelor ştiri şi ora de culcare, ceasul avansează pe nesimţite: un film, un talk-show, eventual un al doilea film, sau un nou episod Elodia şi programul se încheie. Nici nu ştii cînd a trecut timpul: pleci spre pat moţăind, uşor spălat pe creier, nemulţumit că ai mai pierdut o zi.

Fără televizor, constaţi că ai dinainte o seară lungă, intens şi divers utilizabilă. Poţi citi, poţi face conversaţie, poţi întîlni prieteni, poţi să te plimbi, să reflectezi pe cont propriu, să ieşi în oraş, să-i redescoperi pe cei apropiaţi.

Poţi, de asemenea, să te plictiseşti în tihnă, să nu faci nimic. Dar una e să nu faci nimic privind fix spre cutia cu imagini din faţa ta, şi alta e să nu faci nimic dinaintea propriei tale singurătăţi. Nimicul fără televiziune e abisal, policrom, monumental, în vreme ce nimicul trăit dinaintea ecranului e vid, sau populat de fantasme. În primul caz, te confrunţi cu nimicul tău. În al doilea, cu un nimic străin, fabricat, destinat să provoace uitarea (sterilă) de sine.

O altă consecinţă, esenţială, a anulării televizorului este reorganizarea problematicii zilnice. Faptul de a te decupla de la „actualitatea” calendaristică are un prompt efect eliberator. Interogativitatea proprie se reorientează, se recalibrează, se redistribuie după cu totul alte ierarhii.

Începi să simţi că există lucruri mai importante decît furiile lui Vadim Tudor, decît relaţiile Orban-Tăriceanu, şi chiar decît conflictele dintre preşedinte şi premier, dintre preşedinte şi parlament, dintre PNL şi PDL etc.

Există întrebări mai acute şi mai urgente decît cele pe care le pun, seară de seară, analiştii, moderatorii, diverşi gazetari tragici şi comici, diverse domnişoare mondene. Fără agitaţia televizuală, cerul devine mai înalt, zgomotul lumii – mai subtil, viaţa – mai limpede. Treci într-un alt univers, mai misterios şi totodată mai simplu decît universul tapajului mediatic.

Nu cred în utopii. Ştiu că televizorul nu va mai dispărea niciodată dintre noi. Că eu însumi îi voi rămîne, pînă la un punct, prizonier. Propun doar mici cure de dezintoxicare.