Istorisire despre psalmul 50 (II)

De Savatie Baştovoi

Prorocul căzut îşi începe cuvîntul de întoarcere printr-o mărturisire a marii mile şi îndurări a lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea”. Nu spune ca altă dată: „păzeşte sufletul meu, căci cuvios sînt” (Ps. 85, 2) sau „vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 19), căci nu mai consideră iertarea o răsplată pentru meritele sale, ci un dar izvorît din marea iubire de oameni a lui Dumnezeu. Aici David pare să se pocăiască nu doar pentru acest păcat, ci, fiind străluminat de harul lui Dumnezeu, îşi aminteşte întreaga sa viaţă, înţelegînd că Dumnezeu l-a iertat de-a lungul timpului chiar şi pentru păcatele pe care el le săvîrşea din neştiinţă. Căci şi acest păcat l-a conştientizat nu deodată, ci după mustrarea prorocului Nathan. Îşi aminteşte, desigur, şi de rugăciunile făcute cu îndrăzneală care au premers căderii şi, mai ales, de certitudinea cu care a zis cîndva: „Nu mă voi clătina în veac!” (Ps. 29, 6). Cred că prorocul a văzut atunci, ca un proroc ce era, toată mila şi iubirea lui Dumnezeu revărsată nu doar asupra sa, ci asupra întregului popor al lui Israil, pe care l-a iertat de fiecare dată pentru abaterile sale, dar şi asupra lumii întregi, prin părtăşia la făgăduinţa dată poporului Său, prin Iisus Hristos. În această vedere luminoasă a milei şi îndurării lui Dumnezeu ce se revarsă asupra lumii întregi, prorocul căzut cere, plin de nădejde, ştergerea fărădelegii sale.

Vezi şi Partea III