Cu un sărut mai aproape de moarte

iunie 24, 2008

„”Intre Freud si Hristos (editie revizuita)”

Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic tac era pentru mine ca o bătaie în porţile morţii. Când mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă duce spre moarte.

Era atât de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într o tristeţe doborâtoare, într o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată. Era îngrozitor să ştiu că eu nu-mi voi putea întoarce timpul vieţii nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfâşiam să simt cum dispare în nefiinţă pentru totdeauna şi irecuperabil sunetul acela monoton şi trist.

Acest sentiment îl retrăiam mai cu seamă seara, la culcare. Dar adevărata tristeţe şi singurătate mă copleşeau în casele străine, chiar şi la bunica, unde mă adormea un ceas mare, sovietic. Atunci mă gândeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele ticăie oricum, chiar şi atunci când eu nu le aud. Orice aş fi făcut şi oriunde m aş fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care îl mai vedeam era să urmăresc cât mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupaţie din viaţa mea, dar n a fost fără rost.

Am început să văd trecerea timpului în orice: în frunzele care cad sau doar se mişcă, în orice schimbare, în orice cuvânt sau gest care erau înghiţite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu însumi rămâneam nemişcat şi neputincios în faţa trecutului care mă înghiţea încetul cu încetul.

Trecerea timpului se poate măsura cu orice. O măsuram cu hainele din care creşteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu opreşte trecerea timpului. Şi cei îndrăgostiţi pot spune: iată, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrăţişare, cu un sărut mai aproape de moarte.

Suntem întotdeauna mai aproape. De multe ori mă surprind asupra aceluiaşi gând în timpul Liturghiei, când preoţii şi diaconii îşi dau sărutul iertării şi al dragostei înainte de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci ei se cuprind şi, sărutându se pe umăr, zic: „Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: „Este şi va fi”.

Ce minunat! Atunci sunt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar şi mai aproape de Viaţă. Pentru un singur lucru mă rog atunci, ca sărutul acesta să mă apropie anume de Viaţă şi nu de moarte.


Teama de a vorbi celui iubit

iunie 24, 2008

„Ortodoxia pentru postmodernisti”

Orice om doreşte să fie iubit. În sinea sa, fiecare crede că ştie de ce are nevoie de la celălalt pentru a se simţi iubit. Încă din copilărie, mintea fiecăruia dintre noi a fost ocupată de fantasme despre dragoste, despre o relaţie ideală cu oamenii lângă care ni s-a dat să trăim.

Cu toate acestea, a vorbi despre dragoste este considerat un lucru cu totul sublim şi inaccesibil omului de rând. Se crede că despre dragoste vorbesc numai poeţii.

Pentru că toată lumea ştia că eu am scris poezii, nu o dată mi s-a întâmplat să fiu rugat să scriu scrisorele de dragoste de la numele unui tânăr către o tânără pe care eu nici nu o cunoşteam. Desigur, n-am scris niciodată astfel de scrisori. N-am scris pentru că niciodată n-am înţeles cum cineva care iubeşte nu poate găsi cuvinte pe care să le spună celui iubit. Întotdeauna am crezut că în gura celui ce iubeşte orice cuvânt poate fi o declaraţie de dragoste, după cum în gura omului superficial până şi cuvintele lui Hristos sună neplăcut.

Oamenii, în special tinerii, trăiesc complexul că nu-şi pot exprima dragostea, că vor fi înţeleşi greşit de cel iubit sau că nu vor fi înţeleşi deloc. De aceea cei mai mulţi preferă să se dea în spatele unor autorităţi consacrate. Un tânăr va suferi mai uşor eşecul unui început de relaţie, dacă acest eşec va fi provocat de un bileţel care conţinea un vers de Eminescu sau o maximă a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent preferă să-şi încredinţeze soarta sa în mâinile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerându-i să-i redacteze o scrisoare de dragoste către fata pe care o iubeşte, decât să-şi asume responsabilitatea de a fi el însuşi în faţa dragostei.

De unde această teamă de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?

A vorbi despre dragoste este la fel de greu ca şi a vorbi despre Dumnezeu. Aşa cum există oameni care nu cred în Dumnezeu, tot aşa există oameni care nu mai cred în dragoste.

Dragostea este de la Dumnezeu, ea este însuşi Dumnezeu. Dragostea este la fel de cuprinzătoare şi la fel de necunoscută ca şi Dumnezeu, iar despre lucrurile pe care nu le cunoaştem nu putem vorbi, decât greşind. De aceea, din acest punct de vedere, este firesc ca oamenii să nu se simtă stăpâni în faţa dragostei, să-şi conştientizeze incapacitatea de a comunica verbal starea pe care o trăiesc.

Ceea ce nu este normal, este faptul de a lăsa pe alţii să-ţi definească propria ta trăire. Noi trebuie să înţelegem că dragostea nu are nevoie de purtători de cuvânt, să înţelegem că cea mai scumpă declaraţie de dragoste este prezenţa şi că un cuvânt poate să transmită ceva numai în măsura în care cel ce l-a rostit este prezent el însuşi în acel cuvânt.
Hristos ne-a arătat că ne iubeşte nu pentru că ne-a vorbit frumos, şi, îndrăznesc să spun, nici măcar pentru că a murit pentru noi, ci, mai ales pentru că ne-a încredinţat că El Însuşi este cu noi până la sfârşitul veacului. S-ar fi putut întâmpla ca Cel ce a murit pentru noi 2000 de ani în urmă să-şi schimbe relaţia faţă de omenire acum sau mâine, după cum mulţi îndrăgostiţi care au făcut gesturi de jertfă s-au schimbat în timp.

De aceea, nimic nu ne încredinţează de dragostea lui Hristos, decât făgăduinţa Lui de a fi cu noi până la sfârşitul veacului. Moartea lui Hristos pe cruce nu trebuie luată ca o demonstraţie de iubire, deşi a fost şi asta, căci cei ce iubesc nu au nevoie de demonstraţii. Sfinţii l-ar fi iubit pe Hristos chiar dacă El ar fi ales o altă cale de răscumpărare a omului, decât moartea Sa pe cruce. Însă nimeni n-ar fi suferit despărţirea de Hristos şi dacă Hristos s-ar fi despărţit de noi după Învierea Sa, nu numai cuvintele Lui cele pline de dragoste, ci şi însăşi moartea Sa cea din dragoste n-ar fi însemnat nimic.

Iată de ce cea mai scumpă declaraţie şi dovadă a dragostei este prezenţa, este legământul, pe care şi Hristos l-a făcut cu noi, acela de a fi împreună până la sfârşitul veacurilor.

Hristos este prezent în cuvintele pe care le-a rostit. Evanghelia nu este o simplă informaţie despre dragostea lui Hristos faţă de noi, Evanghelia este o prezenţă de netăgăduit. Oricine citeşte Evanghelia se împărtăşeşte de Hristos, Îl primeşte în sine pe Hristos.

Cuvintele de dragoste ale oricăruia dintre noi sunt şi rămân cuvinte de dragoste numai în măsura în care noi înşine suntem prezenţi în acele cuvinte, adică le îndeplinim.

Evanghelia mai este numită şi adunare de „cuvinte ale vieţii veşnice”, aşa cum a fost descoperită de către Înger sutaşului pomenit în Faptele Apostolilor. Altfel spus, atât cuvintele, cât şi faptele noastre, au o valoare numai în măsura în care pot rămâne veşnice, veşnicie pe care o primesc din împărtăşirea cu Cel singur veşnic, Dumnezeu.

Aşadar, dragostea este mai întâi de toate prezenţă, poate nu atât fizică, cât duhovnicească, prezenţă atotcuprinzătoare, prezenţă până la identificare. Este o prezenţă în care doar Cel iubit mai există, iar noi ne micşorăm şi ne golim pentru a lăsa loc Aceluia să ne cuprindă şi să ne umple de prezenţa Sa. În faţa acestei întâlniri Sfântul Vasile cel Mare a găsit să zică doar cuvintele pe care adunarea credincioşilor le cântă până astăzi în biserici: „Să tacă tot trupul omenesc, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Hristos Dumnezeul nostru, vine să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor…”

 


Bucuria de a te simţi înţeles

iunie 24, 2008

Ortodoxia pentru postmodernisti”

Nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decît numai omul însuşi şi Dumnezeu. Sufletele noastre se întîlnesc în gînduri şi în emoţii şi de multe ori tresaltă simţind că s-au unit. Cînd sufletele se întîlnesc unul cu altul, ele se cunosc şi se înţeleg. În Duhul Sfînt sufletele sfinţilor se unesc şi se recunosc şi aceasta este adevărata bucurie.

Nimeni nu se bucură, decît regăsindu-se în altcineva. Numai în Duhul Sfînt oamenii se pot cunoaşte unul pe altul şi pot trăi bucuria deplinei regăsiri, pentru că în afară de această întîlnire totul este nedeplin şi schimbător.

Pe pămînt noi ne cunoaştem în parte şi asta din cauză că sufletele noastre sînt împărţite din pricina multelor dorinţe. Oamenii au obiceiul să se identifice cu propriile dorinţe şi din această cauză se îndepărtează de ei înşişi. Atunci cînd doi oameni cu dorinţe comune se întîlnesc, ei se bucură şi se împrietenesc. Văzînd în celălalt doar propriile dorinţe, ei ajung să creadă că se cunosc unul pe altul şi că se înţeleg.

Viaţa însă ne schimbă pe toţi, pentru că unele sînt dorinţele copiilor, altele ale tinerilor, altele ale oamenilor cuprinşi de grijile familiei şi altele ale bătrînilor. Viaţa ne arată că prieteniile se leagă la tinereţe, dar arareori vei găsi un bătrîn care să poată spune despre cineva că îi este prieten. Oamenii se despart din cauză că dorinţele lor se schimbă.

Singurătatea sufletească în care petrec majoritatea oamenilor ne descoperă cît de puţin ne cunoaştem unul pe altul şi cît de puţin ne cunoaştem pe noi înşine.

Ca orice om, am căutat şi eu să mă înţeleg pe mine însumi. În tot acest răstimp am înţeles că nu este pe pămînt o bucurie mai mare decît aceea de a te regăsi în altcineva, pentru că atunci simţi că tot ce ai trăit şi ai acumulat în decursul vieţii tale nu este o minciună. Atunci cînd te regăseşti într-un om, simţi că îl iubeşti. Îl iubeşti pentru că te iubeşti pe tine? Da. Dar oare eu mă iubesc pe mine? Cred că nu. Şi atunci cum mă pot iubi pe mine în celălalt? Tocmai pentru că pe noi înşine nu putem să ne iubim decît în celălalt şi nu iubim atît ceea ce sîntem, cît ceea ce am putea să fim şi poate ceea ce ar trebui să fim.

Din copilărie şi pînă acum eu am iubit mulţi oameni. I-am iubit omeneşte, nu duhovniceşte, aşa cum iubesc majoritatea oamenilor. L-am iubit pe tatăl meu pentru că era puternic, am iubit-o pe mămica pentru că ea mă iubea pe mine, am iubit-o pe sora mea pentru că mă gîndeam că este singurică şi l-am iubit pe fratele meu pentru că semăna cu mine. Mai apoi, l-am iubit pe un oarecare profesor de sport, Dmitri Petrovici pentru că avea muşchi şi putea să facă acrobaţii cum nu mai văzusem. Mai apoi l-am iubit pe profesorul meu de pictură, Ivan Grigorievici, pentru că desena şi picta aşa cum eu nu mai văzusem. Mai apoi, ca orice om, m-am îndrăgostit de o fată pentru că mi se părea că o fată ca aceea eu nu mai văzusem.

În sfîrşit, m-am minunat pe rînd de Coşbuc, Eminescu, Bacovia, Trakl, Ionescu, Freud, Nietzsche, Garcia Marquez, Sallinger, Dostoevski, Gogol, Stainbek, Salvador Dali, Picasso, Van Gogh şi o mulţime de alţi oameni în care s-a regăsit pe rînd sufletul meu, pentru că mi se părea că toţi aceşti oameni au făcut lucruri cum eu nu mai văzusem şi au rostit cuvinte pe care eu nu le mai citisem.

Cu alte cuvinte, pe mine mă fascina oricine putea să-mi descopere noi dimensiuni ale propriului meu suflet, pentru că în adîncul meu eu ştiam că sufletul este fără de margini şi că în el se pot petrece cele mai grozave lucruri, atît de grozave, încît mintea mea de atunci nici nu putea să le cuprindă.

Totuşi, eu am fost foarte nestatornic în îndrăgostirile mele. Până în clasa a patra am reuşit să schimb şcoala de sport pe şcoala de muzică şi şcoala de muzică pe şcoala de pictură. Pînă la urmă am ajuns poet. Din pricina acestei nestatornicii mulţi ochi au plîns pentru mine. Aşa s-a întâmplat că într-o viaţă scurtă am schimbat multe lucruri: am schimbat locuri şi activităţi şi oameni. Acesta nu a fost un lucru uşor, pentru că fiecare loc şi fiecare om şi poate că fiecare poet citit a însemnat pentru mine o viaţă aparte, o viaţă pentru care a trebuit de fiecare dată să mă nasc şi de fiecare dată să mor. Toate acestea au umplut sufletul meu de multă durere şi amărăciune.

Eu m-am născut ca un artist, am trăit ca un artist, am simţit şi am iubit ca un artist. Acum mi se pare că şi laptele mamei mele l-am supt ca un artist. Când eram copil de leagăn, mămica mă îmbrăca în salopetă, mă lua cu ea călare pe cal şi mă adormea în şa. Desigur, nici mama mea nu era o mamă normală, când mă avea în pântece cânta, citea poezii, picta şi făcea şi alte trăsnăi, crezînd că aşa va reuşi să nască un „artist”! Cu toate acestea, eu m-am simţit foarte neînţeles între artişti. De ce? Nu ştiu, poate pentru că toţi artiştii nu fac decât să ceară altora să-i înţeleagă, o cer insistent şi cu durere, bravînd totodată cu nebunia şi bizareria lor.

Toate acestea au trecut. Acum oamenii văd în mine un călugăr, un preot. Uneori pe stradă adolescenţii de 14 ani râd în urma mea, fac glume proaste, iar eu trec serios pe alături, de parcă niciodată n-aş fi fost ca ei. Atunci sînt un popă morocănos. A început să-mi placă să fiu un popă morocănos. De ce? Pentru că nu mai simt nici o nevoie să contrazic părerile pe care şi le fac oamenii despre mine. De ce? Am zis de ce, pentru că nimeni nu poate înţelege pe nimeni, decât în Duhul Sfânt. Şi eu am pe Duhul Sfânt? Nu pot să zic, dar simt că am fost înţeles odată şi pentru totdeauna şi că aventura căutărilor mele a luat sfârşit. Cine m-a înţeles atât de profund, atât de dulce? Acesta e secretul inimii mele.


Inchiziţia iudaică a dat foc Evangheliei

iunie 22, 2008

De Savatie Baştovoi

Pe piaţa din faţa sinagogii din regiunea „Neve Rabin” în oraşul Or-Ieguda, în primăvara acestui an, a fost aprins un rug din sute de Evanghelii. Arderea „literaturii necurate” s-a făcut sub conducerea vice-primarului Uzi Aaron, ajutat de studenţii şcolii religioase locale, informează NEWSru.com Israel, făcînd trimitere la ziarul evreiesc Maariv.

Potrivit declaraţiilor vice-primarului Uzi Aaron, ceremonia arderii cărţilor a fost o replică la activitatea misionarilor creştini. Cu o săptămînă în urmă misionarii au răspîndit în regiunea „Neve Rabin” sute de exemplare ale Noului Testament. Vece-primarul declară că a fost silit să procedeze astfel în urma reclamaţiilor cetăţenilor evrei. Uzi Aaron, folosindu-se de megafon, s-a adresat locuitorilor oraşului, propunîndu-le să depună cărţile primite, iar un număr de studenţi ai şcolii religioase au făcut raiduri prin zonă pentru a colecta cărţile sfinte, din care a fost aprins rugul.

Uzi Aaron s-a declarat mulţumit de acţiunea întreprinsă şi crede că fapta arderii literaturii care contrazice temeiurile iudaismului s-a încheiat cu succes.

Comunitatea evreiască din Rusia s-a declarat împotriva gestului connaţionalilor lor, apreciind arderea Cărţii Sfinte a creştinilor drept un „gest barbar”.

După www.religio.ru


Moldovenii despre homosexuali (video)

iunie 22, 2008

Marşul homosexualilor, prevăzut pentru 11 mai 2008, nu a avut loc la Chişinău. Împotriva paradei gay s-au exprimat începînd de la Primarul Chişinăului şi Mitropolia Moldovei, pînă la veteranii războiului din Afganistan şi cetăţenii de rînd. Un reportaj televizat dă exemplu de normalitate posturilor de televiziune din România care, facînd pe placul unor oameni bolnavi şi iresponsabili, s-au pronunţat împotriva propriului popor.

Moldovenii despre homosexuali. VIDEO

Autocarul cu pederaşti la Chişinău. VIDEO.

„Mai multe baloane decît pidoraşi”. VIDEO.


Alfavita duhovnicească a Sf. Dimitrie al Rostovului (I-III)

iunie 22, 2008

Traducere din ruseşte de Ieromonah Savatie Baştovoi
Fragmente

C A P I T O L U L 1

Cum că cea dintîi pricină a căderii lui Adam
a fost lipsa de judecată şi desăvîrşita necunoaştere de sine

1. Mulţi presupun multe şi diferite pricini pentru căderea lui Adam: unii – necredinţa, alţii – neascultarea, cei de ai treilea – mîndria şi iubirea de slavă, alţii zic alte diferite pricini. Noi însă pe nici una din acestea n-o socotim ca fiind întîia, fără numai lipsa de judecată şi nesocotinţa tuturor lucrurilor.

2. Cea dintîi poruncă a lui Adam în rai a fost aceea de a face şi a păzi, adică de a face cu judecată ca să priceapă bine [ceea ce face] şi de a păzi porunca spre a o nu încălca. Dar de vreme ce el nu a lucrat cu judecată, nici porunca nu o a păzit. Căci de la nelucrarea minţii mai întîi de toate în Adam s-a ivit necredinţa – necredinţa în Dumnezeu Care a zis şi a poruncit –, apoi de la necredinţă s-au născut neascultarea şi călcarea de poruncă; iar călcarea poruncii a dus la căderea din harul Domnului şi la înstrăinarea de dragostea Lui cea dumnezeiască.

3. Dacă Adam ar fi cunoscut pe Făcătorul-de-bine şi ar fi cugetat la poruncă, n-ar fi avut necredinţă faţă de poruncă, iar dacă ar fi avut credinţă, n-ar fi călcat porunca, n-ar fi gustat din pomul poruncit, n-ar fi fost izgonit din rai, n-ar fi căzut sub moarte şi stricăciune şi Dumnezeu n-ar fi trebuit să lucreze pentru noi atîtea minuni spre a ne aduce întru cunoştinţa şi pătrunderea tuturor lucrurilor.

4. Aşa cum Adam a căzut de la Dumnezeu şi din harul Lui nu pentru altă pricină, fără numai pentru lipsa de judecată, astfel şi noi nu putem să ne realipim Lui fără numai prin dreaptă cugetare şi cunoaşterea tuturor lucrurilor. Căci cel ce s-a cunoscut pe sine cu adevărat acela a cunoscut pe Dumnezeu şi cine a cunoscut pe Dumnezeu acela pe sine s-a cunoscut. Unul ca acesta s-a unit cu Dumnezeu şi, odihnindu-se de toate lucrurile şi ostenelile sale, a intrat în sfinţitorul lui Dumnezeu şi totdeauna aduce lui Dumnezeu slujba cea înţelegătoare [a minţii].

5. Însă nimeni nu poate să cunoască pe Dumnezeu pînă ce mai înainte nu se va cunoaşte pe sine şi nu va putea cineva să se cunoască pe sine cum se cuvine dacă nu va dobîndi mai întîi cunoaşterea făpturilor şi deosebirea tuturor lucrurilor celor ce se văd şi se presupun în lume. Iar cînd va dobîndi cineva cunoaşterea făpturilor, atunci poate să ajungă şi la cunoaşterea de sine şi a lui Dumnezeu. Şi aşa să ajungă la desăvîrşita unire cu Dumnezeu prin iubire.

6. Drept aceea, de voieşte cineva cu adevărat să cunoască pe Domnul, să se cunoască pe sine şi să se unească cu El prin iubire, acela trebuie mai întîi să cunoască toată făptura cea văzută şi presupusă pentru a avea chibzuinţa [pătrunderea] tuturor lucrurilor şi făpturilor: de la cine şi pentru ce sînt toate – aşa încît nici un lucru să nu rămînă ascuns pentru el şi să nu-i pricinuiască nedumerire; apoi să se cunoască pe sine şi toată taina sa; apoi să cunoască pe Dumnezeu şi toate binefacerile Lui cele negrăite. Întru acest chip ajunge omul la desăvîrşita cunoaştere a toate. Căci se cuvine mai întîi a pricepe toate cele de jos, după aceea cele înalte: nu de sus pogorîndu-ne către cele de jos, ci de la cele de jos înălţîndu-ne către cele de sus. De aceea şi Dumnezeu a pus înaintea ochilor noştri toată făptura şi toată alcătuirea lumii ca pe o şcoală oarecare sau oglindă, ca învăţînd [din ele] să ne ridicăm de la cele de jos la cele de sus. Căci dacă noi nu le cunoaştem pe cele de jos, cum oare le vom pricepe pe cele de sus?

7. De la cugetare şi cunoaştere se naşte credinţa, de la credinţă – păzirea poruncilor lui Dumnezeu, de la păzirea poruncilor – nădejdea în Dumnezeu, iar de la nădejdea în Dumnezeu – dumnezeiasca iubire care, înmulţindu-se treptat, duce la unirea treptată cu Dumnezeu şi la plinirea legii şi a prorocilor.

8. Pe cît înfloreşte judecata [raţiunea], pe atît creşte credinţa; pe cît creşte credinţa, pe atît se înmulţesc virtuţile şi sporeşte nădejdea în Dumnezeu; şi pe cît nădăjduieşte cineva, pe atîta iubeşte pe Dumnezeu; şi pe cît iubeşte cineva pe Dumnezeu, pe atîta se şi uneşte cu El, îndulcindu-se de slava Lui cea dumnezeiască.

9. De la neînţelepciune se naşte necredinţa, de la necredinţă – neascultarea, de la neascultare – tot păcatul şi fărădelegea. Cum poate cineva să creadă, nimic înţelegînd? Iar cel ce nu crede şi nu înţelege nimic, cum poate să păzească poruncile Domnului? Şi cel ce nu păzeşte poruncile Domnului cum poate să aibă nădejde în Dumnezeu şi dragoste către Dînsul? Nicicum.

10. Aşadar, mai întîi de toate se cuvine a deprinde nu numai osteneala cea dinafară, ci şi lucrarea minţii: adică contemplarea şi cunoaşterea. Cel ce a deprins contemplarea şi cunoaşterea tuturor lucrurilor lesne le crede pe toate [cele ce sînt de la Dumnezeu] – păzeşte poruncile Domnului, nădăjduieşte în Dumnezeu, Îl iubeşte cu toată inima sa şi se uneşte cu Dînsul întru una: cu totul petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru dînsul. Unul ca acesta înainte de înviere primeşte învierea sufletului şi înainte de sfîrşitul vieţii moşteneşte viaţa cea veşnică, de vreme ce la unul ca acesta viaţa raţiunii şi a cunoaşterii a înghiţit moartea necuvîntării [iraţionalităţii]. Căci s-a zis: iată, aceasta este viaţa cea veşnică – a cunoaşte pe Domnul, iar a nu-L cunoaşte – este moarte.

CAPITOLUL II

Cum că se cuvine a lucra cu judecată
şi a păzi poruncile

1. Am zis că cea dintîi pricină şi început al căderii lui Adam a fost lipsa de judecată: pe cînd pricina pentru începutul cel bun este înţelepciunea, însă, zic, înţelepciune adevărată şi dreaptă, căci înţelepciunea cea adevărată este bineplăcută, iar cea nedreaptă se leapădă. Iar dreapta înţelepciune creşte şi sporeşte de la lucrarea minţii şi de la păzirea poruncilor Domnului, precum şi în rai i s-a poruncit lui Adam – să facă şi să păzească -, însă de vreme ce el nu a lucrat cu judecată nici poruncile nu a putut să le păzească.

2. Şi dracii se socotesc deştepţi şi înţelepţi, dar nu petrec în adevăr şi nu voiesc să petreacă în el, de aceea şi sînt lepădaţi. Precum mila fără adevăr nu este plăcută, tot aşa neplăcută este şi înţelepciunea nedreaptă, ci şi una şi alta se cuvine a fi cumpănite, după cum zice Prorocul: Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne, cînta-voi şi voi merge cu pricepere în cale fără prihană (Ps. 100). Adică, se cuvine a avea şi pricepere şi a slăvi fără prihană deopotrivă cu dreptatea.

3. Nimic nu iubeşte atîta Dumnezeu şi nu cere, decît adevărul şi dreapta cugetare, de aceea toată lupta noastră, toate ostenelile şi îndeletnicirile trebuie să fie îndreptate spre dobîndirea dreptei cugetări, păzirea adevărului şi rămînerea în el pînă la moarte: fii Mie credincios pînă la moarte şi-ţi voi da ţie cununa vieţii, zice Domnul (Apoc. 2, 10). Însă toţi cei ce cugetă strîmb şi vorbesc împotriva adevărului, chiar de cugetă înalt şi multe uneltiri fac, în loc de adevăr petrec în minciună. Iar minciuna niciodată nu poate fi adevăr plăcut Domnului.

4. Ereticii cei rău-cugetători la fel par înţelepţi şi deştepţi, însă ei nu petrec şi nu vor să petreacă în adevăr, căci li s-au întunecat mintea şi au orbit din pricina minciunii lor. De aceea înţelepciunea lor este lepădată şi călcată în picioare. Înţelepciunea cu minciună şi filozofia cu neadevăr nu pot fi plăcute. De pildă: cum pot fi plăcuţi lui Dumnezeu gînditorii apuseni care cugetă cele protivnice Bisericii, păstrînd adevărul în nedreptate? Nicicum.

5. Cugetul care se abate de la adevăr este nedrept şi neplăcut lui Dumnezeu. Cel ce are un astfel de cuget cade în fapte rele şi viclene, nimereşte sub stăpînirea părintelui minciunii – diavolul şi se abate în felurite erezii. Iar cel ce caută cugetarea cea dreaptă şi adevărată, acela Îl caută pe Domnul şi Îl află pe Dînsul, căci nimeni nu poate să-L afle pe El nicăieri, fără numai în cugetul cel drept şi adevărat.

6. După cum cei ce ochesc strîmb niciodată nu nimeresc în ţintă, tot aşa şi cei ce cugetă strîmb sînt departe de cugetul lui Dumnezeu. Mulţi doresc să se apropie de Dînsul, mulţi se luptă, mulţi au sîrguinţă, dar nu toţi în acelaşi chip şi drept îşi ating ţelul, deoarece, ţintind departe, rămîn în necunoştinţă.

7. Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, duh este – zice Domnul (In. 3, 6). Precum trupul, împreunîndu-se cu trup, naşte trup, tot aşa cugetul cel drept şi adevărat, unindu-se în cunoaşterea tuturor lucrurilor cu cugetul lui Dumnezeu, zămisleşte roada duhului şi, petrecînd totdeauna în nevoinţele cele cunoscute, după o vreme oarecare naşte duh. Pentru frica Ta – zice Prorocul (Is. 26) -, luat-am în pîntece, avut-am dureri şi am născut duhul mîntuirii, al harului Domnului şi al iubirii Lui celei dumnezeieşti. Dar cel ce nu are cuget drept niciodată nu va dobîndi acestea.

8. Însă cel ce voieşte a avea cuget drept are trebuinţă de neîncetata lucrare a minţii, căci cel ce nu-şi luminează mintea prin contemplaţie şi nu se îngrijeşte de aceasta, chiar de ar avea cugetul cel după fire instruit prin înţelepciunea cea dinafară, nu va avea nici un folos din aceasta4. Precum aurul ce se găseşte în pămînt, nefiind prelucrat şi curăţat prin foc, preţuieşte puţin şi precum pomul necurăţat, nealtoit şi nesăpat aduce puţină roadă şi aceea nedulce, tot aşa şi cugetul neluminat de cugetul lui Dumnezeu, sau rămîne fără de rod, sau aduce roade amare care nu preţuiesc nimic. Pe cît se va îngriji cineva de cultivarea cugetului său, pe atîta va aduna şi roade de la el şi va vedea lărgimea lui.

9. Lucrarea minţii prin care noi avem a ne apropia de Domnul şi a ne alipi în chip desăvîrşit de Dînsul este următoarea: mai întîi de toate de a cunoaşte toată făptura cea văzută şi presupusă – de la cine şi pentru cine a fost făcută, încotro tinde şi se îndreaptă – să avem despre aceasta dreaptă încredinţare. Apoi a ne cunoaşte pe noi înşine şi toată taina cea pentru noi cu toate binefacerile5. În aceasta constă a avea cineva cuget drept şi adevărat, ca să cunoaştem toate acestea în amănunt, în aşa fel ca nici un lucru să nu rămînă ascuns şi să nu trezească nici o nedumerire – să cunoaştem şi să adîncim aceasta în noi înşine vreme îndelungată, aşa încît cugetul să concrească cu această cunoaştere şi să se unească cu ea întru una. Cel ce nu a atins aceasta, dar îndrăzneşte să gîndească înalt despre sine şi să teologhisească, chiar de şi-ar însuşi toată înţelepciunea lumii acesteia, este neînţelept, orb întru toate şi nu va scăpa de plasele uneltitorului de rele.

10. Cel ce voieşte să ajungă mai uşor la cunoaşterea făpturilor, la cunoaşterea de sine şi a Domnului, acela se cuvine să se îndeletnicească cu citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi în care se vorbeşte mai pe larg despre aceasta. Însă şi asta nu poate fi fără multă osteneală, o mare nevoinţă şi o neîncetată lucrare lăuntrică [a minţii] în decursul a multă vreme. Precum grăuntele de grîu care este aruncat în pămînt nu îndată dă drumul la spic şi precum aluatul fiind pus în trei măsuri de făină nu îndată dospeşte, ca în pilda evanghelică, tot aşa şi cunoaşterea făpturii, a sinelui şi a lui Dumnezeu nu îndată se dă omului. Primind aluat de la cuvîntul lui Dumnezeu, femeia (sufletul) îl pune în trei măsuri de făină, adică în cele trei puteri de căpetenie ale sufletului (mintea, simţirea şi voinţa), îndelung îl încălzeşte întru sine, ca şi cum ar dospi sufletul cu cuvîntul lui Dumnezeu, pînă cînd acesta se dospeşte în întregime în cunoaştere şi luminarea cugetului său şi pătrunderea întregii taine celei pentru sine.

CAPITOLUL III

Cum că cel ce nu-şi cultivă cugetul şi nu-l curăţeşte
nu poate avea cugetul cel drept şi adevărat

1. Cugetul necultivat şi necurăţat de multă vreme este un cuget neînţelept, nedrept şi neadevărat. Cugetul poate fi de multe feluri, ca şi oricare din lucrurile cele dinafară. Este cuget desăvîrşit – duhovnicesc, este cuget de mijloc – sufletesc, dar este şi cuget cu totul învîrtoşat – trupesc. Precum instruirea cea dinafară sau învăţarea oricărui meşteşug nimeni nu o poate diprinde dacă nu va învăţa şi nu se va îngriji de aceasta, tot aşa nimeni nu poate să deprindă judecata cea desăvîrşită – duhovnicească şi să-şi curăţească mintea dacă nu va avea osîrdie totdeauna.

2. Cine nu se va îngriji singur să meargă pe calea cea strîmtă evanghelicească şi va arăta nepăsare către curăţarea minţii, acela este orb cu sufletul, chiar de ar învăţa toată înţelepciunea cea dinafară: el se ţine numai de buchia care ucide, iar duhul cel ce dă viaţă nu-l primeşte şi nu numai pe alţii, ci şi pe sine însuşi nu poate să se îndrepte cu desăvîrşire. Căci una este cugetul lumii acesteia şi alta este cugetul duhovnicesc. Toţi sfinţii de la Preasfîntul Duh au învăţat înţelepciunea cea duhovnicească şi au străluminat ca soarele în lume, dar astăzi [oamenii] nu de la Sfîntul Duh învaţă înţelepciunea, ci de la Aristotel, Cicerone, Platon şi de la alţi înţelepţi păgîni, de aceea s-au şi abătut de la adevărata cale a înţelepciunii şi suferă de o amarnică orbire şi minciună. Sfinţii se exersau în poruncile lui Hristos şi în lucrarea minţii, iar aceştia învaţă numai meşteşugul de a vorbi frumos: toată înţelepciunea lor e pe vîrful limbii, dar înlăuntrul sufletului este pîclă şi întuneric.

3. Judecata dreaptă şi adevărată nu poate fi înrădăcinată în suflet fără o îndelungă osteneală şi nevoinţă. Patimile trupeşti se mortifică pe măsura ostenelii şi a nevoinţei: pe cît au fost mortificate patimile, pe atîta creşte şi înfloreşte şi judecata cea adevărată. Însă nevoinţa trebuie să fie îndoită pentru fiecare, constînd din osteneala cea din afară şi din lucrarea minţii: una fără alta nu se poate6.

4. Cel ce se instruieşte în înţelepciunea cea dinafară, iar faţă de cea duhovnicească este nepăsător se asemănă cu cineva care are un singur ochi sau un singur picior. Înţelepciunea cea dinafară a lumii acesteia şi osteneala trupească fără lucrarea minţii sînt asemenea ţîţelor uscate sau copacului neroditor. De aceea sfinţii nu se opreau doar la osteneala şi învăţătura cea dinafară, ci se îngrijeau să deprindă şi lucrarea cea lăuntrică, adică curăţarea minţii. Dacă ei ar fi deprins doar învăţătura cea dinafară, iar pe cea duhovnicească ar fi lăsat-o, n-ar mai fi fost sfinţi şi harul Preasfîntului Duh n-ar fi sălăşluit în sufletele lor.

5. Toţi cei care au deprins călăuzirea cea dinafară, iar de duhovniceasca lucrare cea dinlăuntru, adică de luminarea şi curăţarea minţii nu au purtat grijă şi-au pierdut minţile cu totul, s-au stricat prin felurite patimi şi au căzut în erezii păgubitoare, cum au fost: Arie, Savelie, Evtihie şi mulţi alţii care neîncercînd să aibă pe Dumnezeu în cugetul lor, Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor cea fără judecată, să facă cele ce nu se cuvin (Rom. 1, 28).

6. Chiar de-şi va însuşi cineva toată înţelepciunea lumii acesteia, iar mintea sa nu o va curăţa şi nu se va lumina cu sufletul, unul ca acesta nu poate să se unească cu Dumnezeu. Însă cel ce nu s-a unit cu Dumnezeu în cuget umblă pe căi necunoscute. Mintea, după cum am zis, se curăţeşte şi se luminează prin îndoită nevoinţă: prin păzirea poruncilor Domnului şi prin necontenita lucrare a minţii, îndeosebi prin căldura lacrimilor celor de toată vremea.

7. Mintea necultivată, neluminată şi nesărată cu sarea harului Preasfîntului Duh înnebuneşte şi se împute de la feluritele gînduri şi fapte pătimaşe. Mintea este dată fiecăruia în chip firesc de la Dumnezeu, însă, atunci cînd este lăsată fără exerciţiu, ea se înceţoşează şi devine întunecată, iar prin exerciţiu se limpezeşte şi ajunge la desăvîrşita luminare.

8. Precum pruncul nu are trebuinţă ca să-l înveţe cineva să vadă lumina cu ochii trupeşti (fără numai dacă nu este bolnav), tot aşa nu are cineva trebuinţă de învăţătura cea dinafară pentru deprinderea înţelepciunii celei duhovniceşti şi pentru unirea în cuget cu Domnul, fără numai de curăţarea şi luminarea minţii. Căci mulţi fiind cu totul simpli şi în învăţătura cea dinafară neiscusiţi au deprins înţelepciunea cea duhovnicească prin luminarea minţii şi păzirea poruncilor Domnului, făcîndu-se părtaşi a mari daruri, precum sînt Antonie, Pahomie, Pavel cel Prost şi alţii.

9. Raţiunea a existat mai înainte de orice şcoală şi instruire. Căci raţiunea a apărut nu ca urmare a instruirii şi a provenit nu din învăţătura cea dinafară, ci, dimpotrivă, toate acestea [instruirea şi şcoala] au luat naştere şi au provenit de la raţiune. Dumnezeu a dat fiecăruia raţiunea în chip firesc, iar cunoaşterea din înţelepciunea cea dinafară a provenit de la oameni, de aceea se cuvine ca noi să ne îngrijim mai mult decît orice de curăţarea minţii. Mintea care a fost curăţată şi luminată poate pătrunde toate cele dinafară şi cele dinlăuntru, căci este duhovnicească şi judecă despre toate, pe cînd pe ea nimeni nu o judecă, a zis Apostolul (I Cor. 2, 15).

10. Toată jertfa se sărează cu sare, a zis Domnul (Mc. 9, 50)), căci, nefiind sărată, se împute. Aşa şi sufletul este jertfă cuvenită lui Dumnezeu, după cum s-a zis: jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit (Ps. 50), însă nefiind sărat cu sarea harului Preasfîntului Duh, se va împuţi în tot felul de nebunie şi se va umplea de felurite patimi. Chiar de va pătrunde cineva toată înţelepciunea lumii acesteia, dar cu sarea Sfîntului Duh nu se va săra şi nu se va face părtaş al harului Domnului, unul ca acesta va fi aruncat afară din cămara lui Hristos. Căci dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui, a zis Apostolul.


Enciclopediile Larousse, instrument de manipulare?

iunie 22, 2008

Enciclopedia pentru copii, LAROUSSE, Religiile lumii,
Editura Rao, 2007.

Din volumul „Cînd pietrele vorbesc” de Savatie Baştovoi
(în curs de apariţie la Ed. Cathisma)

Intrînd într-o librărie modernă, mi-au atras atenţia cărţile din raftul pentru copii. La vremea mea, aveam toate colecţiile sovietice de carte destinată copiilor. Pentru că altfel nu se putea, toţi copiii trebuiau să le aibă. Am vrut să văd ce citesc copiii azi şi dacă ceea ce li se serveşte este altceva decît ceea ce primeau copiii sovietici.

Nu ştiu dacă ştiţi, dar cărţile sovietice apăreau în ediţii de lux, ilustrate de artişti excepţionali şi aveau stil. Conceptul şi politica editorială sovietică nu se deosebea prin nimic de conceptul european de carte. Un sociolog ar putea scrie despre aceasta un întreg tratat. Eu însă mă voi rezuma doar la a spune că, atît în Uniunea Sovietică, cît şi în Uniunea Europeană sau SUA, o serie de cărţi pentru copii sînt făcute pentru a fi citite de copii ca să ştie ce să facă atunci cînd vor fi mari.

Recunosc că citisem de curînd Tratatul de dezinformare a lui Vladimir Volkof care afirmă, la un moment dat, că enciclopediile au fost concepute ca un instrument de manipulare. Aşadar, am cumpărat o enciclopedie Larousse adresată copiilor, pentru a verifica afirmaţia lui Volkof. De la bun început trebuie să spun că Enciclopedia nu trata orice subiect, ci religiile lumii.

Aţi întîlnit vreodată un copil de vîrsta celor care încă mai pun întrebări, preocupat de religiile lumii? Eu nu, dar poate că există. Pe coperta a patra a acestei enciclopedii ne sare în ochi o casetuţă în care scrie: „Răspunsuri la întrebările pe care şi le pun copiii”, iar de la ea o săgetuţă către întrebare. Care e întrebarea? „Există caste în hinduism?” Aţi întîlnit vreodată un copil preocupat de problema castelor în hinduism? Eu nu, dar poate că există.

Însă nu pentru hinduism am cumpărat cartea. Am vrut să văd ce trebuie să ştie, în opinia Larousse, copiii despre creştinism, dar, de ce să n-o spun, şi despre poporul ales. Asta pentru că, de la o vreme bună, cam de la Revoluţia Franceză încoace, despre creştinism se vorbeşte mai mult prin prisma oamenilor care nu admit că Hristos este Dumnezeu. Am vrut, deci, să văd dacă şi Larousse se aliniază politicii iudaizante a lumii.

În continuare voi înşirui cîteva aspecte care ţin de imparţialitatea, deci corectitudinea expunerii şi de anumite trucuri de manipulare folosite de Larousse în această carte.

Atunci cînd vorbeşte despre creştinism, în această enciclopedie pentru copii, Larousse trece cu vederea, în mod consecvent, lucruri esenţiale ale acestei credinţe, oferind, în schimb, amănunte care nu au nici o relevanţă şi nu sînt specificate în Evanghelii. De exemplu, se spune că Iisus a fost tîmplar, ca şi tatăl său Iosif, deşi aceasta este o simplă deducţie, făcută cu scopul de a întipări în mintea copilului faptul că Iisus avea un tată pămîntesc, deci nu ceresc. Spun că „trecerile cu vederea” se fac în mod consecvent, deoarece ele urmează întru totul polemica de secole dintre iudei şi creştini, consemnată şi în cîteva locuri din cele patru Evanghelii, dar păstrată în chip mai deplin în scrierile apologetice ale unor sfinţi precum Afraat Persul, Efrem Sirul sau Ioan Gură de Aur.

Nicăieri nu se vorbeşte despre originea cerească şi naşterea din Fecioară, prin Duhul Sfînt, a lui Hristos. Chiar din primul subtitlu Iisus este prezentat ca Cel ce „şi-a zis Fiul lui Dumnezeu”, nu ca Fiu al lui Dumnezeu. Precauţia editorilor pare ruptă din Evanghelii, ducîndu-ne cu gîndul la pasajul în care iudeii, văzînd tabla de pe crucea lui Iisus cu inscripţia IISUS NAZARINEANUL,REGELE IUDEILOR, au replicat nemulţumiţi: „Nu aşa, ci scrie: acesta a zis că este regele iudeilor”. Pilat le-a răspuns: „Ce am scris am scris!”

Peste tot în text „Fiul lui Dumnezeu” apare în ghilimele. Hristos este un om oarecare, cam incoerent, care a propovăduit dragostea „alături (nu urmat de) apostoli”, dar fiind prost înţeles, şi i-a ridicat pe toţi în cap şi a fost omorоt. A nemulţumit liderii religioşi evrei, dar a fost omorоt nu la cererea iudeilor, ci pentru că a fost trădat de unul din discipoli. Guvernatorul Îl condamnă nu pentru a îndeplini cererea iudeilor revoltaţi (cerere pe care iniţial refuză să o satisfacă, spălîndu-se pe mîini), ci pentru că Iisus s-a făcut vinovat de uneltiri împotriva regimului politic roman.

Creştinismul este prezentat ca un conglomerat de superstiţii şi ritualuri care a dus pe parcursul istoriei doar la discordii. Unul din subcapitole sună aşa: „Catolicii, ortodocşii şi protestanţii mai sînt certaţi?” Nu ştiu dacă formularea e la fel de pretenţioasă şi în limba franceză sau e doar excesul de zel al traducătorului român. Cert este că un copil înţelege că a fi creştin este lucru rău, în schimb…

Poate am fost prea previzibil, dar nu pot să nu spun şi cîteva vorbe despre paginile dedicate „poporului bibliei”. Credinţa poporului ales nu este ca cea a creştinilor. Evreii nu au avut niciodată conflicte în interiorul cultului. Ei nu au jertfit animale, nu au stropit altarul cu sînge de viţel etc., lucruri care, fiţi de acord, repugnă copilului. Toate aceste ritualuri ţin de cultul iudaic şi sînt prescrise de Biblie, deşi evreii nu le mai practică din cauza desfiinţării preoţiei.

Credinţa evreilor este „cea mai veche religie monoteistă”, lăsîndu-se să se creadă că această credinţă a rămas neschimbată şi că ea este promovată şi reprezentată prin rabini. Nicăieri nu se spune că poporul ales şi-a pierdut tradiţia preoţiei. Ultimii preoţi au fost omorîţi de romani în anul 70 d. H., pe vremea lui Titus, fiul lui Vespasian, cînd a fost dărîmat şi templul lui Solomon. Preoţia iudaică, zisă a lui Aaron, nu a fost restabilită deoarece se transmite doar de la preot la preot. Prin urmare sînt două milenii de cînd evreii credincioşi nu-şi pot îndeplini îndatoririle prevăzute în cărţile lui Moise şi se rezumă doar la citirea Torei tîlcuită de rabin. Dar despre aceasta… nimic.

Nu se spune nimic despre iudeii „ortodocşi”, fundamentalişti, dar nici despre polemicile iscate între diferitele şcoli de tîlcuitori privind personalitatea şi vremea venirii lui Mesia, unii spunînd că Mesia a fost Isaia, alţii că a fost David, iar alţi că abia urmează să vină. Despre Mesia nici nu se vorbeşte, ca nu cumva copilul cititor să-l asocieze cu Iisus al creştinilor?

Veţi spune că e prea mult şi prea complicat pentru o minte de copil. Sînt întru totul de acord, dar aş fi preferat ca şi creştinismul să fie prezentat în părţile sale esenţiale, nu ca accident istoric, nu ca focar de conflicte. În contextul în care, capitolul despre creştinism începe cu fraza: „De-a lungul veacurilor, Biserica creştină a cunoscut două mari perioade de criză”, ca după aceea să se vorbească despre „bazele ecumenismului”, oferindu-se cifre şi date, consider că ar fi fost loc şi pentru discutarea crizei religioase a poporului evreu, cel puţin în limitele schiţate mai sus.

Credinţa evreilor este pusă „în capul cărţii” ca etalon al credinţelor, fiind omise din ea, cu bună ştiinţă, toate elementele care ar putea trezi nedumeriri, precum ofrandele aduse Domnului, arderile de tot, prescripţiile privitoare la relaţiile evreilor cu alte popoare. Capitolul tratează doar lucruri legate de respectarea sabatului, de felul cum se aprind lumînările în familie, despre mîncărurile permise. Aproape nimic despre legile lui Moise. Nimic despre proroci (oare pentru că toţi prorocii au vorbit despre Mesia?).

Toate celelalte credinţe sînt citite prin prisma credinţei iudeilor. Evreii apar primii atunci cînd este vorba de o enumerare, chiar şi acolo unde sună impropriu, ca de exemplu: „în România ai dreptul de a fi evreu, creştin, musulman, etc”. Am zis bine „evreii”, deşi corect ar fi iudeii, deoarece acest termen indică apartenenţa religioasă, iar primul naţionalitatea. Cu toate acestea, cartea evită să vorbească de „iudei”, probabil şi din cauză că un copil român ar putea asocia cuvîntul „iudeu” cu Iuda, vînzătorul lui Hristos.

În sfîrşit, aş fi preferat ca o enciclopedie ce se adresează copiilor, tratînd o temă atît de sensibilă, să aibă ceva mai multă bunăvoinţă faţă de credinţele răspîndite în România. Din păcate, văd doar intenţia unor „oameni mari” de a-şi promova politica, de acum sufocantă, a unui ecumenism care, spunînd că vrea să unească religiile, de fapt le respinge în ceea ce are fiecare mai sfînt.

Să poată oare, în acest sens, o enciclopedie pentru copii Larousse mai mult decît uitatele enciclopedii din Uniunea Sovietică?


Iepurii nu mor la Pro TV

iunie 22, 2008

Iepurii nu mor la Pro TV – „Omul care aduce cartea” cu Ştefan Baştovoi .


Autoportret cu epitrahil

iunie 22, 2008

Savatie Baştovoi, Autoportret cu epitrahil (Carton presat, acrilice)

Apăsaţi pe imagine pentru a o vedea mai bine!


Motiv bizantin

iunie 22, 2008

Savatie Baştovoi, Motiv bizantin (Carton presat, ulei)


%d blogeri au apreciat: