Scrisoarea (de Anton Cehov)

Traducere din ruseşte de Savatie Baştovoi
Din volumul Anton Cehov „Povestiri ortodoxe”
apărut la Editura Cathisma

Părintele protopop Feodor Orlov, un bărbat frumos şi bine hrănit, cam de cincizeci de ani, ca întotdeauna impozant şi sever, cu obişnuita expresie de demnitate care nu-i dispărea niciodată de pe faţă, însă peste măsură de obosit, umbla din colţ în colţ prin mica sa cameră de oaspeţi şi se gîndea cu încordare la un singur lucru: cînd, în sfîrşit, va pleca oaspetele său? Acest gînd îl apăsa şi nu-l slăbea nici pentru o clipă. Oaspetele, părintele Anastasie, preot în unul din satele din suburbie, venit la el de vreo trei ore pentru problema sa, foarte neplăcută şi plictisitoare, întrecuse măsura şi acum, sprijinindu-şi cotul pe cartea groasă de conturi, stătea în colţ la măsuţa rotundă şi se pare că nu se gîndea să plece, deşi de acum era ora nouă seara.

Nu fiecare poate să tacă sau să plece la timp. Nu arareori se întîmplă ca pînă şi oamenii bine educaţi lumeşte şi chiar politicienii să nu observe cum prezenţa lor începe să trezească în faţa obosită a stăpînului un sentiment asemănător cu ura şi cum acest sentiment este ascuns cu multe eforturi şi se acoperă prin minciună. Însă părintele Anastasie vedea şi înţelegea foarte bine că prezenţa lui era apăsătoare şi nepotrivită, că protopopul, care a slujit noaptea utrenia, iar dimineaţa liturghia, este obosit şi vrea să se odihnească; în orice clipă el se hotăra să se ridice şi să plece, dar nu se ridica, stătea şi parcă aştepta ceva. Acesta era un moşneag cam de 65 de ani, slăbănogit mai mult decît îi era vîrsta, costeliv şi adus din spete, cu o faţă întunecată şi uscată, cu pleoape roşii şi o spinare lungă ca de peşte; era îmbrăcat cu o rasă de un violet spălăcit, mult prea largă pe el (pe care i-a dăruit-o văduva unui preot tînăr mort de curînd), într-un caftan de postav încins cu un brîu lat de piele şi încălţat în nişte cizme haioase a căror mărime şi culoare vorbeau clar despre faptul că părintele Anastasie nu folosea galoşi. Necătînd la rangul şi anii înaintaţi, ceva jalnic, înfundat şi înjositor străbătea din ochii lui roşii şi tulburi, din cosiţele cărunte cu nuanţe verzui de pe ceafă, din omoplaţii mari pe spatele slab… El tăcea, nu se mişca şi tuşea cu mare grijă, de parcă se temea ca de la zgomotul tusei prezenţa lui să nu devină mai vizibilă.

La protopot bătrînul a venit cu treabă. De vreo două luni lui i s-a interzis să mai slujească pînă va fi dezlegat şi a fost pus sub urmărire. Pe seama lui se numărau multe păcate. El ducea o viaţă netrează, nu se înţelegea cu clerul şi cu lumea, era dezordonat în codicile bisericeşti şi dările de seamă – aceasta era învinuirea formală, dar în afară de aceasta despre el circulau zvonuri cum că săvîrşea pentru bani cununii nepermise şi vindea funcţionarilor şi ofiţerilor care veneau la el din oraş hîrtii doveditoare cum că au postit. Aceste zvonuri se răspîndeau şi mai mult deoarece era sărac şi avea copii nouă suflete care trăiau pe spatele lui, toţi la fel de ghinionişti ca şi el însuşi. Fiii erau necărturari, alintaţi şi stăteau fără treabă, iar fiicele urîte nu reuşeau să se mărite.

Neavînd puteri să fie sincer, protopopul se plimba din colţ în colţ, tăcea sau vorbea cu subînţelesuri.
– Să înţeleg că dumneavoastră nu veţi pleca astăzi acasă? – a întrebat el oprindu-se lîngă geamul întunecat şi strecurînd degetul mic spre papagalul somnoros şi umflat.
– Părintele Anastasie s-a scuturat, a tuşit cu grijă şi a răspuns foarte repede:
– Acasă? Dumnezeu cu ea, nu voi pleca, Feodor Ilici. Ştiţi şi dumneavoastră, să slujesc n-am voie, ce să fac acolo? Eu înadins am plecat, ca să nu dau ochii cu oamenii. Ştiţi şi singur, e o ruşine să nu slujeşti. Dar mai am şi o treabă aici, Feodor Ilici. Vreau mîine, după dezlegarea postului, să vorbesc cum se cuvine cu părintele inspector.
– Aşa… – a căscat protopopul. – Dar dumneavoastră la cine v-aţi oprit?
– La Zeavkin.

Părintele Anastasie dintr-odată şi-a amintit că peste vreo două ore părintele protopop trebuia să slujească utrenia pashală şi lui i s-a făcut atît de ruşine de prezenţa lui neplăcută şi apăsătoare încît a hotărît să plece îndată şi să-l lase pe omul obosit să se odihnească. Bătrînul s-a ridicat pentru a pleca, dar înainte de a începe să-şi ia rămas bun, el o minută a tuşit şi, cu aceeaşi expresie de aşteptare încordată, privea iscoditor la spatele protopopului; pe faţa lui au înflorit ruşinea, sfiala şi un rîs jalnic şi forţat cu care rîd oamenii care nu se respectă pe sine. Fluturînd hotărît din mînă, el a rostit printre rîsul şuierător şi scuturat:
– Părinte Feodor, arătaţi milostivirea dumneavoastră pînă la capăt, porunciţi la despărţire să mi se dea… un păhăruţ de vodkuliţă!
– Nu este timpul pentru vodkă, – a zis protopopul cu asprime. – Ruşine trebuie să avem.
Părintele Anastasie s-a tulburat şi mai mult, a început să rîdă şi, uitînd de hotărîrea sa de a pleca acasă, s-a lăsat pe scaun. Protopopul s-a uitat la faţa lui pierdută şi stupefiată, la trupul încovoiat şi i s-a făcut milă de moşneag.
– Va da Dumnezeu şi vom bea mîine, – a zis el, încercînd să înmoaie refuzul său sever. – Toate bune la vremea lor.

Protopopul credea în îndreptarea oamenilor, dar acum, cînd în el a început să se aprindă sentimentul milei, i se părea că acest bătrîn condamnat, beţiv şi acoperit de păcate e pierdut pentru viaţă ireversibil, că pe pămînt nu există o putere care ar putea să-i îndrepte spatele lui gîrbovit, să-i redea ochilor limpezimea, să-i reţină rîsul neplăcut şi stingher cu care el rîdea înadins pentru a atenua măcar puţin impresia respingătoare pe care o exercita asupra oamenilor.

Bătrînul îi părea de acum lui părintele Feodor nu vinovat şi păcătos, ci înjosit, jignit şi nefericit; şi-a amintit protopopul de preoteasa lui, de cei nouă copii, de aşternuturile murdare şi sărace ale lui Zeavkin, şi-a amintit nu se ştie de ce de oamenii care se bucură să vadă preoţi beţi şi conducători batjocoriţi şi s-a gîndit că cel mai bun lucru pe care ar putea să-l facă acum părintele Anastasie este să moară cît mai degrabă, să plece din această lume.

S-au auzit paşi.
– Părinte Feodor, nu vă odihniţi? – a întrebat un bas din hol.
– Nu, diacone, intră.
În cameră a intrat împreună-slujitorul lui Orlov, diaconul Liubimov, un om bătrîn, chel pe tot creştetul, dar încă vîrtos, cu părul negru şi cu sprîncene dese ca de gruzin. El s-a închinat lui Anastasie şi s-a aşezat.
– Ce ne spui bun? – a întrebat protopopul.
– Ce bun? – a răspuns diaconul şi, tăcînd puţin, a continuat zîmbind: – copii mici – necazuri mici, copii mari – necazuri mari. Aici e aşa o poveste, părinte Feodor, că nu-mi pot veni nicicum în fire. Comedie, nu alta.
El a mai tăcut puţin, pe urmă a zîmbit larg şi a zis:
– De curînd s-a întors Nicolai Matveici din Harkov. Mi-a povestit despre Petru al meu. Zice că a fost la el de vreo două ori.
– Şi ce ţi-a povestit?
– M-a tulburat, Dumnezeu cu dînsul. A vrut să mă bucure, dar după cum gîndesc eu, e puţină bucurie aici. Ar trebui să mă necăjesc, nu să mă bucur… “Petruşka al tău, zice, o duce bine, nu-l poţi ajunge cu mîna”. Ei, slavă Domnului, zic. “Eu, zice, am prînzit la el şi i-am văzut modul de viaţă. Trăieşte, zice, boiereşte, mai bine nici nu-i trebuie”. Eu, se înţelege, sînt curios, de aceea îl şi întreb: dar ce s-a servit la el la masă? “Mai întîi, zice, peşte, în manieră de zeamă, pe urmă limbă cu mazăre, pe urmă, zice, curcan fript”. În post curcan? E bună, zic, bucuria. În Postul Mare curcan? A?
– Nu e nimic de mirare – a zis protopopul căscînd în derîdere ochii.

Şi, îndesîndu-şi degetele mari de la amîndouă mîinile după brîu, el şi-a îndreptat spatele şi a început să vorbească pe tonul cu care ţinea de obicei predicile sau explica elevilor în şcoala comunală Legea Domnului:
– Oamenii care nu respectă posturile se împart în două categorii distincte: unii nu le respectă din nepăsare, iar alţii din necredinţă. Petru al tău nu le respectă din necredinţă. Da.
Diaconul a privit sfios la faţa severă a părintelui Feodor şi a zis:
– Cu cît mai departe, cu atît mai rău… Au mai stat de vorbă, s-au mai sfătuit, de una, de alta şi s-a dovedit că fecioraşul meu necredilă trăieşte cu o madamă oarecare, nevasta altuia. Ea în casa lui ţine loc de nevastă şi de gospodină, toarnă ceaiul, primeşte oaspeţii şi celelalte, ca una cununată. E al treilea an de cînd a intrat în horă cu vipera asta. Comedie, nu alta. De trei ani trăiesc, dar copii nu au.
– Înseamnă că trăiesc în feciorie! – a chicotit părintele Anastasie tuşind şuierător. – Au copii, părinte diacon, numai că nu-i ţin acasă! Îi dau la casele de educaţie! He, he, he… (Anastasie a început să tuşească).
– Nu vă băgaţi, părinte Anastasie – a zis cu asprime protopopul.
– Nicolai Matveici îl întreabă: cine e madama care toarnă supa la masa dumneavoastră? – continua diaconul, cercetînd încruntat trupul îndoit al lui Anastasie. – Iar el: aceasta, zice, e nevasta mea. Iar acela îl întreabă: “Demult v-aţi cununat?” Petru îi răspunde: noi ne-am cununat în cofetărie la Kulicov.

Ochii protopopului s-au aprins de mînie şi pe tîmplele lui a apărut roşaţa. Dincolo de păcătoşenia lui, Petru îi era antipatic ca om. Părintele Feodor avea, cum se spune, un dinte împotriva lui. El şi-l aminteşte încă de pe cînd era băieţel de gimnaziu, foarte bine şi-l aminteşte, deoarece încă de pe atunci i se părea că el nu-i normal. Petruşka gimnazistul se ruşina să ajute la treabă în altar, se supăra cînd i se spunea “tu”, cînd intra într-o cameră nu-şi făcea cruce şi, ceea ce îşi aminteşte cel mai bine, îi plăcea să vorbească mult şi înflăcărat, iar, după părerea părintelui Feodor, multa vorbire este nepotrivită şi chiar dăunătoare pentru copii; în afară de aceasta, Petruşka avea o atitudine defăimătoare şi critică faţă de pescuitul pe care protopopul şi diaconul îl practicau cu multă însufleţire. În ce-l priveşte pe studentul Petru, acesta nu mergea deloc la biserică, dormea pînă la amiază, privea oamenii de sus şi avea o deosebită plăcere să pună întrebări iscoditoare şi de nedezlegat.

– Ce mai vrei? – a întrebat protopopul apropiindu-se de diacon şi privindu-l supărat. – Ce mai vrei? Trebuia să te aştepţi la asta! Eu am ştiut întotdeauna şi am fost convins că din Petru al tău nu va ieşi nimic bun! Ţi-am zis-o şi ţi-o mai zic. Ce-ai semănat, aceea culegi! Culege!
– Dar ce am semănat, părinte Feodor? – a întrebat diaconul încetişor, privindu-l pe protopop de jos în sus.
– Dar cine e vinovat, dacă nu tu? Tu eşti părintele, a ta e odrasla! Tu a trebuit să-l înveţi, să-i însufli frica lui Dumnezeu. Trebuia să-l înveţi! De născut naşteţi, dar de educat nu-i educaţi. Asta e păcat! Nu-i bine! Ruşine!

Protopopul a uitat de oboseala sa, mărşăluia şi continua să vorbească. Creştetul chel şi fruntea diaconului s-au acoperit de picături mici. El şi-a ridicat ochii vinovaţi spre protopot şi a zis:
– Dar oare eu nu l-am învăţat, părinte Feodor? Doamne, miluieşte, oare eu nu sînt părinte copilului meu? Ştiţi şi singur că eu nu am jelit nimic pentru dînsul, toată viaţa m-am străduit şi L-am rugat pe Dumnezeu ca să-i dau o educaţie adevărată. L-am dat şi la gimnaziu, i-am plătit şi repetitori, a absolvit şi universitatea. Dar ce să fac dacă eu nu am putut să-i îndrept mintea, nu-i aşa, judecaţi şi dumneavoastră, eu nu am posibilitatea asta! Se întîmpla ca în studenţie să vină pe aici şi eu încercam să-i spun ale mele, dar el nu mă asculta. Îi zici: “du-te la biserică”, iar el: “de ce să mă duc?” Începi să-i explici, dar el: “pentru ce? la ce bun?” Sau mă bate pe umăr şi-mi zice: “Toate în lumea asta sînt relative, aproximative şi condiţionate. Nici eu nu ştiu nimic, nici tu nu ştii nimic, tataie”.

Părintele Anastasie a pufnit în rîs, a început să tuşească şi a ridicat degetul ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Protopolul s-a uitat la el şi a zis cu asprime:
– Nu vă băgaţi, părinte Anastasie.
Bătrînul rîdea, radia şi, după cum se vede, îl asculta cu plăcere pe diacon, de parcă s-ar fi bucurat că pe lume, înafară de el, mai există şi alţi oameni păcătoşi. Diaconul vorbea sincer, cu inima înfrîntă, încît i-au dat lacrimile. Părintelui Feodor i s-a făcut milă de el.
– Eşti vinovat, diacone, vinovat – a zis el, însă de acum nu atît de aspru şi de înflăcărat. – Ai ştiut să-l naşti, trebuie să ştii şi să-l educi. Trebuia să-l educi în copilărie, dar pe student du-te de-l mai îndreaptă acum!
S-a lăsat tăcere. Diaconul a plesnit din palme şi a zis oftînd:
– Doar eu va trebui să dau răspuns pentru el!
– Aici e baiul!
După ce a tăcut puţin, protopopul a căscat şi a oftat în acelaşi timp, apoi a întrebat:
– Cine citeşte Faptele?
– Eustratie. Întotdeauna Eustratie citeşte. – Diaconul s-a ridicat şi, privindu-l rugător pe protopop, a întrebat: – Părinte Feodor, dar eu ce mă fac acum?
– Fă ce vrei. Nu eu sînt tatăl, ci tu. Tu trebuie să ştii mai bine.
– Nu ştiu nimic, părinte Feodor! Învăţaţi-mă, fie-vă milă! Credeţi-mă, mi-a obosit sufletul! Nu mai pot nici să dorm, nici să stau liniştit şi nici sărbătoarea nu e sărbătoare. Învăţaţi-mă, părinte Feodor!
– Scrie-i o scrisoare.
– Dar ce să-i scriu în ea?
– Scrie-i că aşa nu se poate. Scrie-i scurt, dar aspru şi convingător, fără să-i uşurezi sau să-i micşorezi vina. Aceasta este datoria ta de părinte. Dacă o să-i scrii, o să-ţi faci datoria şi o să te linişteşti.
– Aşa este, dar ce să-i scriu? În ce termeni? Eu o să-i scriu, iar el o să-mi răspundă: “pentru ce? la ce bun? de ce e păcat?”
Părintele Anastasie iarăşi a pufnit în rîs şi a ridicat degetul.
– Pentru ce? La ce bun? De ce e păcat? – a rostit el şuierînd. – Îl spovedesc eu odată pe un domn şi îi spun că prea marea încredere în mila lui Dumnezeu este păcat, iar el mă întreabă: de ce? Vreau să-i răspund dar aici – Anastasie s-a lovit cu mîna peste frunte – aici nu am nimic! Hi-i-he-he-he…

Cuvintele lui Anastasie, rîsul lui şuierător şi scuturat asupra unui subiect care nu este deloc de rîs au acţionat neplăcut asupra protopopului şi diaconului. Protopopul ar fi vrut să-i spună moşneagului “nu vă băgaţi”, însă nu a zis, ci doar s-a încruntat.
– Nu pot să-i scriu! – a oftat diaconul.
– Dacă tu nu poţi, atunci cine poate?
– Părinte Feodor! – a zis diaconul plecîndu-şi capul pe o parte şi punînd mîna pe inimă. – Eu sînt un om neînvăţat, slab de minte, pe cînd pe dumneavoastră Dumnezeu v-a înzestrat cu inteligenţă şi înţelepciune. Dumnevoastră le ştiţi şi le înţelegeţi pe toate, pe toate le cuprindeţi cu mintea, iar eu nu mă pot exprima în cuvinte. Fiţi mărinimos, învăţaţi-mă tîlcul scrisorii! Învăţaţi-mă cum şi ce…
– Ce-i de învăţat aici? Nimic de învăţat. Te pui şi scrii.
– Nu, fie-vă milă, părinte paroh! Vă rog. Eu ştiu că de scrisoarea dumneavoastră el se va teme şi va asculta, căci nu degeaba sînteţi învăţat. Fiţi atît de bun! Eu mă aşez, iar dumneavoastră dictaţi-mi. Mîine e păcat să scrii, iar astăzi e cel mai potrivit, aşa o să mă liniştesc şi eu.

Protopopul s-a uitat la faţa rugătoare a diaconului, şi-a adus aminte de antipaticul Petru şi a acceptat să scrie. El l-a aşezat pe diacon la masa sa şi a început:
– Ei, scrie… Hristos a înviat, iubite fiule… semnul exclamării. Au ajuns pînă la mine, tatăl tău, zvonuri… în continuare paranteze… iar din ce fel de surse, nu te priveşte… paranteză… Ai scris?… că tu duci o viaţă nepotrivită nici cu legile Dumnezeieşti şi nici cu cele omeneşti. Nici comfortul, nici lumeasca bunăstare, nici studiile cu care tu te acoperi pe dinafară nu pot să ascundă chipul tău păgîn. Cu numele tu eşti creştin, dar în esenţa ta eşti păgîn, la fel de jalnic şi de nenorocit ca toţi păgînii, chiar mai jalnic, căci aceia, fiind păgîni ce nu-L cunosc pe Hristos, pier în neştire, pe cînd tu pieri pentru că, deşi ai o comoară, nu o preţuieşti. Nu voi înşirui aici păcatele tale, pe care tu şi aşa le cunoşti, voi spune doar că pricina pieirii tale eu o văd în necredinţa ta. Tu te socoteşti a fi înţelept, te lauzi cu studiul ştiinţelor, dar nu vrei să cunoşti că ştiinţa fără credinţă nu doar că nu-l înalţă pe om, ci chiar îl coboară pe treapta celui mai de jos dobitoc, deoarece…

Întreaga scrisoare era în genul acesta. Terminînd de scris, diaconul a citit-o cu voce tare, s-a înseninat şi a săltat.
– Darul lui Dumnezeu, cu adevărat dar! – a zis el, privind triumfător spre protopop şi plesnind cu palmele. – Ah, să ai un asemenea dar de la Dumnezeu! A? Maică Împărăteasă! Într-o sută de ani nu aş fi compus o asemenea scrisoare! Dumnezeu să vă mîntuiască!
Părintele Anastasie era şi el încîntat.
– Fără dar nu scrii aşa ceva! – a zis el ridicîndu-se şi mişcînd din degete. – Nu scrii! Aici e aşa o ritorică, încît oricărui filozof poţi să-i pui virgulă şi să i-o bagi în nas. Minte! Minte luminoasă! Dacă nu v-aţi fi căsătorit, părinte Feodor, demult eraţi arhiereu, adevărat, eraţi!
Vărsîndu-şi toată mînia în scris, protopopul a simţit o uşurare. La el s-au întors oboseala şi împrăştierea. Diaconul era om de-al casei şi protopopul nu s-a sfiit să-i spună:
– Ei, diacone, mergi cu Dumnezeu. Eu o să mă întind jumătate de oră pe divan, trebuie să mă odihnesc.
Diaconul a plecat şi l-a luat cu sine pe Anastasie. Cum se întîmplă întotdeauna în ajunul Zilei Luminate, afară era întuneric, dar tot cerul strălucea de stele scînteietoare.

Aerul liniştit şi nemişcat mirosea a primăvară şi a sărbătoare.
– Cît timp a dictat el? – se mira diaconul. – Vreo zece minute, nu mai mult! Altul nici într-o lună n-ar fi scris o scrisoare ca asta. A? Ce minte! Aşa o minte, că eu nici nu ştiu ce să spun! Minune! Adevărată minune!
– Studiile! – a oftat Anastasie, ridicîndu-şi pînă la brîu poalele rasei la trecerea peste strada murdară. – N-avem ce ne compara cu el. Noi sîntem din citeţi, iar el a studiat ştiinţele. Da. Un om adevărat, ce să mai vorbim.
– Dar dumneavoastră să auziţi cum va citi el azi la liturghie Evanghelia pe latineşte! Ştie şi latineşte, şi greceşte… Eh, Petruha, Petruha! – şi-a amintit dintr-odată diaconul. – Eh, acum el o să se scarpine! O să-şi muşte limba! O s-o vadă pe mama focului! Acum n-o să mai întrebe: de ce? Eh, şi-a găsit ac de cojoc! Ha-ha-ha!

Diaconul a început să rîdă tare şi cu poftă. După ce scrisoarea către Petru a fost scrisă, el a devenit vesel şi s-a liniştit. Conştiinţa datoriei părinteşti împlinite şi credinţa în puterea scrisorii i-au întors şi buna dispoziţie şi mărinimia obişnuită.
– Petru în traducere înseamnă piatră – zicea el apropiindu-se de casă. – Iar Petru al meu nu e piatră, ci cîrpă. Vipera şi-a făcut cuib în capul lui, iar el o dădăceşte, nu poate să o azvîrlă. Tfu! Există, Doamne iartă-mă, astfel de femei! A? Unde e ruşinea ei? A pus mîna pe băiat, s-a lipit şi-l ţine lîngă fustă… vedea-o-aş la tîrgul măscăricilor!
– Dar poate că nu ea pe el, ci el pe ea o ţine?
– Oricum, chiar şi aşa, este o neruşinată! Dar pe Petru eu nu-l apăr… El o s-o păţească… O să citească scrisoarea şi o să se scarpine la ceafă! O să ardă de ruşine!
– Scrisoarea e minunată, atîta doar că… să n-o trimiţi, părinte diacon. Dumnezeu cu dînsul!
– Cum aşa? – s-a speriat diaconul.
– Uite aşa! N-o trimite, diacone! Ce folos? Tu o trimiţi, el o citeşte, dar… mai departe? O să-l tulburi, nimic mai mult. Iartă-l, Dumnezeu cu el!
Diaconul a privit mirat la faţa întunecată a lui Anastasie, la rasa lui descheiată, care semăna în întuneric cu nişte aripi, şi a ridicat din umeri.
– Cum aşa să-l iert? – a întrebat el. – Doar eu o să răspund pentru el în faţa lui Dumnezeu!
– Chiar dacă e aşa, totuşi iartă-l. Chiar aşa! Iar Dumnezeu pentru bunătatea ta te va ierta şi pe tine.
– Dar oare el nu e fiul meu? Oare nu se cade ca eu să-l educ?
– Să-l educi? De ce să nu-l educi? Să-l educi se poate, dar de ce să-l numeşti păgîn? Aşa, diacone, îl mîhneşti…

Diaconul era văduv şi trăia într-o casă mică cu trei geamuri. De gospodărie avea grijă sora lui mai mare, fată bătrînă, care cu vreo trei ani în urmă şi-a pierdut picioarele şi de aceea nu cobora din pat; el se temea de ea, o asculta şi nu făcea nimic fără sfatul ei. Părintele Anastasie a intrat la el. Văzînd masa de acum încărcată cu cozonaci şi ouă roşii el, nu se ştie de ce, probabil pentru că şi-a adus aminte de casă, a început să plîngă, dar, ca să prefacă lacrimile în glumă, în aceeaşi clipă a izbucnit în rîs.
– Eh, acuş se dezleagă postul – a zis el. – Da… Poate că nici acum n-ar strica, diacone… să bem un păhăruţ. Se poate? Eu o să beau aşa – a şoptit el chiorîndu-se spre uşă – că baba n-o să audă… nimic…

Diaconul i-a împins în tăcere carafa şi paharul, a desfăcut scrisoarea şi a început să citească cu voce tare. Şi de această dată scrisoare i-a plăcut la fel de tare ca şi atunci cînd i-o dicta protopopul. El s-a luminat de plăcere şi, ca şi cum ar fi gustat ceva foarte dulce, şi-a rotit capul.
– Eh, ce scrisoare-e-e! – a zis el. – Nici n-a visat Petruha asemenea scrisoare. Una de asta îi trebuia lui, ca să-l arunce în fierbinţeală… uh!
– Ştii ce, diacone, mai bine n-o trimite! – a zis Anastasie, turnînd ca şi cum nu ar băga de seamă, al doilea pahar. – Iartă-l, Dumnezeu cu el! Ţi-aş spune eu… dumneavoastră. Dacă nici părintele lui nu-l va ierta, cine-l va ierta? Înseamnă că va trăi aşa, fără iertare? Dar tu, diacone, judecă: cei ce pedepsesc se găsesc şi fără tine, iar tu pentru propriul tău fiu mai bine i-ai căuta pe cei ce iartă! Iar eu, părinte… o să mai beau… Ultimul… Chiar aşa, aşază-te şi scrie-i: te iert pe tine, Petre! El va înţele-e-ge! Va si-i-mţi! Eu, frate, diacone… ştiu asta după mine însumi. Cînd trăiam ca oamenii, n-aveam necazuri, iar acum, cînd am pierdut chipul şi asemănarea, un singur lucru îmi doresc, ca oamenii de treabă să mă ierte. Judecă şi asta, că nu pe drepţi trebuie să-i iertăm, ci pe păcătoşi. Pentru ce să o mai ierţi pe baba ta, dacă ea nu are păcate? Nu, tu iartă pe unul la care pînă şi să priveşti ţi-e scîrbă… da!

Anastasie şi-a sprijinit capul cu mîna şi a căzut pe gînduri.
– Necaz, diacone – a oftat el, probabil luptîndu-se cu dorinţa de a bea. – Necaz! Întru păcate m-a născut maica mea, în păcate am trăit şi în păcate voi muri… Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul! M-am încurcat, diacone! Nu este mîntuire pentru mine! Şi nu m-am încurcat în timpul vieţii, ci la bătrîneţe, chiar în faţa morţii… Eu…
Bătrînul a dat din mînă şi a băut iar, pe urmă s-a ridicat şi s-a mutat pe alt loc. Diaconul, fără să lase scrisoarea din mînă, a început să se plimbe din colţ în colţ. El se gîndea la fiul său. Supărarea, necazul şi frica de acum nu-l mai măcinau: toate acestea au fost înghiţite de scrisoare. Acum el doar şi-l închipuia pe Petru, vedea faţa lui, îşi amintea anii trecuţi în care fiul său venea la sărbători. Îi veneau în minte doar lucrurile bune, calde, triste la care te-ai fi putut gîndi viaţa întreagă fără să oboseşti. Făcîndu-i-se dor de fiu, el a mai citit odată scrisoarea şi a privit întrebător la Anastasie.
– N-o trimite! – a zis acela scuturînd din mînă.
– Nu, totuşi… trebuie. Totuşi ea lui… asta… îi va băga minţile în cap. Nu strică…

Diaconul a scos din masă scrisoarea, dar înainte de a o pune în plic, s-a aşezat la masă, a zîmbit şi a adăugat de la sine în josul foii: “Iar nouă ne-au trimis un nou inspector de sector. Ăsta e mai şmecher decît primul. Dansează şi e mare coţcar, cu alte cuvinte, e bun la toate, aşa că fetele de aici sînt în cap după el. Şeful de post Kostîriov, se zice că degrabă o să demisioneze. E timpul!” Şi, foarte mulţumit, neînţelegînd că prin această însemnare de sfîrşit el a stricat o scrisoare atît de gravă, diaconul a scris adresa şi a pus plicul pe cel mai vizibil loc de pe masă.

1887

NOTE:

1. Galoşii se încălţau peste cizme pentru a le proteja pe vreme de ploaie.
2. Părintele Anastasie nu era caterisit, ci oprit pentru o vreme de a sluji cele sfinte, măsură corecţională prevăzută de canoanele ortodoxe.
3. În Rusia ţaristă soldaţii şi funcţionarii erau obligaţi să se spovedească şi să postească. În acest scop, preoţii eliberau hîrtii doveditoare.
4. În seara din ajunul Paştelui, după tipic, se citeşte în biserică toată cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli. Acesta este un lucru foarte obositor, deoarece trebuie să se citească tare. Un singur citeţ, pe la jumătatea cărţii, de regulă, îşi pierde vocea. Toată lumea fuge de citirea Apostolului, deoarece sînt istoviţi după post şi vor să se odihnească înainte de slujba de noapte.
5. Cehov pune aici în discuţie un aşa-zis păcat paradoxal, cuprins în chestionarele de spovedanie care circulau pe vremea lui şi mai circulă încă, deşi el contrazice viziunea ortodoxă asupra subiectului. Pentru Ioan Scărarul, de exemplu, nădejdea nestrămutată a păcătosului în mila lui Dumnezeu este focul care îl goneşte pe diavol.
6. Arhiereii ortodocşi se aleg dintre monahi.
7. La slujba de paşti se citeşte evanghelia în mai multe limbi, ca simbol al răspîndirii creştinismului la toate neamurile. Cehov este ironic aici, deoarece preoţii, de obicei, citesc necunoscînd limba şi fac o mulţime de greşeli, de vreme ce nici poporul nu înţelege. La ruşi textul latin şi grecesc e scris cu litere ruseşti şi pronunţia este pe măsură.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: