… romanul răspîndește o lumină puternică: strălucirea unei scriituri forbidabil întocmite și pline de finețe.

Din micuța Republică Moldovenească, fostă părticică a imperiului sovietic și soră siameză a provinciei românești cu același nume, nu cunoaștem în Franța decât puține scrieri. Violentul poem Km 7 al dramaturgei Nicoleta Esinencu a fost publicat anul trecut în antologia colectivă Odesa transfer. Cronici de la Marea Neagră (Noir sur Blanc). Câteva romane în limba română au fost traduse în franceză: Sunt o babă comunistă, de Dan Lungu, Chewing-gum, de Lucian Teodorovici sau Pas question de Dracula, de Florin Lăzărescu. Însă acești trei autori sunt din Iași, sunt „români din România”.

Savatie Baștovoi este născut în Chișinău, capitala Moldovei. Iepurii nu mor este așadar primul roman moldovenesc publicat în limba franceză – primul după independența (1991) acestei țări dezmoștenite. Acolo găsim iepuri, desigur, dar și multe păduri și bunul Lenin. Personajul principal este un ștrengar de la țară, un școlar al anilor 1980, perioadă în care soldații amabili ai Armatei roșii „se înfrățesc cu oamenii simpli din Afganistan”, care le povestesc „ prin semne” despre inumana „cruzime a capitalismului”, acest „corb negru” care visează să sfâșie „porumbelul păcii”.

Născut în 1976, Savatie Baștovoi a cunoscut acea perioadă. Tatăl său, profesor de filosofie, i-a insuflat – nu fără succes, într-o primă fază – propriile convingeri ale ateismului științific. Însă viitorul scriitor, care și-a făcut o parte din studii la Iași și o parte în Timișoara, în România lui Ceaușescu, a citit probabil pe Cioran și cu siguranță pe Ionesco. Maniera sa de a restitui propaganda stalinistă, repetată cu insistență atât în școlile moldovenești, cât și în cele românești, nu este deloc dogmatică: ea reliefează mai degrabă poezia absurdului. Titlul romanului este de asemenea extras din unul dintre dialogurile grotești și extravagante, purtate între pădurarul Makarici și o figură imaginară a lui Vladimir Ilici (Lenin), cele două personaje certându-se vehement cu privire la tema iepurilor și a presupusei lor naturi eterne. Sunt certuri la nesfârșit în această carte. De cele mai multe ori, împotriva propriei conștiințe.

Sașa, personajul principal al povestirii, este un elev nefericit: prin eforturile sale neîndemânatice (și zadarnice) de a „face bine” la școală, se evidențiază brutalitatea și nepăsarea aspră cu privire la copii de care dau dovadă profesorii de atunci, teribili supraveghetori sadici care băteau foarte ușor. Baștovoi însuși a suferit din pricina arbitrariului adulților când era licean: la cererea unui cadru didactic, tânărul Ștefan (care va lua mai târziu prenumele de Savatie) a fost internat într-un spital psihiatric. El a extras din acea experiență o culegere de poezii Un diazepam pentru Dumnezeu (netradusă), a cărei publicare îi va aduce un început de faimă. Tânărul personaj al romanului său abia știe să scrie.

Închis în sărăcia limbii sale, Sașa nu își găsește liniștea decât în pădure. El își imaginează că Dumnezeu a tăiat acolo, pe ascuns, o scară secretă pentru a o înălța la cer. Însă reveriile sale se opresc brusc. Roman sumbru, Iepurii nu mor este dedicat „copiilor sovietici care au crescut mari”. Cu toate acestea, romanul răspîndește o lumină puternică: strălucirea unei scriituri formidabil întocmite și pline de finețe. Așa sunt și pasajele scurte, care vin să se incrusteze, ca niște enigme, în povestea principală: o fetiță și tatăl ei merg pe câmp prin ochii lor admirăm „un orizont larg de flori galbene și portocalii, ale căror petale coborau până la pământ, dulci ca niște bomboane”. Devenit preot în 2002, Savatie Baștovoi trăiește în mănăstire; conduce o editură și predă iconografia la Seminarul teologic din Chișinău.

Iepurii nu mor a apărut la editura Jaquelin Chambon (Actes Sud) în traducerea extraordinară a Doamnei Laure Hinckel.

Odată, cînd am fost la Essex, am avut o discuție cu arhimandritul Zaharia, una din acele discuții care te urmăresc toată viața. Am ajuns să discutăm despre lacrimi pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lucrurile înalte, iar lacrimile sînt un rod al înălțimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, sîntem adevărați doar atunci cînd plîngem. Nu mai știu dacă această vorbă îi aparținea sau dacă a auzit-o de la duhovnicul său, părintele Sofronie, cert este că acest înțeles al omului nu-l mai auzisem, deși era atît de evident. Știu că se poate face o întreagă filozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plînsul este la fel de firesc ca și rîsul. Cred că ar trebui să plîngem cel puțin la fel de des precum rîdem. La un moment dat oamenii au început să considere plînsul ceva rușunos, o expresie a slăbiciunii. Dar e la fel de adevărat că și rîsul poate trăda o slăbiciune. Mă gîndesc că Prorocul David, care era un ostaș neînfricat, plîngea de multe ori, mărturisind că pînă și așternutul și-l uda cu lacrimi. Desigur era o altă lume. Astăzi bărbații nu mai poartă războaie, nu mai străbat păduri în căutarea vînatului, nu mai sînt amenințați de animalele sălbatice, de stihii, în schimb nu plîng. Această incapacitate de a plînge pare să fie singura calitate a bărbaților de azi.

Tata plîngea ușor și acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz și care vorbea tare. Dacă te chema să-ți spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar și cînd te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Și cu toate acestea plîngea la filmele proletare. Plîngea cînd vedea bătrîni săraci, copii flămînzi și îndeobște cînd vedea vreo nedreptate. Mămica rîdea de el. Acesta era singurul moment cînd mămica îl putea lua peste picior și el nu se supăra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spună că omul e el însuși doar atunci cînd plînge. Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schimba atunci cînd plîngea la filme, ștergîndu-și ochii cu mîinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atît de curat și atît de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mîndria ei, cu tot ce e străin și însingurează pe om, ducîndu-l atît de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

Sînt oameni care au plînsul în interior. Aceștia sînt cei mai frumoși oameni de pe pămînt. Acest plîns lăuntric nu are în el nimic din tristețea și apăsarea oamenilor neîmpliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plîns lăuntric este ca o lumină de dimineață care străbate prin ceață. Aceștia sînt oamenii pe care îi iubești fără să știi de ce și revii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în viață decît aceea de a întîlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i recunoaște trebuie ca și tu să fi plîns măcar odată în viață, să plîngi de-adevăratelea.

Sînt atîtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub luminile reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini. Răsună atîtea răcnete de durere, atîtea suspine, dincolo de buletinele de știri, dincolo de talk show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizație cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plîns, să ne facă să credem că plînsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontinit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflîndu-se în cele mai sincere, cele mai sfîșietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în nesimțire. Și doar atunci cînd suferința dă buzna în viața noastră, doar atunci perdeaua indiferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasupra ei, abia atunci, se vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decît prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

A doua. Mai nou, cînd un jurnalist este angajat, el trebuie să răspundă la întrebarea: “Cum veți reflecta legea antidiscriminare?” Răspunsul trebuie să fie unul “corect”, evident. Această întrebare a fost pusă nu la un post privat, ci la Moldova 1, postul national de televiziune. Așa că de acum încolo vom avea două feluri de jurnaliști: discriminați și nediscriminați.

Cam atît despre presă. O zi bună tuturor.