Despre fericitul sfîrşit al Părintelui Damaschin de la Neamţ

Istorisire a părintelui Andronic de la Noul Neamţ

Această istorisire apare ca notă în volumul ADUCERI AMINTE
apărut la Editura Cathisma

Nu este de cuviinţă a trece aşa în scurt cu tăcere şi să rămîie uitat minunat sfîrşitul acestui bun monah. Că el, în ziua sfîrşitului său, m-a trimis pe mine la părintele său duhovnic Gherman, poruncindu-mi să-i spun că îl roagă să vie degrab să-l îmbrace în sfînta schimă cea mare a chipului îngeresc şi să-l împărtăşească cu preasfintele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos taine, fiindcă el are să se răfuiască pe botnari şi degrab va muri.

A mers, [aşadar] de la chilia cea din ograda mănăstirii la chilia de afară, ce era pe malul pîrîului Magherniţa, de la vale de hambarul cel mare al mănăstirii. Şi chemînd la sineşi pe botnari, ce erau tocmiţi cu bani la mănăstire, le-a făcut socoteală în cerdacul chiliei în grab şi le-a dat raspiscă [hîrtie] de lucrul lor şi de plata ce au primit şi ceea ce li se mai cuvenea.

Eu, ducîndu-mă la duhovnicul Gherman şi spunîndu-i rugămintea părintelui Damaschin, el s-au cam zîmbit, auzind de la mine cum că s-au dus să se răfuiască cu botnarii şi că cere ca să se facă schimnic şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine că degrab va muri. Din îmtîmplare, tocmai atuncea venind duhovnicul Gudiil cu o trebuinţă la părintele Gherman, el i-a zis: „Du-te, părinte Gudiil, şi vezi ce este chelarului Damaschin, că iată ce spune Andrei.”

Aşa mergînd împreună cu duhovnicul Gudiil, părintele Damaschin era încă în cerdac, răfuind botnarii. M-a întrebat de i-am îndeplinit porunca şi eu i-am răspuns cum că părintele Gherman este cam bolnav, însă a trimis pe părintele duhovnic Gudiil ca să vă îndeplinească dorinţa. El i a zis: „Părinte Gudiil, nu umblaţi încet, cinstite părinte, că eu degrab mă duc din lumea aceasta.”

Eu, alergînd la biserică, am adus felon şi epitrahil şi altele ce mai trebuiau. Am chemat şi cîntăreţi şi l-au tuns şi l-au îmbrăcat în sfînta schimă acolo, în chilie. L-au împărtăşit cu Preasfintele Taine şi, ţinînd în mîini preacinstita cruce şi lumînarea cea de ceară aprinsă, ieşind din chilie în cerdac, a chemat pe un monah, anume Ambrozie, ce era aproape cu chilia, zicîndu-i: „Părinte Ambrozie, vino degrab să zic eu pentru rugăciunile şi să începi sfinţenia ta a citi pentru mine psaltirea, că eu mor.” Ambrozie, socotind că este cam de şagă această chemare, i-a răspuns, zicînd: „Da nu mai crede că mori acum”. Şi părintele Damaschin i-a zis, oarecum serios: „Vino, că pe urmă te vei căi, însă va fi tîrziu”.

Aşa, venind, a zis părintele Damaschin „pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri” şi Ambrozie, zicînd „amin”, a început să citească psaltirea. Preacuviosul nou schimonah Damaschin, închinîndu-se şi punînd lumînarea pe sfeşnic, a zis: „Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpîne…”. S-a aşezat cu faţa în sus pe scîndurile patului cerdacului şi şi-a dat fericitul său suflet în mîinile Ziditorului nostru.

Dîndu-i-se în ştiinţă preacuviosului părintelui nostru arhimandrit şi stareţul Nionil despre asemenea minunat sfîrşit al preacuviosului stareţ, se făcea a nu crede cum că a murit. Şi l-au lăsat patru zile acolo să stea în cerdac neîngropat, de mergea fiecare şi îl săruta cu mare dragoste. Apoi s-au făcut prohodul şi îngropare cinstită. După obiceiul ce este în Moldova la al şaselea an după moarte, dezgropîndu-l, s-a scris pe creştetul capului lui aceste cuvinte: „Schimonahul Damaschin, chelarul cel bun”, pe care orişicare va intra în gropniţa sfintei Mănăstiri Neamţu îl va vedea.

El era la statul trupului nici înalt, nici scurt, ci de mijloc. Faţa îi era curată, nasul bine potrivit, părul pe cap puţin, iar în barbă destul de des şi mai mult era sur. La vorbă era glasul deplin. La vîrstă era de 65 de ani. El a ţinut multe ascultări, dar cele mai însemnate: la cămara cea mare a mănăstirii, la chelăria de unde se împărţea vinul şi la chelăria de unde se împărţea peştele şi ţinea grijă asupra a toată butnăria mănăstirii şi altele. Pe toate le a purtat cu frica lui Dumnezeu, cu mare osîrdie şi cu pace.

După sfîrşitul lui, în grabă a mai urmat şi această minune, că el avea megieş cu chilia sa cea de la butnărie pe un alt monah, anume Theodosie. Însă acel monah nu se afla la mănăstire, cînd s-a săvîrşit el, că era nacialnic [mai-mare] la viile pe care le are mănăstirea lîngă Iaşi, la Vişanul. Aşa primind ştiinţă despre sfîrşitul lui, venind la mănăstire şi făcînd o panehidă pentru părintele Damaschin, s-a pregătit să se înapoiască la ascultarea sa, avînd un sac voaiaj de piele, [în care] i-am pus pîine şi altele ce mi-a poruncit. Şi a doua zi dimineaţa mi-a zis: „Du-te şi îl cheamă pe părintele duhovnic să mă facă schimnic şi să mă împărtăşească cu Sfintele Taine, pentru că mă cheamă părintele Damaschin ca să mă duc şi eu cu dînsul”. Aşa au şi urmat, că îndată după ce s-au îmbrăcat în sfînta schimă cea mare, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat sufletul preabunului Dumnezeu.