Şarpele şi porumbelul

Roman în curs de apariţie la Editura Cathisma

1

Întîmplarea despre care vom povesti s-a petrecut cu mai bine de o mie cinci sute de ani în urmă. Qidunul era un sătuc din apropierea Edessei în care, ca în toate satele mici, nu se întîmpla nimic deosebit. Oamenii de aici trăiau ca şi toţi ceilalţi ţărani din Siria, îndeletnicindu-se cu trebi care abia dacă le puteau asigura hrana de zi cu zi. Acest sătuc poate că s-ar fi cufundat pentru totdeauna în uitare dacă în apropierea lui nu s-ar fi sălăşluit un om a cărui faimă a ajuns cunoscută în toată lumea. Numele lui, dacă este să-l pomenim, cel mai probabil că nu va spune cititorului nimic. Totuşi a fost o vreme cînd în cinstea acestui om se cîntau cîntări şi imnografi de seamă îi închinau imne. Secole de-a rîndul Siria a transmis viaţa lui ca pe una din cele mai frumoase poveşti despre puterea dragostei şi a prieteniei.
Omul despre care vorbim se numea Avraamie. Nu ştim de unde a venit şi cum a ajuns să rămînă în apropierea Qidunului, dar nimeni nu şi-ar mai fi putut închipui micul sătuc fără chilia Bătrînului Avraamie. „Bătrîn” este un fel de a spune, căci aşa s-a obişnuit în Orientul creştin să fie numiţi monahii care au ajuns la desăvîrşire. Vîrsta părintelui Avraamie trebuie să fi fost între 40 şi 45 de ani. Nu se ştie nici dacă acesta a fost sau nu căsătorit înainte de a alege vieţuirea singuratecă.
Cum se întîmpla de obicei în astfel de cazuri, sătenii n-au întîrziat să dea tîrcoale sfîntului poposit lîngă satul lor. Însă vizitele lor nu se alegeau cu nimic. Puţini se puteau lăuda cu faptul că l-au văzut pe Avraamie, darămite să fi vorbit cu el. Probabil că Avraamie n-ar fi răspuns niciodată nimănui, dacă nu i s-ar fi descoperit aceasta de către Dumnezeu însuşi. Aşa pustnicul a început să primească la sine pe cei care veneau să-i ceară sfatul şi sfintele rugăciuni.
Nu puţine erau minunile care se săvîrşeau prin Avraamie. Oamenii veneau la el pentru a se izbăvi de boli, dar şi pentru alte nevoi din cele mai felurite. Faţa călugărului însă nu o vedea nimeni, căci el le vorbea tuturor pe ferestruică, numai în anumite ore ale zilei, dimineaţa. Restul vremii părintele Avraamie o petrecea în rugăciune şi în contemplarea lui Dumnezeu. De fapt, numai Dumnezeu însuşi ştie adevărata taină a petrecerii robului Său…
Aici ar fi trebuit să se încheie istorisirea despre viaţa călugărului Avraamie. Aşa sfîrşesc vieţile marilor sihaştri dintotdeauna. Petrecerea lor fiind una lăuntrică, nimeni nu poate povesti mai mult decît minunile care se săvîrşesc prin rugăciunile lor. De fapt, este şi greu să spunem dacă minunile fac parte din însăşi viaţa sfinţilor, sau dacă ele sînt ceva ce depăşesc limitele acesteia. Cei care au cunoscut călugări sfinţi, au văzut că minunile pe care le săvîrşeau aceştia erau cumva paralele cu viaţa lor de zi cu zi. Adevărata viaţa a sihastrului a rămas întotdeauna undeva adînc în inima lui.
Poate că şi părintele Avraamie s-ar fi amestecat cu miile de călugări anonimi din acea perioadă pentru care sfinţenia devenise un lucru obişnuit. S-a întîmplat însă ca viaţa lui să capete o întorsătură neobişnuită pentru un sihastru, atît de neobişnuită încît unii din cronicarii săi de mai tîrziu nu s-au sfiit să pună gestul său la graniţă cu nebunia, dar o nebunie pe care cu toţii o vor numi sfîntă.
Într-una din zile, în Qidun poposi un străin însoţit de o copilă. Acesta spunea că vine din satul lui Avraamie şi că trebuie să-l vadă neapărat. Sătenii i-au zis să aştepte pînă a doua zi dimineaţă, cînd părintele ar putea să-l primească. Străinul însă nu se lăsa înduplecat. Aflînd de la săteni unde se află chilia părintelui, a pornit îndată într-acolo. Ajuns la faţa locului, bătu cu nerăbdare în uşa mică a chiliei. Pentru că nu auzi nici un răspuns, străinul bătu cu şi mai multă înverşunare. Urmă aceeaşi tăcere care începu să-l scoată din sărite.
– Deschide, sau o las aici şi plec! Mă auzi, Avraamie? Eu mi-am făcut treaba! – striga străinul ca şi cum ar fi avut vreo înţelegere cu călugărul pe care acesta n-o onorase.
– Deschide sau plec! Sînt flămînd şi obosit, n-am chef să înoptez în pustietatea asta! Vreau să merg la un han, să mănînc şi să mă culc! Cu toate că banii lui frate tu’ nu-mi ajung nici ca să mă întorc acasă! Gata! Ia-ţi odrasla şi s-a terminat! Eu mi-am făcut treaba!
Tăcerea apăsătoare a pustiului se ridică ameninţătoare asupra străinului. El simţi cum cedează în faţa ei şi o uşoară spaimă îl cuprinse. Dacă Avraamie nu mai e aici? Oare ar putea lăsa el copila în această pustietate? Nu, niciodată! Dar ce să facă? Să o ia cu el? Nici asta n-ar face-o. Străinul avea acasă copiii săi, iar o gură în plus însemna pentru el o povară prea mare. Lehămesit, se aşeză pe o piatră de lîngă chilia pustnicului şi acum îi părea rău că nu a ascultat de sătenii care l-au sfătuit să vină dimineaţa. Cu siguranţă cineva l-ar fi găzduit şi i-ar fi dat de mîncare. Făptura lui costelivă fu cuprinsă în întregime de oboseala drumului şi de foame.
– Cine-i acolo? – se auzi pe neaşteptate vocea călugărului din chilie.
– Sînt eu, Şenoda…
– Cine-i Şenoda?
– Vin din satul tău…
– Avraamie n-are sat! Avraamie e călugăr!
– De la fratele tău care a murit…
– Fratele meu a murit?
– Da.
– Şi ce doreşti?
– A lăsat o fiică, e aici…
– Avraamie n-are fiică!
– A zis să o aduc la tine…
– Ţi-am zis că Avraamie nu are fiică! Să o ducă la mamă-sa!
– N-are mamă… Adică are, dar nu ştie unde e. A fugit cu nişte măscărici, se zice că e la un bordel…
– Să o dea la neamuri!
– N-are neamuri. A zis că numai pe tine te are, fratele lui. M-a plătit pe mine înainte de moarte să o aduc la tine. Mi-a dat cam puţini bani…
– Ai înnebunit? Avraamie s-a făcut călugăr şi acum să-şi ia femeie să trăiască cu el?
– E doar o copilă!
– Niciodată!
– Bine, eu mi-am făcut treaba! – începu străinul să se enerveze din nou – să ştii că eu n-am de gînd s-o cresc! Dacă n-o vrei, o duc la un bordel şi o las acolo! Aşa o să-mi scot şi banii pe călătoria asta blestemată! Mă auzi?
Se lăsă o linişte apăsătoare în care străinul aştepta speriat să vadă dacă nu cumva a stricat totul cu această îndîrjire care, de altfel, nu-i stătea în fire. Soarele începu să-l ardă şi el îşi dădu seama că îi era şi foarte sete.
– Cîţi ani are? – se auzi în cele din urmă glasul înmuiat al călugărului.
– Şapte.
– Zici că e a lui frate-meu?
– Da, că doar n-am făcut atîta drum ca să-ţi spun o minciună.
– Şi cum o cheamă?
– Maria.
Se auzi oblonaşul. Străinul se ridică bucuros de pe piatra pe care stătu toată această vreme. Se apropie şi luă pîinişoara din mîna întinsă a călugărului. Nu-i văzu faţa, dar mîna lui era atît de copleşitoare încît străinului i se păru că Avraamie l-a privit prin acea mînă. Apoi luă şi vasul cu apă. Nu-şi putea veni în fire. Gîndul că acest călugăr vede cu mîinile îl răvăşi. Simţea că nu făcuse bine vorbind cu atîta îndrăzneală.
– Bine, Şenoda – se auzi glasul dinlăuntru – lasă copila şi pleacă. Maica Domnului te-a trimis la mine, căci ea este ocrotitoarea acestei copile. Acum du-te. În curînd vei avea şi banii după care acum îţi pare rău.
Străinul, care mai devreme arăta atîta nerăbdare să plece, acum simţi că totul s-a terminat prea repede. Ar fi vrut să mai rămînă lîngă chilia călugărului. Nu-şi mai simţea nici oboseala, iar pîinea mică îi săturase foamea. „Şenoda”… Suna atît de dulce numele său în gura sfîntului. Îşi dădu seama că a fi strigat pe nume de un sfînt este tot una cu a te naşte din nou. Se simţea chemat la viaţă pentru a doua oară. Glasul acesta îl chemase pe nume spre o altă viaţă, spre un alt rost. Copleşit de aceste gînduri, Şenoda dispăru în întinsul pustiei.

2

Pustnicul Avraamie s-a trezit la uşa chiliei cu un copil. Numai aceasta nu făcu parte din închipuirile sale despre viaţa pustnicească. Renunţase la plăcerea de a fi cu o femeie ca acum să-şi ia asupra sa greutatea creşterii unui copil? Ar fi trecut el şi peste asta dacă copilul ar fi fost un băiat. Dar ce să facă cu o fată? O femeie în chilia unui pustnic? Aşa ceva nu s-a mai pomenit! S-a zis cu liniştea lui Avraamie!… Toate acestea i-au trecut pustnicului prin cap înainte de a deschide uşa chiliei.
Era pentru prima dată, de cînd a venit aici, cînd a văzut pămîntul luminat de soare. În toţi aceşti ani ieşea afară numai noaptea, pentru nevoile firii. Totul i se părea atît de mare şi de inutil. Se obişnuise cu întunericul chiliei, acolo era lumea lui. Lumea aceasta de afară nu mai exista, uitase de ea… Se simţea ca şi cum ar fi scăpat un ulcior de apă din mîini. În acest ocean inutil de lumină o văzu pe copilă. Era singurul lucru cu rost. Stătea ţeapănă, cu mîinile atîrnînd, privindu-l cu ochii ei mari şi negri printre părul care îi ajungea pînă la marginea sindonaşului cusut dintr-o pînză folosită. Părea că ar fi putut să stea aşa şi o săptămînă, dacă nu i s-ar fi poruncit să se mişte.
– Hai, intră! – rosti pustnicul cu vocea lui de om care nu mai vorbise demult.
Copila îşi mişcă picioruşele rănite şi intră în chilie. Aici era răcoare şi bine, deşi nu se vedea nimic. Avraamie o aşeză pe scăunelul mic, iar el rămase în picioare. Scoase de sub măsuţă nişte finice uscate pe care i le aduse cineva în ziua paştelui. Le înmuie într-o străchiniţă cu apă şi i le dădu. Copila nu mînca. Într-un tîrziu, Avraamie îşi dădu seama că aceasta nu vede şi deschise uşa ca să intre soarele. În fîşia de lumină care tăie chilia copila începu să mănînce finicele.
În timp ce Maria mînca, monahul se apucă să scotocească pe sub masă. Negăsind ce căuta, îşi scoase capuşonul şi-l puse pe capul fetiţei.
– Ascunde-ţi părul – mormăi el cu vocea lui aspră.
Copila lăsă jumătatea de finic muşcată şi începu să-şi strîngă părul cu mîinile ei ude. Arăta însă atîta neîndemînare, încît Avraamie hotărî să i-l strîngă el. Adună cu brutalitate pletele copilei şi le îndesă, răsucindu-le, sub gluga pe care i-o legă sub bărbie.
– Aceasta să nu o mai scoţi de pe cap, nici cînd dormi! – zise Avraamie aproape răstindu-se. Apoi ieşi afară şi reveni peste cîteva ore. Umblă prin pustiu rugîndu-se şi gîndindu-se cu nelinişte la viaţa sa de mai departe. Cînd reveni în chilie, găsi copila dormind pe rogojina lui.
Avraamie înţelegea că viaţa lui nu va mai fi ca înainte. Nu putea dormi într-o chilie cu o femeie, chiar dacă aceasta era copil şi îi era rudă. Rînduielile călugăreşti nu-i îngăduiau să ţină în chilie nici măcar un copil de parte bărbătească, darămite o fetiţă.
Copila a continuat să doarmă pe rogojina lui, iar el îşi petrecea nopţile afară, rugîndu-se şi dormind puţin, spre dimineaţă, pe pămîntul gol. N-a durat mult şi el îşi găsi un loc care îi plăcu. În fiecare noapte Avraamie se ducea acolo şi, curînd, îşi făcu o nouă chilie, lăsînd-o pe cea veche Mariei.
Dacă pînă atunci îşi putea îngădui să petreacă mai toată vremea în rugăciune, de acum nu mai era aşa. Puţina hrană pe care o folosea spre întărirea trupului nu mai ajungea pentru doi. În plus, nu putea da copilului numai pîinea uscată şi apa pe care o folosea de obicei. Avea nevoie de fructe, de lapte şi poate chiar şi de ceva mai bunişor. La urma urmei, copilul nu a venit aici ca să se facă pustnic. Nu e decît o orfană nefericită.
Părintele Avraamie începu să muncească mult, împletind coşuri din vlăstare de finic şi cruci din piele pe care le trimitea în oraş printr-un călugăr tînăr. Acesta venea la el dintr-o mănăstire apropiată. De banii cîştigaţi călugărul cumpăra din oraş fructe, iar în zilele de sîmbătă şi duminică lapte şi brînză pe care le ducea copilei la chilia ei. Peste zi Maria venea şi ea la chilia părintelui Avraamie, care o învăţa literele spre a putea citi Scriptura, dar şi felul cum trebuie să petreacă în chilie fără să se plictisească. Curînd Maria a învăţat să citească şi să împletească cruciţe din piele şi lînă care mergeau şi ele la vînzare în oraş. Totul începea să reintre în albia firească a lucrurilor şi viaţa aceasta în trei părea un lucru binecuvîntat de Dumnezeu.

3

Maria deprindea repede tot ce-i spunea părintele şi unchiul său Avraamie. Curînd ea se obişnuise cu viaţa în pustie şi oricine o vedea zicea că a fost născută pentru a fi călugăriţă. Acum copila purta un sindon călugăresc şi avea capul acoperit cu o gluguşoară bărbătească pe care era brodată o cruciţă purpurie. Maria se lupta cu neastîmpărarea proprie vîrstei şi cu singurătatea care o cuprindea de multe ori, mai ales în amiezile fierbinţi şi parcă fără de sfîrşit ale pustiului.
Atunci cînd starea de melancolie şi singurătate devenea nesuferită, Maria mergea la unchiul său care o îmbărbăta spre răbdare. Aceste vizite au început să fie prea dese şi tulburau liniştea pustnicului. Pentru a o deprinde să rabde, Avraamie i-a interzis Mariei să-l viziteze peste săptămînă, îngăduindu-i o singură întrevedere, duminica.
Părintele Avraamie o învăţa pe Maria să biruie aceste stări prin răbdare şi rugăciune, alungîndu-le ca pe un duşman viclean şi parşiv. Mai întîi melancolia se furişează în suflet sub forma unei uşoare nemulţumiri şi neastîmpărări, făcîndu-te să te simţi inutil şi dezorientat. După aceea ea îţi înfăţişează minţii amintiri dulcege sau visări în care totul ar putea să fie mult mai bine decît este. Inima începe să tînjească între ceea ce este, ceea ce a fost şi ceea ce ar putea fi, pricinuind o apăsare nesuferită.
Nu numai sufletul, ci şi întreg trupul devine greoi şi leneş, nevrînd să se mai supună minţii. Oricît îşi repeta Maria că trebuie să se ridice şi să se roage, nu reuşea, simţindu-se înţepenită în această stare ca într-o mlaştină. Uneori petrecea ceasuri întregi pe rogojină, sprijinită într-un cot şi privind pe ferestruica mică prin care nu vedea nimic decît lumină, o lumină la fel de leneşă ca şi trupul ei, care, în loc s-o trezească, o îmbia spre somn.
Tînăra pustnică a observat că această stare de moleşeală şi visare bolnăvicioasă o părăsea de îndată ce auzea paşi apropiindu-se de chilia ei. Sătenii şi oamenii din împrejurimi, aflînd că pustnicul Avraamie are o însoţitoare, au început să vină mai des, transmiţînd prin Maria necazurile lor şi cerîndu-i sfintele sfaturi şi rugăciuni. Pelerinii aduceau totodată fiecare cîte ceva, unii fructe, alţii pîine, iar alţii piele şi lînă pentru rucodelie.
Aşadar, ori de cîte ori Maria auzea paşi apropiindu-se de chilie, simţea o înviorare ciudată care o ridica îndată de pe rogojină îndemnînd-o să aprindă candela şi să tămîieze, iar atunci cînd auzea bătăi în uşă inima ei începea să bată cu putere şi faţa îi era cuprinsă ca de nişte flăcări uşoare şi răcoroase. Mica pustnică ieşea în grabă înaintea oaspeţilor şi se arăta de fiecare dată foarte vioaie, dulce la vorbă şi la înfăţişare.
De fiecare dată cînd se vedea cuprinsă de această vioiciune în faţa oaspeţilor, Maria îşi aducea aminte de cuvintele părintelui Avraamie care îi spunea că această stare, cît şi moleşeala care o cuprinde în singurătate, de fapt, sînt doi demoni răi care se înlocuiesc unul pe celălalt, unul al melancoliei şi altul al slavei deşarte. Aceste cuvinte ale părintelui rămîneau neînţelese pentru fetiţă şi ea încerca să-şi închipuie demonii şi felul în care aceştia ar putea să pătrundă pînă la sufletul ei şi să-l pornească spre stări atît de diferite.
Undeva în adîncul ei Maria refuza să creadă cele zise de unchiul său, deşi se vedea pe ea însăşi purtată de aceste stări contradictorii ca de o mînă puternică fără să li se poată împotrivi. Maria nu putea crede că toate aceste gînduri şi porniri care îi umpleau inima cufundînd-o într-o visare uneori dulce, alteori apăsătoare şi dureroasă nu sînt gîndurile ei, ci demoni nesuferiţi cărora trebuie să li se împotrivească…
După ce plecau pelerinii, Maria rămînea iar singură în chilie. Urechile ei mai păstrau vocile vizitatorilor, iar mintea îi era plină de chipuri care se schimbau unul pe altul. Oamenii care veneau aduceau cu ei un aer diferit şi nou care străbătea din felul lor de a vorbi, de a se mişca şi chiar din mirosul lor pe care Maria nu-l putea alunga uneori şi cîteva zile.
Întinsă pe rogojină, ea îşi închipuia acum că unii dintre ei au fost poate şi în oraşe, în Edessa sau în Emesa şi au văzut acolo case mari şi uliţe petruite. Maria îşi aminti piaţa în care a fost odată, pe cînd era mică de tot, purtată în braţe de mama sa. Ea nu putea să uite trupa de dansatori îmbrăcaţi în haine colorate. Tînăra pustnică fu cuprinsă iar de dorinţa de a îmbrăca macar o singură dată o rochie ca a dansatoarei frumoase pe care o văzuse în piaţă. Gîndul că aceasta nu se va întîmpla niciodată o umplea de o durere surdă şi de o revoltă mocnindă împotriva acestui pustiu nesuferit şi chiar a iubitului ei unchi Avraamie.

4

Pustiul era nesuferit mai întîi pentru singurătatea lui nesfîrşită, apoi pentru căldura mare de peste zi şi răceala de peste noapte. Era ca un loc blestemat în care omul nu poate să petreacă nestingherit, suferind de arşiţă ziua, iar noaptea neputînd dormi din cauza frigului. Cu adevărat acesta era un loc pe care Dumnezeu l-a lăsat ca pe o aducere aminte a căderii oamenilor din rai, în care numai călugării şi demonii puteau să se sălăşluiască.
Părintele Avraamie se întărise atît de mult în hotărîrea sa de a petrece pînă la moarte în acea pustietate, încît ajunsese ca o piatră de neclintit în nisipurile singuratece. Toate simţurile călugărului s-au adunat în el însuşi, încît nici asprimea arşiţei, nici frigul, nici lipsa apei nu mai erau pentru el o piedică în alegerea pe care o făcuse. Dulceaţa de nedescris şi văpaia curată pe care o simţea întotdeauna în sufletul şi în trupul său îl făceau să-şi ia asupra sa nevoinţe din ce în ce mai aspre, pe care le îndeplinea cu o stricteţe aproape mecanică, de parcă nu ar fi fost om, ci o maşinărie fără suflet care nu mai avea nevoie de somn şi de mîncare.
Părintele Avraamie mînca o dată la două zile puţină pîine, pe care o cîntărea cu un cîntăraş mic, ca nu cumva să depăşească măsura pe care şi-o rînduise. O pîinişoară, care de fapt era grîu zdrobit înmuiat cu puţină apă şi uscat la soare, cîntărea cam două sute de grame. Călugărul îşi făcea pîinişoarele o dată la trei luni, de aceea ele erau tari ca nişte pietre şi puteau fi mîncate doar înmuiate în apă. Apa cu care îşi înmuia părintele pîinea era singura pe care o folosea. După cum îi era hrana, aşa îi era şi somnul, dormind cam două, trei ore, înainte de miezul nopţii, după care se scula la rugăciune pînă la răsăritul soarelui.
În primii ani părintele Avraamie a fost şi mai aspru cu sine, postind cîte două săptămîni şi mai mult, şi petrecînd fără somn pînă la cîteva zile. Însă cu timpul a văzut că lipsa de măsură şi de rînduială în hrană şi somn i-au slăbănogit nu numai trupul, ci şi sufletul, făcîndu-l neputincios la rugăciune. Pe lîngă asta, inima lui era cuprinsă de multe ori de deznădejde şi descurajare. Odată un călugăr tînăr, care vizitase pustnicii din Egipt, venind la el după sfat, printre altele, i-a povestit părintelui Avraamie isprăvile pustnicilor egipteni şi rînduielile pe care le păzesc. De atunci părintele şi-a însuşit această rînduială mai uşoară, dar neclintită, pe care o păzea în privinţa hranei şi a somnului, spunînd că o rînduială uşoară dar statornică are roade mai bune decît isprăvile grozave care nu sînt duse la bun sfîrşit.
Dincolo de chipul tăcut şi neclintit al părintelui Avraamie erau ani de suferinţă, de zbucium şi îndoială, de plîns şi tînguire prin care el se chinuia să se apropie de Dumnezeu. Oamenii care veneau la el să-i ceară rugăciunea, avînd desăvîrşită încredere în îndrăznirea pe care o avea călugărul înaintea lui Dumnezeu, primind de fiecare dată răspuns la cererile lor, nu ştiau cu cît freamăt se apropia părintele Avramie de Ziditorul său. Cu cît pătrundea mai mult în tainele Dumnezeieşti şi cu cît îşi vedea îndeplinite smeritele lui rugi, pustnicul se cufunda într-o tot mai mare smerenie, minunîndu-se necontenit de măreţia iubirii de oameni a lui Dumnezeu.
În fiecare noapte părintele Avraamie se ruga pentru toată lumea, pomenind pe cei care îi cereau rugăciunile şi, mai ales, pentru nepoata sa Maria pe care Dumnezeu i-o lăsase în grijă. În rîvna sa fierbinte şi dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu, părintele se ruga ca Maria să se învrednicească de chipul călugăresc şi să cunoască dulceaţa şi tainele vieţii singuratece. Această dorinţă a sa era de multe ori clătinată de şubrezimea copilei pe care el, ca om încercat, nu putea să nu o vadă. Părintele se ruga ca Domnul să slăbească fierbinţeala firii de care suferă orice pămîntean, mai ales că Maria se apropia de vîrsta cînd ispitele încep să fie din ce în ce mai puternice.

5

La chilia bătrînului Avraamie venea des un călugăr pe nume Afraat. Acesta nu avea încă treizeci de ani şi arăta mare rîvnă pentru viaţa singuratecă. Părintele Avraamie l-a oprit însă de la această dorinţă a sa, punînd înainte vîrsta lui fragedă, ştiind că mulţi din cei care au plecat în pustie neîncercaţi s-au pierdut înşelaţi de diavoli.
Afraat a rămas lîngă părintele Avraamie şi îi slujea la treburile pe care acesta însuşi nu le putea săvîrşi, adică ducea în oraş rucodelia pustnicului şi o vindea. De banii cîştigaţi Afraat cumpăra merinde pentru sine şi pentru Maria, pe care o cerceta o dată pe săptămînă, la porunca Bătrînului. În afară de aceasta, Afraat se întîmpla să rămînă cu părintele Avraamie la rugăciunea cea de toată noaptea, înfruntînd somnul şi oboseala. Tînărul călugăr era întru toate ascultător şi supus, iar rîvna lui cea mare îl îndemna să ţină aceeaşi rînduială ca şi dascălul său. Părintele Avraamie îl iubea mult pe Afraat, socotind că Dumnezeu i l-a trimis alături ca să se îndemne unul pe altul la viaţa cea sfîntă şi curată.
Apariţia lui Afraat i s-a părut părintelui Avraamie o faptă a iconomiei dumnezeieşti, deoarece acesta avea să ia asupra sa o parte din grija ce se cuvenea a fi purtată faţă de tînăra Maria. Afraat mijlocea între bătrîn şi copilă, povăţuind-o pe cea din urmă cu multă iscusinţă, aşa încît Maria începu să se arate tot mai rîvnitoare spre viaţa pustnicească. Aprinsă de cuvintele tînărului călugăr, ea ajunsese să ceară singură să fie lăsată cîte o săptămînă în deplină singurătate pentru a se deda rugăciunii şi postului. Maria chiar începuse să simtă dulceaţa lăuntrică despre care îi vorbise de atîtea ori părintele Avraamie. Bătrînul socoti că şi aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu, ca întoarcerea nepoatei sale să nu se facă de către el, ci de un tînăr, gînd care sporea şi mai mult smerenia pustnicului.
Afraat ştia puţină greacă şi visul lui era să viziteze anahoreţii din pustia Egiptului. El auzise despre ei de la un călugăr care însuşi s-a învrednicit de această sfîntă călătorie, văzînd cu ochii săi cetele pustnicilor care au transformat pustiul în adevărate oraşe cereşti. Se spunea că numărul călugărilor egipteni ajungea la acea vreme la cîteva zeci de mii. Cei mai mulţi dintre ei locuiau în obşti mari, alţii în schituri mai puţin numeroase, iar unii, mai sporiţi, locuiau în deplină singurătate, fiind cercetaţi doar arareori de cîte cineva din obşte. Acestora din urmă dorea să le urmeze Afraat, considerînd că nici nu are rost să te faci călugăr dacă nu ajungi să fii ca Antonie sau Pahomie cei mari.
Undeva în adîncul inimii, tînărul călugăr simţea că Dumnezeu l-a chemat să fie mai mare peste o mănăstire, dar că pentru aceasta trebuia să mai treacă ceva vreme ca el, agonisind destulă experienţă, să poată păstori cu iscusinţă pe cei ce îşi vor încredinţa sufletele în mîinile lui.

6

Maria se trezi de dimineaţă şi acum tămîia chilia. Era ziua în care trebuia să o viziteze Afraat. Tînăra pustnică se arăta vioaie şi proaspătă, depărtînd de la sine somnolenţa pe care o simţea de obicei dimineaţa. Deşi Afraat, în rîvna lui tinerească, îi ceruse de nenumărate ori părintelui Avraamie binecuvîntarea de a o lăsa pe Maria să se roage noaptea întreagă, părintele nu a lăsat-o. Ceasurile de rugăciune ale Mariei erau mai puţine, cam de la două la patru dimineaţa, după care ea era datoare să se culce cîteva ore.
Somnul de după rugăciune era cel mai dulce şi Maria dormea de multe ori peste măsură, ocrotită de răcoarea şi întunericul prielnic al chiliei. Faţă de Afraat însă ea voia să se arate veghetoare, trezindu-se devreme, iar alteori rămînînd trează după rugăciune, chiar dacă prin aceasta încălca porunca bătrînului Avraamie.
Afraat nu întîrzie să apară, aducînd fructe, lapte, puţină brînză şi o pîine proaspătă. Uşa era deschisă şi el intră salutînd-o pe Maria cu multă familiaritate. Erau de acum cinci ani de cînd călugărul îndeplinea ascultarea de a avea grijă de copilă. Maria crescuse sub ochii lui şi Afraat putea fi socotit pentru ea un al doilea tată. Sigur că grija cea mare revenea bătrînului Avraamie, dar el rămînea mai mult un părinte duhovnicesc, pe cînd grija pentru cele trupeşti şi de neapărată trebuinţă îi revenea tînărului Afraat.
– Te-ai trezit? – întrebă glumind Afraat.
– Sînt trează demult – răspunse Maria ruşinîndu-se.
– Dacă ar fi după mine, toţi călugării ar trebui să privegheze noaptea întreagă – zise călugărul înşirînd pe masă bucatele. Altfel, cu ce ne mai deosebim de mireni? Noaptea e dată pentru rugăciune, nu pentru somn.
– Da, dar unchiul nu mă lasă. Dacă ar fi după mine, aş priveghea şi eu. Ce poate fi mai plăcut decît să stai de vorbă cu Ziditorul tău atunci cînd toată zidirea se cufundă în tăcere?
Maria înşira astfel de răspunsuri cu multă hotărîre, ca pe nişte înţelesuri la care i-a fost dat să ajungă prin proprie experienţă, deşi ele nu erau nimic mai mult decît replici ale lui Afraat însuşi pe care acesta i le spusese cîndva. Tînăra pustnică dorea astfel să fie pe placul lui Afraat.
– Pustnicii egipteni se roagă toată noaptea – continuă călugărul. Se spune că avva Arsenie cel Mare se punea seara cu faţa la răsărit, îşi ridica mîinile şi nu le lasă jos pînă cînd nu-i bătea soarele în faţă. I-am zis părintelui Avraamie să facem şi noi la fel, dar el a zis că această măsură nu este pentru noi, ci pentru cei desăvîrşiţi. Însă eu cred că dacă ceri de la Dumnezeu, te ajută. La urma urmei, şi avva Arsenie a fost om ca şi noi…
– Ce mai face părintele Avraamie? – întrebă Maria, vrînd să abată discuţia de la acele înţelesuri care o depăşeau.
– Ca de obicei. Tace toată ziua, nu prea îţi poţi da seama ce face. Eu cred că se roagă. Mi-a zis cineva că unii pustnici egipteni urăsc să vorbească, deoarece prin vorbire se pierde harul rugăciunii.
– Ce trebuie să simţi atunci cînd te rogi? – întrebă Maria, nefiind sigură că o întrebare ca aceasta este potrivită. Ea se uită la Afraat şi la rogojină şi pentru o clipă fu străbătută de o slăbiciune care îi încurcă toate gîndurile.
– Foc! Rugăciunea este ca un foc care te cuprinde, căci este scris că Dumnezeu este foc mistuitor.
– Eu nu simt nici un fel de foc… Poate doar o căldură uşoară.
– Aşa e la început. Cu timpul o să simţi mai mult.
Maria se apropie şi începu să strîngă fructele şi pîinea. Lăsă doar o bucată de brînză pe masa de pămînt luminată pe jumătate de soarele care pătrundea prin uşa întredeschisă. Pe toate celelalte le puse în coşul din colţul chiliei. Trebuiau să-i ajungă pentru o săptămînă.
– Eu mă întreb dacă e voia lui Dumnezeu să mă fac călugăriţă, pentru că eu nu simt ceea ce simţiţi voi cu părintele Avraamie. Uneori mă gîndesc că dacă tata ar fi trăit, eu aş fi rămas acasă şi acum m-aş fi măritat şi nici măcar nu aş fi ştiut vreodată cum e să înoptezi în pustie.
– Vorbeşti prostii! – o întrerupse Afraat cu nemulţumire. Eu cred că toţi oamenii sînt chemaţi să fie călugări, numai că nu toţi au voinţă. Cîţi ani ai acum?
– Paisprezece… Am trăit şapte ani în această pustie şi nu am înţeles nimic. Oare aşa va fi toată viaţa?
– Prostii! Mai rabdă puţin şi o să vezi. Asta e o ispită pentru tine. Toţi trec prin asta. Să mai treacă un an, doi şi poate că Bătrînul te tunde în schimă. Să vezi atunci cum te schimbă harul lui Dumnezeu! Şi eu am fost chinuit de gînduri de îndoială pînă la călugărie, dar după aceea parcă m-am îmbrăcat în nişte zale nevăzute care nu mai lasă gîndurile rele să treacă pînă la inima mea. Eu cred că tu eşti făcută pentru a fi călugăriţă! Uite la tine ce frumoasă eşti cu gluga pe cap! Cruciţa purpurie de pe fruntea ta e cea mai frumoasă podoabă, mai frumoasă decît orice coroană de mireasă…
Tînăra pustnică zîmbi de plăcere şi muşcă cu poftă din bucata de brînză adusă de Afraat.
– Afraat – întrebă ea cu o uşoară viclenie – cum crezi, ce ar fi dacă toţi oamenii s-ar călugări?
– Nu m-am gîndit… – răspunse Afraat deranjat de întrebare – eu cred că aceasta nu se va întîmpla niciodată.

7

Maria zări pe ferestruica chiliei apropiindu-se un călăreţ urmat de doi măgari încărcaţi, mînaţi de două slugi. Omul de pe cal era îmbrăcat în haine scumpe şi avea pe cap un turban prins cu o diademă care strălucea în bătaia soarelui.
– Vine cineva! – şopti Maria aproape strigînd, amestecînd în vocea ei neliniştea şi bucuria.
Afraat se aplecă şi el în ferestruică, atingînd cu umărul umărul Mariei.
– E vreun boieroi îngîmfat care vine să ceară ajutor în vreo afacere. Bogătanii ăştia cred că-l pot cumpăra pe Dumnezeu cu doi saci de pîine şi o desagă de smochine uscate. M-am săturat de prefăcătoria şi viclenia lor – zise Afraat pregătindu-se să iasă. Apoi adăugă: “Mai degrabă va intra cămila prin urechile acului decît un bogătan în împărăţia lui Dumnezeu!”
Afraat trînti uşa după sine. Bătrînul Avraamie nu-i îngăduia tînărului să rămînă la chilia Mariei prea multă vreme. El avea poruncă să o cerceteze pe aceasta dimineaţa şi, după ce află cum se simte, să se îndepărteze, înainte ca cineva din mireni să vină pe acolo şi să-i vadă împreună. Maria nu mai era copila de altă dată, ci devenise de acum o femeie tînără, a cărui frumuseţe străbătea şi prin smeritele haine călugăreşti. Oricît de nevinovată ar fi fost purtarea lor, aflarea împreună a unui bărbat tînăr şi a unei fete ca Maria nu putea să nu stîrnească vorbirea de rău a oamenilor.
Afraat trebuia să se păzească de sminteala care ar fi putut apărea dacă oamenii l-ar fi văzut la chilia Mariei. De aceea el închise uşa şi ieşi înaintea pelerinilor ca unul care ar fi stăpînul chiliei. Străinii nu aveau de unde să ştie cine trăieşte în această chilie, mai ales că mulţi din cei care veneau de departe şi pînă astăzi cred că aceasta este chilia bătrînului Avraamie.
– Blagosloviţi, părinte! – se auzi vocea boierului care, coborînd de pe cal, se închină pînă la pămînt înaintea lui Afraat.
– Domnul să fie cu noi! – răspunse Afraat cu vocea înmuiată, măgulit de purtarea plină de smerenie a străinului.
– Venim de departe, părinte şi dorim să aducem închinăciune Bătrînului Avraamie, pentru ale cărui rugăciuni Domnul ne-a învrednicit de nenumărate daruri. De este cu putinţă, vesteşte-i Bătrînului că Şenoda, cel ce în urmă cu şapte ani i-a adus-o aici pe copila fratelui său, este aici şi îi mulţumeşte pentru sfintele lui rugăciuni. Zi-i că s-au împlinit cuvintele lui şi că s-au înmulţit din belşug în casa mea banii după care mă tînguiam socotind că i-am cheltuit în zadar pe călătoria către această sfîntă chilie. Acum smeritul Şenoda poate să dea şi celor nevoiaşi din belşugul pe care i l-a dăruit Dumnezeu.
– Îi voi spune toate acestea negreşit, însă acum părintele nu este aici, ci şi-a zidit chilie mai în adîncul pustiului, lăsîndu-ne poruncă să nu o descoperim nimănui.
– Cunoaştem smerenia sfîntulului Bătrîn şi nu am îndrăzni nicidecum să-i tulburăm liniştea. Pentru noi este îndeajuns să ştim că se roagă pentru noi şi, dacă ar binevoi, să primească aceste smerite daruri din partea noastră.
Şenoda făcu semn slugilor să descarce povara de pe măgari şi să o pună sub streaşina chiliei.
– Ce s-a mai întîmplat cu copila? Îmi pare atît de rău că nu am putut atunci să o iau în grija mea, deoarece eram cu totul sărac şi femeia mea nu ar fi îngăduit să aduc un copil străin la casă. Îmi dau seama că am împovărat peste măsură un călugăr cu grija pentru copil. Îi poţi spune bătrînului Avraamie că, dacă a dat copila cuiva, acum m-aş putea ocupa eu de ea, avînd grijă să o mărit cu cinste şi să-i dăruiesc o zestre pe măsură. Şenoda doreşte să-şi îndrepte greşeala pe care a făcut-o din prostie şi puţină credinţă.
La auzul acestor cuvinte, Afraat a simţit cum i se urcă sîngele în cap, gîndind că boieroiul însuşi ar vrea să şi-o ia pe Maria ca ţiitoare. Dar, înăbuşindu-şi mînia, zise:
– A fi mireasă a lui Hristos este mai mult decît a petrece în palatele trecătoare ale mirilor pămînteşti care îmbătrînesc şi put, devenind respingători pentru cei din jur.
Prin aceste cuvinte Afraat a vrut să-l jignească pe Şenoda, aducîndu-i aminte că se apropie de bătrîneţe. Şenoda însă a rămas netulburat, răspunzînd cu acelaşi zîmbet supus şi plin de bunăvoinţă:
– O, da, părinte, nimic nu este mai frumos şi mai de cinste ca viaţa curată a celor ce se făgăduiesc pe ei înşişi lui Dumnezeu.
Maria stătea nemişcată lîngă ferestruică şi asculta cu răsuflarea tăiată cele ce se vorbeau afară. Gîndurile ei roiau ca nişte viespi stîrnite, ba deschizînd uşile unei case mari, ba lăsîndu-se într-un pat, ba săltînd prin mijlocul slugilor îmbrăcată într-o rochie înflorată. Inima îi bătea cu putere răspîndind cu fiecare bătaie o durere surdă în tot corpul. Ea rămase aşa pînă cînd călăreţul, urmat de cele două slugi, care acum încălecaseră pe cei doi măgăruşi, au dispărut după dunele de nisip.

8

Şenoda era trecut de patruzeci de ani atunci cînd a adus-o pe Maria la chilia părintelui Avraamie. Era un ţăran obişnuit care trăia din lucrul mîinilor sale. Viaţa lui era nesuferită din cauza grijilor. Şenoda avea şase copii şi o femeie guralivă care spunea că s-a săturat să nască. Atunci cînd Şenoda îi spunea că toate femeile nasc şi că altfel nu se poate, nevasta îi răspundea că poate să-şi ia o altă femeie care ar vrea să nască, însă ea se duce mai bine la o mănăstire. Lucru care, desigur, nu s-a întîmplat, căci în următorii şapte ani nevasta lui Şenoda a mai născut doi copii.
Atunci cînd tatăl Mariei, pe moarte fiind, l-a chemat pe Şenoda şi l-a plătit să ducă fetiţa la fratele său Avraamie, Şenoda a socotit că aceasta este o afacere bună. Însă drumul lung şi cheltuielile neprevăzute l-au făcut pe Şenoda să blesteme ziua şi ceasul cînd a primit să îndeplinească dorinţa muribundului. El ajunsese la chilia pustnicului peste măsură de necăjit, gîndindu-se la banii pe care i-a cheltuit pe drum şi la cele şase guri flămînde de acasă, dar mai ales la gura sfădalnică a nevestei. Aceasta a fost pricina pentru care părintele Avraamie i-a zis la despărţire că îşi va redobîndi banii după care îi părea rău.
Cum este şi firesc în cazul sfinţilor, cuvintele părintelui Avraamie s-au împlinit. Nu este nimic cu neputinţă la Cel care l-a scos pe Moise pe cînd era prunc din apele Nilului ca să-l facă fiu de faraon şi mai apoi conducător al poporului Său. Bogăţia însă, deşi închise gura nevestei, nu-l mîngîia pe Şenoda. Sufletul său înseta de lucruri mai înalte şi dorul său ascuns era să fugă în pustiu şi să nu se mai întoarcă niciodată.
Toţi aceşti ani Şenoda s-a gîndit la bătrînul Avraamie şi simpla lui amintire îi aprindea în inimă o milă nestăvilită pentru lumea întreagă şi un dispreţ curat pentru lucrurile pe care altă dată le dorea. Dar cu cît se îndepărta Şenoda mai mult de dorinţele deşarte ale acestei lumi, pe atît sporea averea şi slava lui printre oameni. Atunci s-a gîndit că pentru a primi un dar de la Dumnezeu trebuie mai întîi să fii gata să-l pierzi. Printre nesfîrşitele lui gînduri a fost şi acela că Avraam a avut parte de fiu la bătrîneţe numai pentru că mai tîrziu a fost gata să-l jertfească din dragoste pentru Dumnezeu.
Oare de ce inima omului este fără astîmpăr în dorinţele sale şi atît de nemulţumită în tot ceea ce ajunge să dobîndească? Tot ce şi-a dorit Şenoda în această viaţă şi-a dorit cu multă înfocare, dar de îndată ce dorinţa ajungea să i se împlinească inima lui se stingea ca un cărbune aruncat, ajungînd să uite cu totul de cele pe care le-a dorit. Acest neastîmpăr al inimii lui Şenoda era plin de o tristeţe pe care el nu voia să o descopere nimănui. El credea că toţi oamenii suferă de această tristeţe şi că despre ea nu este cuviincios să vorbeşti.
Din această cauză Şenoda a amînat dorinţa sa de a se întoarce în pustiu la bătrînul Avraamie. Amintirea acelui glas şi a mîinilor Bătrînului, care păreau că văd, îl trăgeau necontenit pe Şenoda înapoi în pustiu. Vreme de şapte ani el şi-a înăbuşit această dorinţă arzătoare de teamă că şi ea, ca toate dorinţele sale, odată împlinită, îşi va pierde frumuseţea.
Acum Şenoda se întorcea spre casă plin de o bucurie negrăită. Îi părea bine că nu l-a găsit pe părintele Avraamie, pe care l-a aşteptat atîţia ani, căci aşa dorinţa lui rămase la fel de arzătoare ca înainte.

9

Timpul trecea şi le aşeza pe toate la locul lor. Stă în firea timpului să schimbe rosturile lucrurilor. Sigur că aceste rosturi sînt cunoscute dintotdeauna de către Dumnezeu, dar pentru oameni ele se descoperă pe neaşteptate din noianul timpului. De aceea oamenii spun că timpul le vindecă şi le pune la locul lor pe toate.
Aşa îşi aştepta şi Şenoda vremea prielnică pentru a-şi îndeplini dorinţa sa cea de taină, petrecînd în mijlocul grijilor lumeşti ca într-o robie nesuferită, meşteşugind în toată vremea noi şi nesfîrşite prilejuri de a fugi în pustie pentru totdeauna.
Între timp pustnicii se bucurau de singurătatea lor plină de taine. Dacă nu ar fi singurătatea, oamenii nu ar fi înţeles probabil nimic din viaţa lor. Uneori se pare că singurele clipe care dau sens vieţii sînt cele petrecute în singurătate, atunci cînd mintea şi inima sînt cuprinse de gînduri şi dorinţe care se prelungesc dincolo de timp, dincolo de trecut şi viitor, prefăcînd totul într-o baie de dorinţe şi regrete în mijlocul cărora sufletul se zbate să se nască pentru o realitate mult mai înaltă şi mult mai fericită.
Nici nu se ştie ce este mai întîi, singurătatea sau petrecerea plină de tulburare printre oameni şi lucruri. Uneori s-ar părea că viaţa e o bovină care se hrăneşte cu tulburare şi impresii dobîndite de pe urma întîlnirilor cu oameni pe care mai apoi, în singurătate, le scoate din stomacul memoriei şi le rumegă îndelung pentru a le da un sens. Dar poate că viaţa ar trebui să se hrănească mai întîi din singurătate şi pe aceasta, ca pe o iarbă plină de înţelesuri, să o mestece atunci cînd se află printre oameni şi lucruri, atunci cînd iureşul întîlnirilor şi al dorinţelor deşarte fac mintea să nu mai fie stăpînă pe ea însăşi, cînd viaţa însăşi pare să se lipsească de orice rost şi înţeles.
Părintele Avraamie făcea parte dintre acei puţini oameni care, după ce şi-au rumegat bine amintirile în decursul multor ani de singurătate, acum îşi trăia singurătatea ca pe ceva deplin şi măreţ dinlăuntrul căreia încerca să pătrundă în înţelesurile lumii, a unei lumi pe care nu o mai putea concepe înafara singurătăţii.
Singuratecul Avraamie îşi trăia singurătatea cu atîta nesaţ, încît niciodată nu i se părea că e destul de singur. Uneori vîntul care răscolea nisipul îl făcea să se gîndească la lucruri pe care el le socotea nefolositoare. Aceasta îl scotea din singurătatea sa. Oricum, viaţa lui devenise mai lipsită de griji. Acum, cînd Maria crescuse, el se retrăsese şi mai departe în adîncul pustiului, lăsînd toată grija lui Afraat. Bătrînul era pe deplin încredinţat că prin acest om Dumnezeu l-a slobozit de o legătură care îl îndepărta de cer şi-l apropia de pămînt. Nu doar Maria, ci chiar şi Afraat îl vedea din ce în ce mai rar pe cuviosul Avraamie. Se întîmpla uneori ca Afraat, venind la chilia bătrînului, să nu-l găsească.

10

Retragerea părintelui Avraamie l-a împins cumva pe tînărul Afraat în mijlocul oamenilor care nu încetau să vină cu necazurile şi dorinţele lor. La început măgulelile străinilor îl impresionau pe Afraat, dar cu timpul ele deveniseră de nesuferit. Poveştile celor veniţi erau atît de asemănătoare, încît Afraat, fără prea multă cercetare, începuse să-şi dea seama de pricina venirii fiecăruia după felul în care păşea sau după cum îşi cobora coşul de pe spate.
În general, oamenii veneau la chilia lui pentru trei pricini. Unii ca să-şi ceară neveste şi soţi potriviţi, dacă nu-i aveau, sau să se plîngă de soţii pe care îi au. Alţii ca să ceară o izbăvire minunată de datoriile sau sărăcia în care au intrat şi, în sfîrşit, cea de a treia categorie, cu totul fără vină, erau cei care cereau izbăvire de cele mai felurite boli pentru apropiaţii lor sau pentru ei înşişi.
Nu se ştie dacă pentru sfinţenia vieţii tînărului monah sau pentru credinţa celor veniţi, dar multe din cereri se îndeplineau, ceea ce sporea şi mai mult alaiul care împresura pustia. Sărmanul monah îşi petrecea mai toată ziua între mirenii care, dincolo de mulţimea lor, se mai încingeau şi la sfadă pentru că fiecare socotea că necazul său e mai mare şi mai vrednic de luat în seamă decît al celorlalţi. Afraat ajunsese la atîta tulburare încît aproape că nu mai apuca să se roage. Mintea lui era bîntuită ba de chipurile îndrăciţilor şi ale bolnavilor care îi cereau ajutorul, ba de feţele frumoase ale femeilor tinere care îi cădeau la picioare, ba de răspunsurile nervoase ale vreunui tînăr bogat nemulţumit de felul în care a fost tratat. Din această pricină Afraat era tot mai des frămîntat de gîndul să fugă undeva cît mai departe de această hărmălaie pentru a se deda unei vieţi singuratece şi pline de tihnă.
Într-una din nopţi, după o zi plină de tulburare, Afraat se trezi din cauza frigului. Îşi trase peste cap blana de capră cu care se învelea, dar frigul care îi cuprinse picioarele nu-l lăsa să adoarmă. Cum de nu simţea mai înainte acest frig? Era frigul pe care îl trăia şi Apostolul Petru atunci cînd, după ce l-a tăgăduit pe Hristos, pierzîndu-şi harul, căuta să se încălzească la foc. Se foi cît se foi, acoperindu-şi ba capul, ba picioarele, apoi se ridică pe rogojină în capul oaselor şi, ghemuindu-se ca un prunc în pîntecele mamei, se acoperi peste tot cu blana. Era atît de singur şi atît de neajutorat în mijlocul acestui pustiu blestemat. Îşi aminti chipul mamei pe care nu o mai văzuse demult, apoi se gîndi că viaţa lui trece fără nici un folos, că, după atîţia ani de vieţuire în pustie nu s-a apropiat deloc de Dumnezeu şi izbucni în plîns. Scîncetele lui au început să se prefacă în hohote, pe urmă în adevărate răgete, tăiate de suspinuri prin care el îşi umplea plămînii cu aer pentru a-l slobozi mai apoi prefăcut în urlete care, pierzîndu-se în văzduhul întunecat, duceau în ele întreaga lui viaţă.
Cînd îşi reveni, frigul îl părăsise. Luna lumina partea de jos a ferestruicii care dădea afară. Întreg trupul lui devenise uşor şi ceva copilăros îi umplea sufletul şi mintea. Totul era atît de proaspăt şi chiar i se păru că aerul adie o mireasmă uşoară. Această mireasmă îl însoţi pe Afraat pînă în zori cînd, răpus de oboseală, el se aşeză să-şi tragă sufletul. Nu ştia nici unde ajunsese şi nici încotro merge. Ştia numai că dacă vrea să-şi salveze sufletul trebuie să se ducă undeva cît mai departe, departe de acest loc plin de ispite şi amăgiri. Cu aceste gînduri el căzu pe nisip şi adormi.

11

Soarele înţepeni deasupra pustiului. Părea că timpul s-a oprit şi acuş va începe sfîrşitul lumii. Vizitatorii se împrăştiau pe rînd în tăcere. Toţi erau obosiţi, le era cald. Cei care se mai încăpăţînau să rămînă erau şi ei cuprinşi de lehamete, încît, privindu-i, ţi se părea că oamenii aceştia mai rămîn nu pentru că ar aştepta ceva, ci pentru că nu au unde pleca. Era a treia zi de cînd uşa chiliei nu s-a mai deschis. Înăuntru Maria stătea trîntită pe rogojină, aşteptînd cînd se va termina acest coşmar. Ea se jurase că nu va deschide nimănui pînă nu vine Afraat. Acum răbdarea ei era pe sfîrşite şi o tristeţe nemaitrăită îi sfîşia inima.
Spre seară Maria adormi, iar cînd se trezi afară era noapte. Deschise uşa şi ieşi. Afară nu mai era nimeni. Era linişte şi luna îşi împrăştia lumina ei răcoroasă. Maria credea că aşa cum soarele revarsă ziua căldura, tot aşa luna revarsă noaptea răcoarea. De unde vine întunericul Maria nu ştia. Nici nu-i plăcea întunericul.
Îşi aţinti ochii adînc în noapte sperînd că îl va vedea pe Afraat venind. Ar fi vrut să pornească în căutarea lui. Dar încotro? Afraat era atît de nestăpînit, uneori se împotrivea pînă şi părintelui Avraamie. Dar parcă tocmai această hotărîre şi încăpăţînare îl făcea fermecător. Acum înţelegea că Afraat făcea pustiul frumos, că toţi aceşti ani împreună cu el au făcut-o să uite de lume şi să-şi dorească o viaţă pe care altfel o ura. Să fi plecat în Egiptul său, fără să spună un cuvînt? Oare omului acesta nu i-a păsat deloc de ea?
Ce oameni nesuferiţi sînt călugării, gîndi Maria, nu le pasă niciodată de nimeni! Se gîndi cu ură la unchiul său Avraamie şi faţa lui aspră i se păru morocănoasă şi lipsită de frumuseţe. Hotărî să se ducă chiar atunci la el, să-i spună că viaţa ei în pustie a luat sfîrşit şi că chiar în această noapte ea pleacă în lumea largă să-şi caute un rost.
„O să mă duc în oraş! – bolborosea Maria călcînd furioasă nisipul. – O să mă duc, o să vadă ei! Mai bine mă duceam atunci cu Şenoda! Am fost o proastă! Gata! Mă duc şi mă mărit! Şenoda îmi dă zestre! O să am rochii şi slugi! O să vin şi eu, din cînd în cînd, să văd pustnici aşa cum fac fandositele alea din oraş…” Maria începu să meargă tot mai repede, apoi, dîndu-şi seama că a rătăcit drumul, încetini pasul, se opri şi se aşeză pe nisip. Luna se rostogolea încet spre capătul celălalt al cerului.
Se trezi ziua tîrziu din cauza zgomotului. Cineva se apropia cîntînd un cîntec de glumă sirian pe care Maria îl învăţase cînd era mică. Cine să fie? – gîndi Maria nedumerită. Toţi care vin aici sînt plini de evlavie, sau măcar se prefac evlavioşi, dar acesta trebuie să fie vreun străin care nu ştie că în această parte a pustiului locuieşte pustnicul Avraamie. Însă cu cît se apropia călătorul, Maria devenea tot mai nedumerită. În cele din urmă ea îşi recunoscu unchiul ascet care, cu o desagă-n vîrf de băţ, cînta acel cîntec copilăresc.
– Unchiule Avraamie! Unchiule Avraamie! – începu Maria să strige şi să-i alerge în întîmpinare. Crezînd că unchiul ei iubit, singurul om pe care îl avea pe acest pămînt a înnebunit, ea începu să plîngă îmbrăţişîndu-l şi pupîndu-l pe toată faţa.
– Unchiule Avraamie! Unchiule Avraamie! Ce s-a întîmplat? Ce e cu tine? Unde te duci?
– Mă duc în oraş! – răspunse părintele Avraamie vesel. – Mă duc să mă însor! Şenoda îmi dă zestre! O să am slugi şi rochii! O să mai vin şi eu din cînd în cînd să văd pustnici în pustie cum fac fandositele alea din oraş!
Maria începu să rîdă printre hohotele de plîns şi, în timp ce îşi săruta unchiul iubit, simţi că toată neliniştea şi ura ei s-au risipit. Toate rochiile din lume nu faceau nimic pe lîngă această nebunie dulce din pustie.

12

Maria nici nu băgă de seamă cînd au ajuns la chilia ei. Părintele Avraamie îşi scoase desaga şi o puse pe masa de pămînt. Mîinile lui osoase au scos pe rînd o pîine proaspătă, un calup de brînză şi un burduf mic de vin. O bucurie curată umplu toată chilia.
– Aceasta este prima mea chilie… zise el în cele din urmă, rupînd o bucată de brînză şi întinzînd-o Mariei. – Îţi mai aminteşti cum erai cînd te-a adus Şenoda aici?
– Mică şi neagră – zîmbi Maria printre lacrimi luînd brînza din mîna Bătrînului.
– De pe atunci se vedea că o să creşti o încăpăţînată şi că o să-ţi placă rochiile colorate şi lăutarii!
– Iartă-mă, unchiule Avraamie, m-a biruit tristeţea şi n-am mai putut… Credeam că o să mor de durere! Nu mai puteam să rabd singurătatea nici măcar o clipă…
Maria se aşeză pe rogojină, molfăind brînza şi smiorcăind. Acum nu mai era singură. Se simţea ocrotită şi iubită. Unchiul Avraamie trase scăunelul împletit şi se aşeză în faţa ei.
– La început credeam că dacă o să creşti aici, departe de lume, măcar o să scapi de chinul amintirilor… – începu să vorbească Bătrînul parcă singur cu sine. – Ce amintiri poate să aibă un copil de şapte ani? Dar acum văd că omul are sădită în el durerea şi întotdeauna găseşte o pricină pentru care să sufere…
– De ce? Şi tu suferi, unchiule?
Părintele nu se aşteptă la această întrebare, pusă aşa, fără nici un ocoliş. O clipă se gîndi dacă trebuie să răspundă sau nu, apoi zise:
– Cînd mai mult, cînd mai puţin… Dar a fost o vreme cînd sufeream peste măsură. Dar ştii ce-am înţeles? Suferinţa peste măsură este un păcat…
– Dar parcă poţi să nu suferi, dacă-ţi vine să suferi?
– Poţi. Nu poţi scăpa de suferinţă chiar de tot, dar poţi să suferi mai puţin…
– Dar cum?
– Să te gîndeşti la Dumnezeu. Suferinţa peste măsură apare atunci cînd omul uită că este Dumnezeu care le vede şi le rînduieşte pe toate. Acolo unde este amintirea lui Dumnezeu, este şi o rază de nădejde, iar nădejdea înmoaie orice suferinţă.
– Unchiule, dar oare sînt oameni care nu suferă deloc?
– Nu ştiu, cred că nu. Nu suferă deloc numai proştii. Suferinţa ne curăţă, ne luminează. În suferinţă simţurile omului se ascut şi dau naştere celor mai curate gînduri. În suferinţă omul îşi cunoaşte adevărata fire, cunoaşte adevărul despre sine şi despre lume… Dar numai să fie cu măsură!
– Şi care e măsura?
– La unii e mai mare, la alţii e mai mică…
Părintele ar fi vrut să mai zică ceva, dar tăcu. Nu era sigur că astfel de lucruri trebuie vorbite cu o făptură atît de şubredă şi de nehotărîtă. În inima sa el încă mai spera că viaţa ferită de oameni a păzit-o pe Maria de ispitele mari ale vieţii. Nu vroia să fie el cel care îi seamănă în suflet neghina frămîntărilor şi a visărilor la înţelesuri care alungă nevinovăţia minţii. Maria se sinchisi de tăcerea care s-a lăsat, apoi, cu o nehotărîre vinovată în glas, întrebă:
– Unchiule, dar ţie ţi-a fost vreodată dor de cineva?
– Sigur că mi-a fost! – răspunse hotărît părintele Avraamie, încercînd să abată discuţia de la albia pe care şi-o dorea Maria. – Ce, crezi că eu nu sînt om?
– De cine? – continuă tînăra, înveselită de răspunsul părintelui.
– Cum de cine? De tine! De cine să-mi mai fie mie dor în pustietatea asta nesuferită?
– Chiar aşa?
– Sigur că da!
– Şi mie mi-a fost dor de tine! Ce bine e cînd vorbim aşa! Oare o să mă laşi să vin la tine mai des, să vorbim mai mult?
Părintele se ridică vesel şi desfăcu plosca cu vin. După ce bău o înghiţitură, o întinse Mariei.
– Sigur că da! De acum o să ne vedem mai des şi o să vorbim mai mult!
Maria izbucni în rîs şi pentru o clipă chiar vru să-l strîngă în braţe pe unchiul Avraamie. Niciodată nu s-a gîndit că are un unchi atît de minunat. Era nedumerită, căci nu-l mai văzuse niciodată bînd vin, dar aşa el îi plăcea mai mult. Era vesel, ştia să glumească. Ce bine e aici! – gîndea Maria. Vinul o moleşi, oboseala celor trei zile de apăsare o cuprinse şi ea adormi fără să-şi ducă vorba la capăt.
Părintele Avraamie ieşi afară ca şi în ziua cînd i-au adus-o pe Maria. Soarele şi nisipul era neschimbat încît i se părea că cei şapte ani nici nu au trecut. Era ca în prima zi, la fel de descumpănit, aşteptînd un nou început al vieţii sale…

13

Adevărul era că monahul Avraamie nu mai era demult chinuit de amintiri şi toate acestea le-a făcut şi le-a zis numai de dragul nepoatei sale, pentru a o scoate din întristare. Vieţuirea lui era atît de încordată, încît nimic străin nu reuşea să intre în mintea lui. Aşa cum nimeni nu poate încăleca un cal care aleargă, tot aşa gîndurile străine se fereau din calea minţii lui iuţi aflată într-o continuă alergare spre cele înalte. El era unul din puţinii oameni care reuşesc, încă în viaţa aceasta fiind, să se ridice cu totul deasupra lumii şi să petreacă într-o stare de fericită pregustare a lucrurilor viitoare.
Dacă ne-ar fi îngăduit să vorbim astfel, ar trebui să spunem că amintirile care îl chinuiau pe părintele Avraamie nu erau lucruri care ţineau de trecut, ci mai degrabă de viitor, dacă cineva poate să-şi amintească viitorul. În clipele de desăvîrşită singurătate mintea lui revedea fapte ale viitorului care i s-au descoperit prin marea milă şi bunătate ale lui Dumnezeu.
Unele dintre aceste descoperiri erau cu totul neînţelese şi smeritul călugăr, ca om care nu îndrăznea să se socotă pe sine a fi ceva, lăsa semnele acelea cereşti nedesluşite, alegînd mai degrabă să petreacă în smerenie şi simplitate decît, încrezîndu-se în semne şi minuni, să apuce o cale greşită. Mergînd spre chilia sa, părintele Avraamie nu putea să-şi scoată din minte un vis pe care l-a avut în noaptea trecută. Se făcea că în faţa chiliei lui se juca în nisip o porumbiţă albă, iar lîngă ea se tîra un şarpe uriaş voind s-o înghită. Însă deschizînd uşa chiliei, şarpele a fugit, iar porumbiţa a zburat înăuntru. Părintele socoti că nepoata sa a trecut printr-o grea încercare, dar că acum lucrurile s-au mai liniştit şi lui îi revine răspunderea pentru pacea şi mîntuirea acestei porumbiţe neprihănite.
Îşi aminti de Afraat. Se obişnuise cu el şi faptul că acum va trebui să se desurce singur îl îngrijora puţin. Orice s-ar spune despre Afraat, că e cam smuncit şi nestatornic, dar părintelui Avraamie îi rămase drag acest tînăr cu rîvna lui îmboldită de puţină părere de sine. Cine este desăvîrşit la tinereţe? Un tînăr dacă nu e puţin mîndru, nici nu înaintează, gîndi părintele. Are şi părerea de sine rostul ei. Mulţi, de teamă să nu se facă de ruşine în faţa oamenilor, se păzesc de păcate şi sminteli. Pe de altă parte, mîndria are în ea o hotărîre şi îndîrjire care pe mulţi i-a împins spre asceză şi rugăciuni îndelungate. Oricum, viaţa le aşază la loc pe toate şi, odată slobozite ispitele, se înmoaie şi mîndia şi omul care Îl caută cu tot dinadinsul pe Dumnezeu se alege şi cu puţină smerenie, şi cu puţină experienţă. Iată de ce părintele Avraamie trecea cu vederea apucăturile cam trufaşe ale lui Afraat, căci vedea în el o căutare sinceră a lucrurilor adevărate. Poate că e mai bine pentru el că a fugit de toată gîlceava în care, e adevărat, se afundase singur.
Ajuns la chilie, se afundă în rugăciune, cerînd de la Dumnezeu încredinţare pentru gîndul care îl încolţise. Îşi dorea din tot sufletul să împlinească voia lui Dumnezeu pe care o avea faţă de el şi nepoata sa Maria. Pentru început i se părea potrivit să o scoată din faţa mulţimii care va continua să o supere ca pe una care a rămas singură şi descoperită între el şi oameni. Nu puţine sînt ispitele aduse de oamenii cei fără rînduială şi poate că chiar pe aceştia i-a preînchipuit balaurul pe care îl văzuse în vis. Însă oricum ar fi oamenii care veneau pe aici, cu rînduială sau fără, părintele nu voia să-i judece şi îi cerea lui Dumnezeu ca această fugă din faţa lor să se facă fără vreo mîhnire. Îşi pusese şi acest legămînt părintele, ca mai mult decît orice să se păzească să nu judece şi, pe cît se poate, să nu mîhnească pe nimeni, fiind încredinţat că cel care mîhneşte pe cineva, oricît ar fi de drept, nu mai are aceeaşi îndrăzneala în vremea rugăciunii.
Bătrînul a rămas în chilie vreme îndelungată rugîndu-se cu voce tare, apoi tăcînd şi făcînd închinăciuni cu faţa la pămînt, apoi iarăşi grăind ceva în limba lui, ca şi cum s-ar tîrgui cu cineva pentru vreun lucru pe care şi-l dorea cu tot dinadinsul.

14

În vremea aceea Orientul creştin era măcinat de numeroase neînţelegeri iscate în jurul credinţei. De altfel, nu cunoaştem nici o perioadă de linişte pe parcursul a mai bine de o mie de ani. Chiar şi atunci cînd împăraţii impuneau pacea prin edictele lor, conflictele continuau să mocnească pentru a răbufni cu şi mai multă putere de îndată ce se ivea ocazia.
Pe cînd Constantinopolul, Alexandria şi o parte bună a Greciei se consumau în chestiuni legate de dogma Sfintei Treimi, Siria şi Palestina erau locul ciocnirilor celor mai directe între creştini şi iudei. E drept că acestei perioade Biserica îi datorează cele mai strălucite tratate de exegeză biblică, în special asupra Vechiului Testament. Iudeii, spre deosebire de ereticii din capitala imperiului, nu recunoşteau autoritatea Evangheliilor, de aceea apologeţii creştini trebuiau să-şi apere credinţa prin înseşi cărţile sfinte ale oponenţilor, mai întîi prin cele cinci cărţi ale lui Moise. Din acea vreme s-au păstrat cuvîntările lui Afraat Persul, dar mai celebre sînt cele ale lui Efrem Sirul, diaconul din Nisibi care devenise foarte cunoscut pentru pledoariile sale în versuri, adevărate capodopere ale literaturii creştine de limbă siriană. Desigur, în afară de acest etaj superior al confruntărilor pur intelectuale, a existat, fără îndoială şi partea mărginaşă a conflictului religios din care nu lipseau prigonirile, bătăile şi chiar uciderile din numele şi pentru Dumnezeu.
Aceasta era Siria pe care trebuia să o traverseze pribeagul Afraat pentru a ajunge în multrîvnitul de el Egipt. Tulburat peste măsură de experienţele avute, în parte de exorcizările pe care le făcuse cu multă îndrăzneală şi care acum se întorceau asupra lui cu insomnii şi spaime, Afraat îşi închipuia pustiul Egiptului ca pe ceva unde, dacă reuşeşti să ajungi, nu ai cum să nu devii sfînt. Credinţa lui în sfinţenia şi liniştea neclătinată a pustnicilor egipteni îl făcea să învingă oboseala şi lipsurile unui drum atît de anevoios.
În Damask Afraat ajunse într-o duminică de dimineaţă şi hotărî să rămînă aici la liturghie. Era lehămesit de drum şi de zbuciumul lăuntric care nu-l mai slăbea. I se părea că oboseala şi foamea sînt mai uşor de îndurat decît îndoiala şi sfîşierea sufletească în care se afla. Trebuia să meargă la o biserică, să se roage şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sîngele sfînt al lui Hristos. Numai aşa îşi putea recăpăta puterile pentru calea lungă pe care o avea de făcut.
Bisericile din Siria, chiar şi cele din oraşele mai importante, erau mult mai sobre decît cele din Constantinopol. Nu era atît de răspîndită moda frescelor şi decorarea pereţilor. Evanghelia respira mai liber în aceste locaşe. Afraat se ascunse după unul din stîlpii de piatră şi stătu nemişcat pînă la sfîrşitul slujbei respirînd parcă prin picioarele goale pămîntul răcoros din biserică. Mintea lui se duse departe atunci cînd, după citirea psalmilor, citeţul începu să intoneze povestea răstignirii şi învierii lui Hristos în care erau împletite cu multă măiestrie replici din Evanghelie, însoţite de tîlcuiri de-a dreptul Dumnezeieşti. Afraat, care nu mai auzise pînă atunci acele cuvinte, a presupus că acestea trebuie să fie vestitele imne ale avvei Efrem, a cărui slavă se răspîndise în întreaga Sirie. Se spunea despre el că ar fi fost înştiinţat de Dumnezeu printr-o vedenie despre darul care i s-a dat. Se făcea că din gura lui Efrem a crescut o viţă de vie care a acoperit toată lumea, iar păsări nenumărate veneau şi ciuguleau din ea. După aceea călugărul Efrem a început să scrie şi să cuvînteze aşa cum nu s-a mai auzit pînă atunci şi nici după aceea în Siria. Ascultînd cuvintele Sfîntului Efrem, Afraat se umilea cu inima, aducîndu-şi aminte întreaga sa viaţă. Lacrimi calde curgeau din ochii lui obosiţi, pierzîndu-se în barba neagră şi deasă.

Anunțuri

3 Responses to Şarpele şi porumbelul

  1. Mircea spune:

    Doamne ajuta parinte. Cand putem sa citim cartea in totalitate??

  2. lili 23 spune:

    am gasit acest articol intr-un moment de suferinta cu kre se lupta tinerii la varsta asta dezamagirii in viatza sentimentala knd incepe cu adevarat o lupa cu viatza de zi cu zi,si pot sa spun k miam gasit o parte din linistea din suflet pe kre vroiam sa o regasesc de ceva timp…imi era dor de ea…adevarata liniste o gasesti doar aproape de Dumnezeu..traesti mai fericit :)tinandu-l tu insuti aproape de tine aproape de tine…nu realizam k transformam orce suparare intr-o mare suferinta…”suferinta peste masura este un pkt”

  3. Viorica spune:

    …”oboseala si foamea sînt mai usor de îndurat decît îndoiala si sfîsierea sufleteasca” ….adevarat, mai mult decît „replici spuse cîndva” – sunt adevarate intelesuri patrunse cu inima umilita, asteptand vreme prielnica pentru implinirea dorintei cea de taina…
    Nu imi gasesc usor buna-asezare si am sentimentul ca sufletul pricepe inaintea mintii – multumesc Bunului Dumnezeu ca nu a imprietrit inima mea catre care -iata! trimite Cuvant de luminare si imbarbatare; inaintez, recuperez incet – dar am nadejde!

    P.S. Nu stiu daca se cuvine sa intreb : acest „ceva copilăros (ce) îi umple sufletul şi mintea” – poate sa fie inselare?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: