Alfavita duhovnicească a Sf. Dimitrie al Rostovului (I-III)

Traducere din ruseşte de Ieromonah Savatie Baştovoi
Fragmente

C A P I T O L U L 1

Cum că cea dintîi pricină a căderii lui Adam
a fost lipsa de judecată şi desăvîrşita necunoaştere de sine

1. Mulţi presupun multe şi diferite pricini pentru căderea lui Adam: unii – necredinţa, alţii – neascultarea, cei de ai treilea – mîndria şi iubirea de slavă, alţii zic alte diferite pricini. Noi însă pe nici una din acestea n-o socotim ca fiind întîia, fără numai lipsa de judecată şi nesocotinţa tuturor lucrurilor.

2. Cea dintîi poruncă a lui Adam în rai a fost aceea de a face şi a păzi, adică de a face cu judecată ca să priceapă bine [ceea ce face] şi de a păzi porunca spre a o nu încălca. Dar de vreme ce el nu a lucrat cu judecată, nici porunca nu o a păzit. Căci de la nelucrarea minţii mai întîi de toate în Adam s-a ivit necredinţa – necredinţa în Dumnezeu Care a zis şi a poruncit –, apoi de la necredinţă s-au născut neascultarea şi călcarea de poruncă; iar călcarea poruncii a dus la căderea din harul Domnului şi la înstrăinarea de dragostea Lui cea dumnezeiască.

3. Dacă Adam ar fi cunoscut pe Făcătorul-de-bine şi ar fi cugetat la poruncă, n-ar fi avut necredinţă faţă de poruncă, iar dacă ar fi avut credinţă, n-ar fi călcat porunca, n-ar fi gustat din pomul poruncit, n-ar fi fost izgonit din rai, n-ar fi căzut sub moarte şi stricăciune şi Dumnezeu n-ar fi trebuit să lucreze pentru noi atîtea minuni spre a ne aduce întru cunoştinţa şi pătrunderea tuturor lucrurilor.

4. Aşa cum Adam a căzut de la Dumnezeu şi din harul Lui nu pentru altă pricină, fără numai pentru lipsa de judecată, astfel şi noi nu putem să ne realipim Lui fără numai prin dreaptă cugetare şi cunoaşterea tuturor lucrurilor. Căci cel ce s-a cunoscut pe sine cu adevărat acela a cunoscut pe Dumnezeu şi cine a cunoscut pe Dumnezeu acela pe sine s-a cunoscut. Unul ca acesta s-a unit cu Dumnezeu şi, odihnindu-se de toate lucrurile şi ostenelile sale, a intrat în sfinţitorul lui Dumnezeu şi totdeauna aduce lui Dumnezeu slujba cea înţelegătoare [a minţii].

5. Însă nimeni nu poate să cunoască pe Dumnezeu pînă ce mai înainte nu se va cunoaşte pe sine şi nu va putea cineva să se cunoască pe sine cum se cuvine dacă nu va dobîndi mai întîi cunoaşterea făpturilor şi deosebirea tuturor lucrurilor celor ce se văd şi se presupun în lume. Iar cînd va dobîndi cineva cunoaşterea făpturilor, atunci poate să ajungă şi la cunoaşterea de sine şi a lui Dumnezeu. Şi aşa să ajungă la desăvîrşita unire cu Dumnezeu prin iubire.

6. Drept aceea, de voieşte cineva cu adevărat să cunoască pe Domnul, să se cunoască pe sine şi să se unească cu El prin iubire, acela trebuie mai întîi să cunoască toată făptura cea văzută şi presupusă pentru a avea chibzuinţa [pătrunderea] tuturor lucrurilor şi făpturilor: de la cine şi pentru ce sînt toate – aşa încît nici un lucru să nu rămînă ascuns pentru el şi să nu-i pricinuiască nedumerire; apoi să se cunoască pe sine şi toată taina sa; apoi să cunoască pe Dumnezeu şi toate binefacerile Lui cele negrăite. Întru acest chip ajunge omul la desăvîrşita cunoaştere a toate. Căci se cuvine mai întîi a pricepe toate cele de jos, după aceea cele înalte: nu de sus pogorîndu-ne către cele de jos, ci de la cele de jos înălţîndu-ne către cele de sus. De aceea şi Dumnezeu a pus înaintea ochilor noştri toată făptura şi toată alcătuirea lumii ca pe o şcoală oarecare sau oglindă, ca învăţînd [din ele] să ne ridicăm de la cele de jos la cele de sus. Căci dacă noi nu le cunoaştem pe cele de jos, cum oare le vom pricepe pe cele de sus?

7. De la cugetare şi cunoaştere se naşte credinţa, de la credinţă – păzirea poruncilor lui Dumnezeu, de la păzirea poruncilor – nădejdea în Dumnezeu, iar de la nădejdea în Dumnezeu – dumnezeiasca iubire care, înmulţindu-se treptat, duce la unirea treptată cu Dumnezeu şi la plinirea legii şi a prorocilor.

8. Pe cît înfloreşte judecata [raţiunea], pe atît creşte credinţa; pe cît creşte credinţa, pe atît se înmulţesc virtuţile şi sporeşte nădejdea în Dumnezeu; şi pe cît nădăjduieşte cineva, pe atîta iubeşte pe Dumnezeu; şi pe cît iubeşte cineva pe Dumnezeu, pe atîta se şi uneşte cu El, îndulcindu-se de slava Lui cea dumnezeiască.

9. De la neînţelepciune se naşte necredinţa, de la necredinţă – neascultarea, de la neascultare – tot păcatul şi fărădelegea. Cum poate cineva să creadă, nimic înţelegînd? Iar cel ce nu crede şi nu înţelege nimic, cum poate să păzească poruncile Domnului? Şi cel ce nu păzeşte poruncile Domnului cum poate să aibă nădejde în Dumnezeu şi dragoste către Dînsul? Nicicum.

10. Aşadar, mai întîi de toate se cuvine a deprinde nu numai osteneala cea dinafară, ci şi lucrarea minţii: adică contemplarea şi cunoaşterea. Cel ce a deprins contemplarea şi cunoaşterea tuturor lucrurilor lesne le crede pe toate [cele ce sînt de la Dumnezeu] – păzeşte poruncile Domnului, nădăjduieşte în Dumnezeu, Îl iubeşte cu toată inima sa şi se uneşte cu Dînsul întru una: cu totul petrece în Dumnezeu şi Dumnezeu întru dînsul. Unul ca acesta înainte de înviere primeşte învierea sufletului şi înainte de sfîrşitul vieţii moşteneşte viaţa cea veşnică, de vreme ce la unul ca acesta viaţa raţiunii şi a cunoaşterii a înghiţit moartea necuvîntării [iraţionalităţii]. Căci s-a zis: iată, aceasta este viaţa cea veşnică – a cunoaşte pe Domnul, iar a nu-L cunoaşte – este moarte.

CAPITOLUL II

Cum că se cuvine a lucra cu judecată
şi a păzi poruncile

1. Am zis că cea dintîi pricină şi început al căderii lui Adam a fost lipsa de judecată: pe cînd pricina pentru începutul cel bun este înţelepciunea, însă, zic, înţelepciune adevărată şi dreaptă, căci înţelepciunea cea adevărată este bineplăcută, iar cea nedreaptă se leapădă. Iar dreapta înţelepciune creşte şi sporeşte de la lucrarea minţii şi de la păzirea poruncilor Domnului, precum şi în rai i s-a poruncit lui Adam – să facă şi să păzească -, însă de vreme ce el nu a lucrat cu judecată nici poruncile nu a putut să le păzească.

2. Şi dracii se socotesc deştepţi şi înţelepţi, dar nu petrec în adevăr şi nu voiesc să petreacă în el, de aceea şi sînt lepădaţi. Precum mila fără adevăr nu este plăcută, tot aşa neplăcută este şi înţelepciunea nedreaptă, ci şi una şi alta se cuvine a fi cumpănite, după cum zice Prorocul: Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne, cînta-voi şi voi merge cu pricepere în cale fără prihană (Ps. 100). Adică, se cuvine a avea şi pricepere şi a slăvi fără prihană deopotrivă cu dreptatea.

3. Nimic nu iubeşte atîta Dumnezeu şi nu cere, decît adevărul şi dreapta cugetare, de aceea toată lupta noastră, toate ostenelile şi îndeletnicirile trebuie să fie îndreptate spre dobîndirea dreptei cugetări, păzirea adevărului şi rămînerea în el pînă la moarte: fii Mie credincios pînă la moarte şi-ţi voi da ţie cununa vieţii, zice Domnul (Apoc. 2, 10). Însă toţi cei ce cugetă strîmb şi vorbesc împotriva adevărului, chiar de cugetă înalt şi multe uneltiri fac, în loc de adevăr petrec în minciună. Iar minciuna niciodată nu poate fi adevăr plăcut Domnului.

4. Ereticii cei rău-cugetători la fel par înţelepţi şi deştepţi, însă ei nu petrec şi nu vor să petreacă în adevăr, căci li s-au întunecat mintea şi au orbit din pricina minciunii lor. De aceea înţelepciunea lor este lepădată şi călcată în picioare. Înţelepciunea cu minciună şi filozofia cu neadevăr nu pot fi plăcute. De pildă: cum pot fi plăcuţi lui Dumnezeu gînditorii apuseni care cugetă cele protivnice Bisericii, păstrînd adevărul în nedreptate? Nicicum.

5. Cugetul care se abate de la adevăr este nedrept şi neplăcut lui Dumnezeu. Cel ce are un astfel de cuget cade în fapte rele şi viclene, nimereşte sub stăpînirea părintelui minciunii – diavolul şi se abate în felurite erezii. Iar cel ce caută cugetarea cea dreaptă şi adevărată, acela Îl caută pe Domnul şi Îl află pe Dînsul, căci nimeni nu poate să-L afle pe El nicăieri, fără numai în cugetul cel drept şi adevărat.

6. După cum cei ce ochesc strîmb niciodată nu nimeresc în ţintă, tot aşa şi cei ce cugetă strîmb sînt departe de cugetul lui Dumnezeu. Mulţi doresc să se apropie de Dînsul, mulţi se luptă, mulţi au sîrguinţă, dar nu toţi în acelaşi chip şi drept îşi ating ţelul, deoarece, ţintind departe, rămîn în necunoştinţă.

7. Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, duh este – zice Domnul (In. 3, 6). Precum trupul, împreunîndu-se cu trup, naşte trup, tot aşa cugetul cel drept şi adevărat, unindu-se în cunoaşterea tuturor lucrurilor cu cugetul lui Dumnezeu, zămisleşte roada duhului şi, petrecînd totdeauna în nevoinţele cele cunoscute, după o vreme oarecare naşte duh. Pentru frica Ta – zice Prorocul (Is. 26) -, luat-am în pîntece, avut-am dureri şi am născut duhul mîntuirii, al harului Domnului şi al iubirii Lui celei dumnezeieşti. Dar cel ce nu are cuget drept niciodată nu va dobîndi acestea.

8. Însă cel ce voieşte a avea cuget drept are trebuinţă de neîncetata lucrare a minţii, căci cel ce nu-şi luminează mintea prin contemplaţie şi nu se îngrijeşte de aceasta, chiar de ar avea cugetul cel după fire instruit prin înţelepciunea cea dinafară, nu va avea nici un folos din aceasta4. Precum aurul ce se găseşte în pămînt, nefiind prelucrat şi curăţat prin foc, preţuieşte puţin şi precum pomul necurăţat, nealtoit şi nesăpat aduce puţină roadă şi aceea nedulce, tot aşa şi cugetul neluminat de cugetul lui Dumnezeu, sau rămîne fără de rod, sau aduce roade amare care nu preţuiesc nimic. Pe cît se va îngriji cineva de cultivarea cugetului său, pe atîta va aduna şi roade de la el şi va vedea lărgimea lui.

9. Lucrarea minţii prin care noi avem a ne apropia de Domnul şi a ne alipi în chip desăvîrşit de Dînsul este următoarea: mai întîi de toate de a cunoaşte toată făptura cea văzută şi presupusă – de la cine şi pentru cine a fost făcută, încotro tinde şi se îndreaptă – să avem despre aceasta dreaptă încredinţare. Apoi a ne cunoaşte pe noi înşine şi toată taina cea pentru noi cu toate binefacerile5. În aceasta constă a avea cineva cuget drept şi adevărat, ca să cunoaştem toate acestea în amănunt, în aşa fel ca nici un lucru să nu rămînă ascuns şi să nu trezească nici o nedumerire – să cunoaştem şi să adîncim aceasta în noi înşine vreme îndelungată, aşa încît cugetul să concrească cu această cunoaştere şi să se unească cu ea întru una. Cel ce nu a atins aceasta, dar îndrăzneşte să gîndească înalt despre sine şi să teologhisească, chiar de şi-ar însuşi toată înţelepciunea lumii acesteia, este neînţelept, orb întru toate şi nu va scăpa de plasele uneltitorului de rele.

10. Cel ce voieşte să ajungă mai uşor la cunoaşterea făpturilor, la cunoaşterea de sine şi a Domnului, acela se cuvine să se îndeletnicească cu citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi în care se vorbeşte mai pe larg despre aceasta. Însă şi asta nu poate fi fără multă osteneală, o mare nevoinţă şi o neîncetată lucrare lăuntrică [a minţii] în decursul a multă vreme. Precum grăuntele de grîu care este aruncat în pămînt nu îndată dă drumul la spic şi precum aluatul fiind pus în trei măsuri de făină nu îndată dospeşte, ca în pilda evanghelică, tot aşa şi cunoaşterea făpturii, a sinelui şi a lui Dumnezeu nu îndată se dă omului. Primind aluat de la cuvîntul lui Dumnezeu, femeia (sufletul) îl pune în trei măsuri de făină, adică în cele trei puteri de căpetenie ale sufletului (mintea, simţirea şi voinţa), îndelung îl încălzeşte întru sine, ca şi cum ar dospi sufletul cu cuvîntul lui Dumnezeu, pînă cînd acesta se dospeşte în întregime în cunoaştere şi luminarea cugetului său şi pătrunderea întregii taine celei pentru sine.

CAPITOLUL III

Cum că cel ce nu-şi cultivă cugetul şi nu-l curăţeşte
nu poate avea cugetul cel drept şi adevărat

1. Cugetul necultivat şi necurăţat de multă vreme este un cuget neînţelept, nedrept şi neadevărat. Cugetul poate fi de multe feluri, ca şi oricare din lucrurile cele dinafară. Este cuget desăvîrşit – duhovnicesc, este cuget de mijloc – sufletesc, dar este şi cuget cu totul învîrtoşat – trupesc. Precum instruirea cea dinafară sau învăţarea oricărui meşteşug nimeni nu o poate diprinde dacă nu va învăţa şi nu se va îngriji de aceasta, tot aşa nimeni nu poate să deprindă judecata cea desăvîrşită – duhovnicească şi să-şi curăţească mintea dacă nu va avea osîrdie totdeauna.

2. Cine nu se va îngriji singur să meargă pe calea cea strîmtă evanghelicească şi va arăta nepăsare către curăţarea minţii, acela este orb cu sufletul, chiar de ar învăţa toată înţelepciunea cea dinafară: el se ţine numai de buchia care ucide, iar duhul cel ce dă viaţă nu-l primeşte şi nu numai pe alţii, ci şi pe sine însuşi nu poate să se îndrepte cu desăvîrşire. Căci una este cugetul lumii acesteia şi alta este cugetul duhovnicesc. Toţi sfinţii de la Preasfîntul Duh au învăţat înţelepciunea cea duhovnicească şi au străluminat ca soarele în lume, dar astăzi [oamenii] nu de la Sfîntul Duh învaţă înţelepciunea, ci de la Aristotel, Cicerone, Platon şi de la alţi înţelepţi păgîni, de aceea s-au şi abătut de la adevărata cale a înţelepciunii şi suferă de o amarnică orbire şi minciună. Sfinţii se exersau în poruncile lui Hristos şi în lucrarea minţii, iar aceştia învaţă numai meşteşugul de a vorbi frumos: toată înţelepciunea lor e pe vîrful limbii, dar înlăuntrul sufletului este pîclă şi întuneric.

3. Judecata dreaptă şi adevărată nu poate fi înrădăcinată în suflet fără o îndelungă osteneală şi nevoinţă. Patimile trupeşti se mortifică pe măsura ostenelii şi a nevoinţei: pe cît au fost mortificate patimile, pe atîta creşte şi înfloreşte şi judecata cea adevărată. Însă nevoinţa trebuie să fie îndoită pentru fiecare, constînd din osteneala cea din afară şi din lucrarea minţii: una fără alta nu se poate6.

4. Cel ce se instruieşte în înţelepciunea cea dinafară, iar faţă de cea duhovnicească este nepăsător se asemănă cu cineva care are un singur ochi sau un singur picior. Înţelepciunea cea dinafară a lumii acesteia şi osteneala trupească fără lucrarea minţii sînt asemenea ţîţelor uscate sau copacului neroditor. De aceea sfinţii nu se opreau doar la osteneala şi învăţătura cea dinafară, ci se îngrijeau să deprindă şi lucrarea cea lăuntrică, adică curăţarea minţii. Dacă ei ar fi deprins doar învăţătura cea dinafară, iar pe cea duhovnicească ar fi lăsat-o, n-ar mai fi fost sfinţi şi harul Preasfîntului Duh n-ar fi sălăşluit în sufletele lor.

5. Toţi cei care au deprins călăuzirea cea dinafară, iar de duhovniceasca lucrare cea dinlăuntru, adică de luminarea şi curăţarea minţii nu au purtat grijă şi-au pierdut minţile cu totul, s-au stricat prin felurite patimi şi au căzut în erezii păgubitoare, cum au fost: Arie, Savelie, Evtihie şi mulţi alţii care neîncercînd să aibă pe Dumnezeu în cugetul lor, Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor cea fără judecată, să facă cele ce nu se cuvin (Rom. 1, 28).

6. Chiar de-şi va însuşi cineva toată înţelepciunea lumii acesteia, iar mintea sa nu o va curăţa şi nu se va lumina cu sufletul, unul ca acesta nu poate să se unească cu Dumnezeu. Însă cel ce nu s-a unit cu Dumnezeu în cuget umblă pe căi necunoscute. Mintea, după cum am zis, se curăţeşte şi se luminează prin îndoită nevoinţă: prin păzirea poruncilor Domnului şi prin necontenita lucrare a minţii, îndeosebi prin căldura lacrimilor celor de toată vremea.

7. Mintea necultivată, neluminată şi nesărată cu sarea harului Preasfîntului Duh înnebuneşte şi se împute de la feluritele gînduri şi fapte pătimaşe. Mintea este dată fiecăruia în chip firesc de la Dumnezeu, însă, atunci cînd este lăsată fără exerciţiu, ea se înceţoşează şi devine întunecată, iar prin exerciţiu se limpezeşte şi ajunge la desăvîrşita luminare.

8. Precum pruncul nu are trebuinţă ca să-l înveţe cineva să vadă lumina cu ochii trupeşti (fără numai dacă nu este bolnav), tot aşa nu are cineva trebuinţă de învăţătura cea dinafară pentru deprinderea înţelepciunii celei duhovniceşti şi pentru unirea în cuget cu Domnul, fără numai de curăţarea şi luminarea minţii. Căci mulţi fiind cu totul simpli şi în învăţătura cea dinafară neiscusiţi au deprins înţelepciunea cea duhovnicească prin luminarea minţii şi păzirea poruncilor Domnului, făcîndu-se părtaşi a mari daruri, precum sînt Antonie, Pahomie, Pavel cel Prost şi alţii.

9. Raţiunea a existat mai înainte de orice şcoală şi instruire. Căci raţiunea a apărut nu ca urmare a instruirii şi a provenit nu din învăţătura cea dinafară, ci, dimpotrivă, toate acestea [instruirea şi şcoala] au luat naştere şi au provenit de la raţiune. Dumnezeu a dat fiecăruia raţiunea în chip firesc, iar cunoaşterea din înţelepciunea cea dinafară a provenit de la oameni, de aceea se cuvine ca noi să ne îngrijim mai mult decît orice de curăţarea minţii. Mintea care a fost curăţată şi luminată poate pătrunde toate cele dinafară şi cele dinlăuntru, căci este duhovnicească şi judecă despre toate, pe cînd pe ea nimeni nu o judecă, a zis Apostolul (I Cor. 2, 15).

10. Toată jertfa se sărează cu sare, a zis Domnul (Mc. 9, 50)), căci, nefiind sărată, se împute. Aşa şi sufletul este jertfă cuvenită lui Dumnezeu, după cum s-a zis: jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit (Ps. 50), însă nefiind sărat cu sarea harului Preasfîntului Duh, se va împuţi în tot felul de nebunie şi se va umplea de felurite patimi. Chiar de va pătrunde cineva toată înţelepciunea lumii acesteia, dar cu sarea Sfîntului Duh nu se va săra şi nu se va face părtaş al harului Domnului, unul ca acesta va fi aruncat afară din cămara lui Hristos. Căci dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui, a zis Apostolul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: