Sfîntul Stareţ Nectarie

Din volumul „Întîlniri cu sfinţi” de
Mitropolitul Veniamin Fedcenkov,
apărut de curînd la Editura Cathisma

Am intrat în curtea schitului prin porţile clopotniţei. M-a uimit mulţimea de flori cultivate cu grijă. În stînga ducea o potecă spre casa egumenului, părintele Teodosie. Fiind stăpîn aici, se supunea totuşi egumenului mănăstirii, ca şi toţi ceilalţi, de altfel. Era un om de statură înaltă, robust, cu un început de cărunteţe. Am făcut cunoştinţă. Imediat am cerut binecuvîntare să mă mărturisesc stareţului Nectarie.

Voi descrie camera în care m-am întîlnit cu el şi în care au intrat şi Dostoievski, şi Tolstoi, şi profesorul V. Soloviov, şi mulţi alţii. Această casă se chema „bojdeucă”. Era micuţă, aproximativ cinci pe opt arşini. [1] Două ferestre, lîngă pereţi – scaune. În colţ – icoane şi o imagine cu locurile sfinte. Sub icoane – masa, iar pe masă – tot felul de foi şi hîrtiuţe cu conţinut religios. Din această anticameră o uşă ducea nemijlocit în chilia stareţului. O altă uşă dădea spre o încăpere asemănătoare cu a noastră. Aici veneau vizitatorii mireni, bărbaţi şi femei, camera avînd intrarea direct din pădure, în exteriorul schitului; nu am fost înăuntru.
Alt stareţ, părintele Anatolie, care trăia chiar în mănăstire, primea cu preponderenţă vizitatorii mireni, pe cînd monahilor li se recomanda părintele Nectarie.

Cînd am intrat, erau deja patru persoane ce şi aşteptau rîndul: un ascultător şi un negustor cu doi copii, băieţi de 9 10 ani, care, după cum le era vîrsta, şuşoteau, se învîrteau în scaune şi şi legănau picioarele; cînd gălăgia creştea, tatăl le ordona să tacă. Tăceam şi noi, maturii: ca şi în biserică, aici domnea o atmosferă plină de pietate, alături de acest sfînt stareţ… Copiii şi au pierdut însă răbdarea şi s au ridicat de pe scaune, pentru a examina colţul cu icoane. Alături era un tablou, o imagine a unui oraş. Tocmai acesta le captă atenţia ştrengarilor. Unul zice: „E Eleţul nostru.” „Nu, e Tula”, zice celălalt. „Nu, e Eleţ.” „Ba e Tula.” Şi discuţia se încinge. Tatăl se ridică şi le dă cîte un bobîrnac pe creştet. Copiii se întorc tăcuţi pe scaune. Şezînd aproape sub tablou, m a prins şi pe mine curiozitatea: pentru ce au încasat o băieţii, pentru Tula sau pentru Eleţ? Citesc sub tablou: Sfîntul oraş Ierusalim.

Ce l-o fi adus pe acest negustor aici, împreună cu copiii, nu ştiam şi ar fi fost urît să întreb: cu toţii aşteptam ieşirea stareţului, ca pe o mărturisire în biserică. Or, în biserică nu se vorbeşte şi nu se întreabă despre mărturisire… Fiecare gîndea la ale sale.

Părintele Ioil, un monah în vîrstă, mi-a povestit un mic episod din viaţa lui L. Tolstoi, cînd acesta vizitase schitul. A vorbit mult cu părintele Ambrozie. Cînd a ieşit de la el, avea faţa mohorîtă. A ieşit şi stareţul. Monahii, cunoscînd faptul că la stareţ a venit un scriitor cunoscut, s au îngrămădit la „bojdeucă”. Cînd Tolstoi s-a îndreptat să iasă pe porţile schitului, stareţul a rostit apăsat, arătînd spre el: „Niciodată acesta nu se va întoarce către Hristos! Mîndria!”

E cunoscut faptul că Tolstoi şi a părăsit casa cu puţin înainte de moarte. Printre altele, şi a vizitat şi sora, Maria Nikolaevna, călugăriţă la aceeaşi mănăstire din Şamordino, construită de părintele Ambrozie, la vreo 12 verste de Optina. Acolo i-a apărut din nou dorinţa de a vorbi cu stareţii. Îi era teamă însă că acum vor refuza să-l primească, de vreme ce era excomunicat din Biserică pentru lupta sa împotriva învăţăturii creştine despre Sfînta Treime, despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi despre Taine (despre acestea a rostit chiar cuvinte de blasfemie). Sora lui îl îndemna să meargă fără teamă, că va fi întîmpinat cu dragoste… S a înduplecat… Am auzit că ar fi ajuns la uşa bojdeucii şi chiar că ar fi pus mîna pe clanţa uşii, dar s a răzgîndit şi s a întors. A luat o de a lungul căii ferate; s a îmbolnăvit pe drum şi a fost nevoit să oprească în halta Astapovo, gubernia Tula, unde a şi murit în chinuri sufleteşti groaznice. Biserica a trimis la el pe Parfenie, Episcopul Tulei, şi pe stareţul optinean Varsanufie; cei din anturajul scriitorului însă (Certkov şi alţii) nu le au îngăduit să intre la muribund.

Am să amintesc aici şi cele auzite despre el în Franţa. Locuise o vreme pe malul oceanului Atlantic. În aceeaşi casă locuia şi soţia unuia dintre fiii lui Tolstoi împreună cu nepoţelul Serioja. Dînsa povestea uneori cîte ceva despre el, repetînd adesea faptul că era „mîndru”… Dar îi era milă de el… Nepoţelul era şi el capricios peste măsură: dacă nu i convenea ceva, se arunca pe podea şi se izbea de ea cu ceafa, strigînd şi plîngînd. Alteori era însă bun şi blînd cu ceilalţi.
Am aşteptat în anticameră vreo zece minute în tăcere. Stareţul era probabil ocupat cu vreun vizitator în cealaltă jumătate a căsuţei. Apoi uşa se deschise fără zgomot şi în cameră păşi el… Nu, nu „păşi”, ci mai degrabă alunecă lin… Într o reverendă de culoare închisă, încins cu o curea lată, în scufie, părintele Nectarie păşi direct spre colţul cu icoane. Îşi făcu cruce, încet încet, de parcă purta în mînă un potir plin cu o licoare nepreţuită şi se temea să nu verse vreo picătură. M-am gîndit atunci că astfel sfinţii păstrează în sine harul lui Dumnezeu; se tem ca nu cumva să-l piardă prin vreo mişcare necuviincioasă a sufletului: prin grabă, prin falsă blîndeţe omenească etc. Părintele Nectarie privea mereu parcă în interiorul său, cu inima în faţa lui Dumnezeu. Astfel ne sfătuieşte şi episcopul Teofan Zăvorîtul să facem: stînd sau lucrînd, să fim mereu în faţa lui Dumnezeu. Faţa îi era curată, rumenă; o barbă scurtă, cu fire cărunte. Zvelt, chiar slab. Faţa aplecată, ochii semiînchişi.

Ne am ridicat cu toţii… Şi a făcut încă de trei ori cruce în faţa icoanelor şi s a apropiat de ascultător. Acela i s a închinat pînă la pămînt; dar s a lăsat doar pe un singur genunchi, din vanitate poate sau incomodat de prezenţa martorilor. Stareţului nu i scăpă aceasta şi zise apăsat:

„Pune te şi pe celălalt genunchi!”
Acesta ascultă… Vorbiră ceva în şoaptă… Apoi, luînd binecuvîntare, ascultătorul plecă.
Părintele Nectarie se apropie de negustorul cu copii, îi binecuvîntă şi vorbi cu ei… Nu cunosc despre ce anume, căci nu trăgeam cu urechea, ar fi fost necuviincios. Cugetam la mine… Comportamentul stareţului m a umplut de pietate, cum se întîmplă să fii în biserică în faţa sfinţeniilor, în faţa icoanelor, în faţa mărturisirii şi a Împărtăşaniei.

Lăsînd mirenii să plece, părintele a venit la mine, ultimul vizitator. Nu mai ştiu dacă m am prezentat eu însumi sau a auzit de la cheleinic, atîta doar că părintele Nectarie cunoştea faptul că sînt director de seminar şi arhimandrit. L am rugat, chiar de la bun început, să mă primească la mărturisire.
„Nu, nu pot să vă mărturisesc. Sînteţi un om cu carte. Mergeţi la egumen, la părintele Teodosie, că el e tot om şcolit.”

Am primit cu amărăciune aceste cuvinte: însemna că nu sînt vrednic să mă mărturisesc la acest sfînt stareţ. Am încercat să mă apăr, zicînd că şcoala noastră nu are nici o însemnătate. Părintele Nectarie însă mi a repetat la fel de răspicat să merg la egumenul Teodosie, pe cărăruşă la stînga. Ar fi fost inutil să mai stărui şi am ieşit întristat de la el.
Venind la egumen, i am povestit cele întîmplate, despre refuzul stareţului şi despre sfatul să mă mărturisesc la cărturarul părinte Teodosie.

„Ce fel de cărturar, părinte, cînd am doar două clase?”, răspunse flegmatic egumenul. „Şi ce fel de duhovnic?! Ei, cînd stareţii au mulţi vizitatori, mai primesc şi eu pe cîte unul. Dar le spun cele ce am mai citit în cărţile stareţilor noştri sau la Sfinţii Părinţi – citesc ceva şi le spun şi lor asta. Ei, iar părintele Nectarie e stareţ după har şi după experienţa sa. Mergeţi, mergeţi la el şi ziceţi că eu l am binecuvîntat să vă mărturisească.”

Mi am luat iertare şi m am îndreptat înapoi spre bojdeucă. Cheleinicul i a transmis părintelui tot ceea ce i am spus eu şi am fost invitat înăuntru, în chilie.
„Ei, iată că e bine, şi slavă Domnului!”, a rostit stareţul cu atîta calm, de parcă nici nu m ar fi refuzat adineaori. Ascultarea în mănăstiri este obligatorie şi pentru stareţi, poate pentru aceştia în primul rînd, ca o lucrare sfîntă şi ca exemplu pentru alţii.

A început mărturisirea… Cu regret, nu-mi mai amintesc chiar nimic din ea… Una singură mi-a rămas în inimă, că după mărturisire am devenit cu adevărat rude de suflet. Mi-a dăruit ca amintire o iconiţă mică săpată în chiparos, cu răstignirea.

Sosi şi sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. În ajun, pe la 11, vine la mine părintele blagocin Teodot, de la mănăstire. Plinuţ, cu pletele abia cercate de cărunteţe, liniştit şi amiabil; se părea că purta liniştea cu sine. Rugîndu se şi salutîndu mă, m a întrebat mai întîi de sănătate; apoi a amintit şi despre „ce zi frumoasă e afară” – o zi tihnită, senină. Ce maniere, ca la întîlnirile mondene, m-am mirat. Păcat totuşi, mi-am zis, că monahii nu se vizitează între ei. Dar părintele trecu rapid la subiect:
„Preacuvioşia voastră! Părintele egumen vă roagă să spuneţi un cuvînt de învăţătură mîine, după a doua Liturghie…”

M-a surprins cu desăvîrşire această propunere: în lume am ţinut adesea predici, învăţături şi lecţii. Duhovniceşte, am obosit de atîta vorbărie; venind la mănăstire, am decis să mă odihnesc de dăscălie în linişte, singurătate şi tăcere. Şi mă odihneam, într adevăr. Şi, dintr o dată, predică şi aici?
„Nu, nu! protestă sufletul meu. Nu pot, părinte!”
Şi se iscă între noi o dispută îndelungă.

„De ce, preacuvioşia voastră?”
„Ce vă pot învăţa eu pe voi aici, în mănăstire? Voi sînteţi nişte monahi adevăraţi; pe cînd noi, cei din lume, ce fel de monahi sîntem noi? Nu, nu mă mai rugaţi zadarnic.”
Părintele blagocin se dovedi însă a fi greu de făcut să renunţe la misiunea cu care l-a delegat egumenul său.

„Cum însă alţi monahi cărturari au trăit aici şi au putut predica?”, întrebă el începînd să înşiruie nume.
„Nu e treaba mea, încerc să i parez obiecţia. Eu vorbesc despre mine că nu pot să vă învăţ pe voi, monahii. Şi ce v aş putea spune mai deosebit? La slujbe se citesc, după tipic, şi vieţile sfinţilor din Proloage şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Ce ar putea fi mai bun?”

„E drept, nu i vorbă, dar şi grai viu ne este de folos să auzim”, insista părintele Teodot.
„Sfinţii Părinţi sînt mereu vii, am ripostat. Ei, părinţele, iertaţi, dar nu mă mai rugaţi! Îmi este greu. Aşa şi explicaţi i părintelui egumen.”
„Tocmai el m a şi trimis să vă rog să predicaţi.”

Văzînd că nici un argument nu acţionează asupra mesagerului meu, mi am amintit de părintele Nectarie. „Iată cine mă poate scoate din acest necaz neaşteptat, mi am spus. M am mărturisit lui, îmi cunoaşte sufletul păcătos şi va înţelege mai uşor refuzul meu pornit din conştiinţa propriei nevrednicii, iar cuvintele lui au putere mare în mănăstire.”
„Am să l întreb de părintele Nectarie”, i am răspuns.
„Bine, bine!”, fu imediat de acord părintele Teodot.

Cu aceste cuvinte ne am despărţit. Era şi timpul: clopotul mic sună la prînz. Blagocinul plecă spre mănăstire, iar eu – spre bojdeucă. În anticamera deja cunoscută nu era nimeni. Am bătut la uşă şi a ieşit părintele Melchisedec, mic de statură, într o scufie obişnuită, moale, cu o barbă tînără, rară şi cu o faţă binevoitoare.
I am explicat situaţia şi am adăugat:

„Nu e nevoie să l deranjez personal pe părintele, e ocupat cu altele. Cereţi i doar sfatul. Şi spuneţi i că i cer binecuvîntarea să nu predic.”

Credeam într un răspuns pozitiv al stareţului: mi se părea că procedez just, cu smerenie. Cheleinicul m a ascultat şi a dispărut după uşă. Şi aproape momentan s a înapoiat.
„Părintele vă roagă să intraţi.”

Intru, ne sărutăm mîinile unul altuia. Mi a propus să mă aşez şi, fără a mai întreba ceva, mi a spus următoarele cuvinte, ce s au întipărit în sufletul meu pînă la moarte:

„Părinte, mi s a adresat încet, dar totodată extrem de apăsat şi autoritar, luaţi un sfat pentru tot restul vieţii: dacă şefii sau mai vîrstnicii vă vor propune ceva, cît de greu ar fi sau chiar cît de măreţ vi s ar părea, nu refuzaţi. Pentru ascultare Dumnezeu vă va ajuta!”
Apoi se întoarse către geam şi arătînd afară spuse:

„Priviţi cîtă frumuseţe: soare, cer, stele, pomi, flori… Şi doar a fost o vreme cînd nimic din toate acestea nu era! Nimic! repetă părintele, tăind pe orizontală aerul cu mîna. Şi Dumnezeu din nimic a făcut această frumuseţe. Astfel e şi omul: cînd ajunge la conştiinţa sinceră a faptului că e nimic, atunci Dumnezeu începe să făurească din el ceva măreţ.”

Mi au dat lacrimile. Apoi părintele Nectarie m a sfătuit să mă rog în felul următor: „Doamne, dăruieşte mi mie harul Tău!”. „Vine, iată, asupra voastră un nor întunecat, şi i ziceţi: «Dă mi, Doamne, harul Tău!» Şi Dumnezeu va trece acest nor pe alături.” Şi stareţul mişcă mîna în direcţie inversă.

Continuînd, părintele Nectarie mi a povestit o pildă din viaţa patriarhului Nikon, care, izgonit, aflat în exil, se deplîngea pe sine. Nu mi mai amintesc amănuntele vieţii patriarhului Nikon, dar „sfatul pentru tot restul vieţii” mă strădui să l îndeplinesc. Ascult şi acum [2] de poruncile autorităţilor superioare ale Bisericii. Şi, slavă lui Dumnezeu, nu m am căit niciodată de acest lucru. Iar cînd am făcut cîte ceva din proprie dorinţă am avut mereu de suferit.

… Chestiunea cu predica era hotărîtă: trebuie să ascult de părintele egumen şi să ies mîine să vorbesc. M am liniştit şi am ieşit. De obicei, nu întîlneam dificultăţi în problema expunerii subiectului şi a învăţăturii din predică; de data asta însă nu am putut găsi tema necesară pînă la privegherea de noapte. Şi abia la sfîrşitul citirii canonului de la Utrenie mintea şi inima mea se opriră asupra cuvintelor adresate către Maica Domnului: „Neamul tău nu l uita, Stăpînă!” Sîntem oameni înrudiţi cu ea după trup, ea este din neamul nostru omenesc. Şi, devenind Maică a Fiului lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, am rămas la fel de scumpi pentru ea, la fel de apropiaţi. Şi de aceea îndrăznim să nădăjduim la apărarea ei în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă sîntem nişte sărmane şi păcătoase, dar totuşi rude, ale ei… Gîndurile au început să curgă rîu… Mi am amintit şi un exemplu din viaţa Sfîntului Tihon Zadonski, despre păcătosul egumen al mănăstirii în care locuia acesta, care a fost miluit şi chiar înviat de Dumnezeu: „Pentru rugăciunile Maicii Mele este întors la viaţă pentru pocăinţă”, a auzit acesta cuvintele Mîntuitorului cînd cobora înapoi pe pămînt. Egumenul acela, fiind cuprins în multe dintre zile de patima beţiei, în celelalte obişnuia să mai citească Acatistul Maicii Domnului.

De ziua Adormirii am slujit la prima Liturghie în altă biserică… Mi a venit brusc dorinţa de a predica şi aici. Dar, întrucît era doar o dorinţă a mea, am renunţat. Cît de viclene pot fi ispitele!
La cea de a doua Liturghie am rostit predica pregătită din ajun. A fost, într adevăr, una reuşită. În biserică, alături de monahi erau şi mulţi pelerini dintre mireni. Ascultau cu toţii, profund pătrunşi.

După slujbă, cînd coboram pragurile bisericii, s au apropiat de mine cei doi monahi pe care îi judecasem în suflet şi s au închinat adînc, mulţumind pentru predică… Cu regret, nu am memorat sfintele lor nume: or, ei ar fi meritat măcar atîta pentru smerenia lor.

„Slova” mea însă nu se încheie aici. Cînd m am întors la schit am fost întîmpinat în pridvorul căsuţei noastre de părintele Kukşa cu cuvintele:
„Bine, bine aţi mai vorbit! A fost, iată, la noi în gubernie un arhiereu, Macarie: şi acela spunea foarte bine predicile!”
Am tăcut. Cu acestea discuţia s a şi încheiat.
Peste cîtva timp a venit la mine un grup întreg de ascultători şi m au rugat:
„Părinte, să mergem să ne plimbăm şi să discutăm în pădure. Aţi spus o predică atît de frumoasă!”
„O, deja vrei să te faci învăţător? mi am zis. Ieri te considerai nevrednic să vorbeşti!? Nu, fugi grabnic de această ispită!” Şi am refuzat solicitarea acelora.

Apropo: monahilor, în genere, le este interzisă plimbarea prin pădure. Doar la sărbătorile mari li se permitea acest lucru, în grupuri, pentru relaxare. De aceasta se foloseau cîţiva. Ceilalţi stăteau la chilie, după porunca vechilor părinţi: „Stai în chilie şi chilia te va mîntui.”
A doua zi trebuia să plec din mănăstire la Seminarul din Tver; am mers mai întîi să mi iau rămas bun de la părintele Nectarie. Văzîndu mă, mi a spus cu o încuviinţare calmă:

„Vedeţi, părinte: aţi ascultat şi Dumnezeu v a dat harul să rostiţi un cuvînt bun.”
Se vede că cineva îi şi povestise totul, întrucît părintele nu fusese în acea zi la mănăstire.
„Pentru Dumnezeu, am răspuns. Nu mă lăudaţi măcar dumneavoastră, că şi aşa dracul mîndriei deşarte mă chinuieşte de două zile.”
Stareţul înţelese şi tăcu. Ne am luat rămas bun.

De la el am mers pe cărăruie spre părintele egumen Teodosie. M a întrebat cum mă simt şi cu ce dispoziţie părăsesc schitul.

I am mulţumit sincer pentru toate lucrurile frumoase pe care le am trăit şi le am văzut aici. Dar am adăugat:
„Am însă pe suflet sentimentul greu al propriei nevrednicii.”
Mi s a părut că am vorbit sincer şi că mi a ieşit binişor, iar conştiinţa nevredniciei mi s a părut totuna cu smerenia. Părintele Teodosie a privit însă altfel la lucruri:
„Cum, cum? Repetaţi, vă rog!”
Am repetat. A devenit brusc serios şi a spus:

„Aceasta nu e smerenie, preacuvioase, e o ispită a vrăjmaşului, e deznădejde. De la noi, prin mila lui Dumnezeu, se pleacă cu bucurie; iar sfinţia voastră – împovărat? Nu, nu e deloc cumsecade. Vrăjmaşul vrea să vă strice roadele aflării dumneavoastră aici. Alungaţi l. Şi mulţumiţi I lui Dumnezeu. Mergeţi în pace! Şi harul lui Dumnezeu să vă călăuzească!”
Mi am luat iertare. Sufletul mi s a făcut uşor.

Cît sînteţi voi de experimentaţi duhovniceşte! Iar noi, „monahii cărturari”, nu ne putem descurca nici cu noi înşine… Nu zadarnic poporul nostru merge nu la noi, ci la ei…aceşti oameni simpli, dar înţelepţiţi şi învăţaţi de harul Duhului Sfînt. Şi apostolii erau dintre pescari, dar au cucerit toată lumea şi au biruit pe cei „învăţaţi”. Adevărat se spune în acatist că pe oratorii învăţaţi „îi vedem ca peştii necuvîntători” în comparaţie cu propovăduirea creştină a acestor pescari.
Şi acum „ştiinţa” noastră a fost făcută de ocară încă o dată.

Ajuns la gara din Kozelsk, m am aşezat, în aşteptarea trenului, la o masă. În faţa mea şedea un ţăran scund, cu o bărbie ascuţită. După o tăcere scurtă mi s a adresat cu toată seriozitatea:
„Părinte, tu ai ţinut ieri predica la mănăstire?”
„Eu.”
„Dumnezeu să te mîntuiască! Ştii, mă gîndeam că harul a zburat definitiv de la voi, ăştia învăţaţi.”
„De ce credeai asta?”
„Ei, vezi: eu am fost o bucată de timp ateu; dar mă măcinam. Am început să mă adresez către voi, învăţaţii; am vorbit şi cu arhierei, şi tot nu m au ajutat. Pe urmă însă am venit aici, şi aceşti călugări simpli m au întors la calea cea bună. Mîntuieşte i, Doamne! Văd însă că şi în voi, învăţaţii, mai este încă duh viu, după cum şi Mîntuitorul a spus: «Duhul suflă unde voieşte.»”
În curînd sosi şi trenul. Am urcat la clasa a doua, în urma a două femei, nobile după înfăţişare. Mi au mulţumit şi acestea, nu fără o oarecare delicateţe, pentru predica de ieri. Am aflat că erau de viţă nobilă, venite din depărtare în pelerinaj la Optina şi cu această ocazie mi au auzit predica. M am gîndit că aceste două intelectuale nu sînt mai rele, ba poate chiar mai bune, mai smerite, decît acel ţăran de adineaori… Cu adevărat Duhul lui Dumnezeu nu caută nici la „deşteptăciune”, nici la „prostime”, nici la bogăţie, nici la sărăcie, ci doar la inima omului, şi dacă o găseşte bună, trăieşte acolo şi suflă…

A început revoluţia. Şi iată ce povestire am auzit de dincolo de graniţă. Părintele Nectarie i a întîmpinat pe revoluţionari cu jucării copilăreşti şi cu o lanternă electrică, absolut liniştit. Tot aprindea şi stingea lanterna în faţa lor. Miraţi de o astfel de comportare a bătrînului sau poate aşteptînd o oarecare mustrare din partea „sfîntului” pentru neobrăzare, tinerii şi au schimbat rapid crisparea lor caracteristică pe o bunăvoinţă veselă şi au întrebat:
„Ce faci, eşti un copil?”
„Sînt copil”, a răspuns calm şi misterios stareţul.

Dacă lucrurile s au petrecut chiar aşa, atunci merită să cugetăm serios la sensul comportamentului părintelui şi la sensul acestui misterios „copil”.

Putea să şi spună „copil”, pentru că un creştin ideal este într adevăr asemenea unui prunc. Însuşi Domnul a spus ucenicilor atunci cînd a binecuvîntat copiii:
„Dacă nu veţi fi precum aceştia, nu veţi intra în Împărăţia cerului” (Mc. 10, 15).

Anunțuri

One Response to Sfîntul Stareţ Nectarie

  1. alexandra.diana spune:

    Este remarcabil.Va sfatuiesc parinte sa ne trimiteti cat mai multe articole de acets gen si mai putine care starnesc la polemici, ne ar ajuta mai mult.Multumim!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: